Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs IV Imagistica Medicala
Curs IV Imagistica Medicala
a. Metode directe – valoarea mărimii de măsurat (X) se citește direct pe scara (sau
afișajul) aparatului de măsură. Măsurătorile sunt larg răspândite în practică. Erorile
proprii aparatului de măsură care pot să apară, sunt: eroarea de zero, eroarea de cap de
scală și eroarea datorită consumului de la obiectul de măsurat (efect de sarcină).
Metodele directe prezintă și un neajuns, în sensul că precizia de măsurare este relativ
redusă.
b. Metode indirecte: măsurătoarea se face prin intermediul unei alte mărimi de care este
dependentă mărimea pe care dorim să o măsurăm. Metoda indirectă este utilizată atunci
când măsurătoarea directă este dificil de realizat sau implică riscuri majore. Ex:
măsurarea tensiunii arteriale (măsurarea presiunii sanguine). Aceasta se realizează prin
determinarea presiunii într-o manșetă gonflabilă plasată pe antebraț (sfigmomanometrie),
presiune ce este corelată cu două evenimente sonore detectabile, corespunzătoare
presiunii sistolice (Ps) și celei diastolice (Pd)
IV.3 Electrozi
Electrozi de suprafață. Formele uzuale sunt: plăcuțe, sârma multifilară, rotundă, disc, cupă
Electrodul Pb este utilizat adesea în măsurarea rezistenței electrice a pielii (contact direct) în
foi ușor mulabile pe o suprafață neregulată.
IV.3.2 Traductori
Traductorul convertește energia din forma sa originară într-o formă mai comodă pentru
observare și înregistrare, adesea electrică. Traductorul utilizat în măsurările biofizice produce un
semnal electric proporțional cu valoarea unui parametru biologic.
IV.4 Biosenzori
a. Definiția biosenzorilor
Biosenzorii sunt detectori ce se bazează pe molecule biologice (ca sistem de
recunoaștere) pentru a detecta alte molecule biologice sau substanțe chimice (numite
ținte). Primul biosenzor a fost realizat de Leland Clark în 1962. El a imobilizat glucozo-
oxidaza pe vârful unui electrod de oxigen. Ca urmare a reacției dintre enzimă și glucoză,
din probă apare H2O2, (apa oxigenată) care se descompune conform reacției H 2O2
2H+ + O2 + 2e- iar oxigenul eliberat este măsurat amperometric.
- După tipul de agent biologic folosit: biocatalitic (enzime, celule, țesuturi), anticorp
(imunosenzor) sau antigen (fragment de ARN);
- După tipul traductorului folosit: amperometrice, potențiometrice, conductometrice,
calorimetrice, optice, piezo-electrice, manometrice.
Este preferabil ca sistemul biologic studiat să se afle într-o incintă ecranată electric, având
pereți metalici sau din sârmă împletită legată la pământ (numită camera Faraday), pentru ca
perturbările electrice exterioare să nu poată induce curenți în electrozii de culegere (iau naștere
artefacte de înregistrare). Artefactele pot apărea și ca urmare a culegerii unor biopotențiale
produse de țesuturi sau organe, altele decât acela care este obiectivul investigației. Înregistrarea
pe electrogramă a impulsului stimulator poartă numele de artefact de stimulare. Mai există ca
artefacte, zgomotele electrice, produse de eventuale contacte imperfecte între electrozii de
culegere și sistemul biologic.
- Inscriptoare cu cerneală, la care vârful inscriptor este o peniță sau un creion cu fibră
(cariocă);
- Inscriptoare cu jet de cerneală, la care un jet rectiliniu de cerneală este proiectat pe sub
diferite direcții sau la care jetul pornește pe o singură direcție dar care este deviat de
câmpuri electrostatice înainte de a ajunge la hârtie;
- Inscriptoare cu hârtie carbon, la care vârful inscriptor presează o hârtie de tip indigo
suprapusă pe hârtia de înregistrare;
- Inscriptoare cu hârtie termosensibilă, la care vârful inscriptor este încălzit, lăsând urme
pe hârtia care are proprietatea de a-și schimba culoarea la cald;
- Inscriptor cu hârtie fotosensibilă, unde rolul vârfului inscriptor este jucat de o rază de
lumină.
- Inscriptor prin puncte, unde există un singur vârf inscriptor mobil, ci mai multe vârfuri
fixe, dar care presează succesiv hârtia înregistratoare.
Fig.7 Osciloscop
Electrocardiografia
Electrografia (ECG) completează examenul clinic al inimii, permite detectarea unei tulburări
a ritmului sau a conducției cardiace, o hipertrofie auriculară sau ventriculară, pericardită, o
ischemie miocardică, în particular un infarct al miocardului.
Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test ce măsoară impulsurile electrice ale inimii.
Inima este o pompă musculară formată din patru camere (două atrii – sus, două ventricule – jos).
Un sistem natural electric, face ca mușchiul inimii să se contracte și să pompeze sângele către
plămâni și restul corpului. Pe măsură ce impulsul cardiac se propagă prin cord, curenții electrici
se răspândesc în țesuturile din jurul inimii, iar o mică parte din aceștia ajung la suprafața
corpului. Dacă plasăm niște electrozi pe piele în zone situate de o parte și de alta a cordului,
potențialele electrice generate de curenți pot fi înregistrate pe electrocardiogramă.
O electrocardiogramă normală a unui ciclu cardiac este formată dintr-o undă P, un complex
QRS0 și o undă T. Complexul QRS, de cele mai multe ori, are trei unde diferite: unda Q, unda R
și unda S. Unda P este determinată de potențialele electrice generate de depolarizarea atrială care
precede contracția acestuia. Complexul QRS este determinat de potențialele electrice generate de
depolarizarea ventriculară, adică de răspândirea undei de depolarizare în ventriculi care precede
contracția miocardului ventricular. De aceea, atât unda P cât și componentele complexului QRS
sunt considerate unde de depolarizare.
Etapa a II-a: Diastola ventriculară. Protodiastola sau începutul diastolei ventriculare are o
durată de 0,025 sec și presiunea ventriculului stâng scade sub valoarea presiunii din aortă,
ducând la închiderea valvulei aortei. În relaxarea izovolumetrică (0,050 sec), presiunea din
ventriculul stâng (VS) scade rapid.
c. Tehnica electrocardiografiei
Activitatea electrică a inimii poate fi detectată de la nivelul pielii prin niște mici discuri
metalice, denumite electrozi. În timpul electrocardiogramei electrozii sunt atașați de piele la
nivelul toracelui, brațelor și picioarelor. Aceștia sunt conectați la un aparat ce transformă
impulsurile electrice într-o reprezentare grafică, pe care o înregistrare pe hârtie. Această
reprezentare grafică, ce apare sub forma unei linii, este analizată de aparat și apoi de medic.
Prevederi generale
Electroencefalografia
Principiu
Pe toată suprafața pielii capului sunt dispuși 10-20 electrozi, mici plăci metalice legate prin
fire de aparatul de înregistrat. Acesta măsoară potențialul electric detectat de fiecare electrod și
compară electrozii doi câte doi, fiecare comparație traducându-se printr-un traseu numit
derivație.
Fig.10 Electroencefalografia
ULTRASONOGRAFIA
Se bazează pe utilizarea ultrasunetelor, care sunt reflectate sub formă de ecouri în funcție de
proprietățile țesuturile solide și lichide, proporțional cu rezistența la pătrundere (impedanță a
fiecărei organ). Tehnica imagistică ultrasonografică este numită ultrasonografie. Cel mai uzual
tip de tehnică de măsurare a vitezei de curgere este numit Doppler ultrasonic, iar metoda –
sonografie Doppler. Ultrasunetele sunt unde mecanice, care au la bază oscilațiile particulelor
materiei. De aceea ele nu există în vid și au o lungime de undă peste 18000 Hz. Cele mai
utilizate game de frecvență se situează între 2-10 MHz (1MHz = 1 milion Hz).
Ușurința cu care se propagă ultrasunetele printr-un țesut depinde de masa particulei (care
determină densitatea țesutului) și de forțele elastice care leagă particulele între ele. Viteza de
propagare a ultrasunetelor prin țesuturi este determinată de elasticitatea țesutului.
Deoarece întâlnesc în calea lor diferite interfețe, ultrasunetele se reflectă sub formă de
ecouri. Acestea sunt recepționate de cristale, determină vibrații ale acestuia și produc diferențe
de potențial electric.
Informația ecografică poate fi reprezentată în mai multe moduri. Fiecare ecou care se
întoarce la transductor generează un semnal electric a cărui amplitudine este determinată de
puterea ecoului. Transformarea semnalului electric într-o imagine ce apare pe monitor, se
bazează pe viteza relativ constantă de propagare a ultrasunetelor prin țesuturi.
Cea mai simplă afișare a ecourilor înregistrate este afișarea în mod A (modul amplitudine).
În acest mod, ecourile provenite de la diferite adâncimi sunt prezentate ca vârfuri pe o linie
orizontală care indică adâncimea (sau timpul). Modul A permite doar afișarea unidimensională a
modificărilor de impedanță acustică de-a lungul fasciculului de ultrasunete și este foarte puțin
utilizat. Modului A i se pot atașa și o componentă dinamică utilizând un mod alternativ, modulul
M (M – mișcare) sau modulul TM (mișcare în timp). În cazul acesta, axa adâncimii este orientată
vertical pe monitor. Diversele ecouri nu sunt prezentate ca variații de-a lungul liniei, ci ca puncte
care au strălucire (luminozitate) în funcție de puterea ecoului.
Scannerele moderne utilizează tehnici digitale. Semnalele electrice analogice, care sunt
generate în cristalul transductorului de către ecouri sunt digitalizate, fiind creată o matrice
digitală a imaginii pe baza puterii semnalului. La imaginea finală prezentată pe monitor, pixeli
primesc tonuri de gri în funcție de numărul corespunzător în matricea digitală.
SISTEMUL DOPPLER
Indicații: examenul Doppler este prescris, în principal în cardiologie (afecțiuni ale inimii,
ale arterelor și ale venelor) și în neurologie (afecțiuni ale creierului).
Examenul Doppler cardiac permite studierea mișcărilor sângelui între diferitele cavități
cardiace. El este solicitat atunci când se bănuiește o comunicare anormală între auricule sau
ventricule, ori o anomalie de funcționare a valvelor cardiace (îngustarea sau insuficiența
valvulară).
Examenul Doppler vascular permite studierea mișcărilor sângelui în arterele sau în venele
organismului. El permite, de asemenea, analiza unei arteriopatii a membrelor inferioare și
depistarea unei flebite.
În cazul modului undă continuă, traductorul Doppler are două cristale separate, un cristal
transmite continuu, iar celălat recepționează continuu ecourile. Acest concept permite măsurarea
vitezelor foarte mari. Vitezele sunt măsurate simultan pentru o gamă largă de adâncimi și nu este
posibilă măsurarea selectivă a vitezelor de la o anumită adâncime prestabilită.
În cazul modului Doppler pulsator unul și același cristal realizează atât transmisia, cât și
recepția ultrasunetelor. Ultrasunetele sunt transmise sub formă de pulsuri, ecourile fiind
înregistrate în timpul de așteptare dintre două pulsuri succesive. Intervalul de timp dintre
transmisia și recepția ecoului determină adâncimea la care sunt măsurate vitezele de curgere ale
unor volume foarte mici (volum eșention) de-a lungul fasciculului de ultrasunete dat. Vitezele
maxime ce pot fi măsurate sunt considerabil mai mici decât cele ce pot fi măsurate în modul
undă continuă.
Cele mai uzuale aparate Doppler utilizate sunt așa numitele scannere duplex, care combină
ultrasonografia în timp real și sonografia Doppler pulsatoare. La scanarea duplex direcția
fasciculului Doppler este suprapusă pe imaginea în mod B, iar dimensiunea și poziția volumului
eșantion de-a lungul fasciculului poate fi selectată cu ajutorul unor markeri electronici. Atunci
când un cursor electronic este poziționat manual, paralel cu direcția de curgere a sângelui, se
realizează măsurarea automată a unghiului Doppler și se afișează viteza reală de curgere. Dacă se
măsoară aria secțiunii, poate fi calculat și debitul sângelui.
O dezvoltare ulterioară a scanării duplex este Doppler-ul color. Pe o imagine în timp real, în
mod B, se suprapun culori pentru a indica prezența unui curent sangvin. Țesuturile staționare
sunt afișate în tonuri de gri, iar vasele în culori (tonuri de albastru, roșu, galben, verde) în funcție
de viteza medie relativă și direcția de curgere. Imaginile codificate color oferă o imagine de
ansamblu foarte bună asupra diferitelor vase și direcții de curgere existente, dar informațiile
cantitative oferite cu ajutorul acestei metode sunt mai puțin precise decât din cele două metode
prezentate anterior. Astfel Dopplerul color este întotdeauna combinat cu ecografia Doppler
pulsatoare, iar imaginile color servesc ca un foarte bun ghid pentru plasarea eșantionului de
volum pentru metoda Doppler pulsatoare.
Examenul Doppler nu necesită pregătire deosebită, anestezie sau spitalizare. Examenul este
nedureros, iar după, nu este necesară supravegherea deoarece nu antrenează vreun efect
secundar.
ECOGRAFIA ABDOMINALĂ
Ecografia abdominală este una din cele mai accesibile metode imagistice folosite în practica
de zi cu zi. În medicina modernă trebuie considerată o prelungire a examenului clinic, fiind de un
real folos atât în urgență, cât și pentru evaluarea inițială și urmărirea pacienților cu diferite
simptome abdominale, cu hepatopatii cronice, a pacienților oncologici, a celor cu traume
abdominale ușoare.
Ecografia abdominală este demersul logic care trebuie să urmeze anamnezei și examenului
clinic în cazul pacienților cu acuze abdominale. Pentru a face o examinare ecografică de calitate
trebuie să fie asigurate condițiile optime de examinare: cameră întunecată, cu timp suficient de
examinare, informații clinice cât mai complete despre pacient. Este bine ca examinarea să
urmeze un anumit protocol, cu focalizare pe zone de interes.
Este foarte importantă pentru acuratețea imaginilor. Pacientul nu trebuie să mănânce nimic
cu aproximativ 6 ore înainte de investigație și să bea un litru de apă plată într-un interval de 30
minute înainte de investigație. În cele 30 minute de dinaintea investigației pacientul nu trebuie să
urineze, chiar dacă există această senzație, astfel vezica urinară va fi plină și va permite
vizualizarea structurilor învecinate (prostata, uter, ovare).
Ca și procedură investigația se realizează cu ajutorul unei sonde care se trece deasupra părții
investigate. Înainte de începerea procedurii, se aplică un gel pe partea supusă investigației.
Gelul facilitează contactul sondei cu pielea sau mucoasele. Sonda transmite ultrasunetele pe care
le reflectă diferitele șesuturi către un calculator. Un examen tipic cu ultrasunete durează
aproximativ 20 de minute și este nedureroasă.
TERMOGRAFIA
Din punct de vedere etimologic termografia provine din greaca thermos = cald, de la therme
= căldură + graphein = a scrie, este o metodă de măsurare și înregistrare a căldurii (radiațiilor
infraroșii) produse pe diferite părți ale organismului, la nivelul pielii, prin folosirea unui film
fotografic sensibil la radiații infraroșii sau o sondă detectoare. Imaginea obținută se numește
termogramă, care este o hartă de distribuție a temperaturii la nivelul pielii.
Fig.18 Termogramă
Termografia este o procedură imagistică neinvazivă, care nu iradiază pacientul, nu are efecte
adverse și nu presupune injectarea unor substanțe ca în cazul altor proceduri imagistice. Este o
investigație rapidă (10 – 15 minute), poate fi efectuată tuturor pacienților cu diferite afecțiuni.
Radiațiile infraroșii formate de organism variază în funcție de fluxul sanguin local de vase.
Prin urmare zonele cu circulație sanguină săracă produc căldură mai puțină. Pe de altă parte, o
tumoră cu o vascularizație abundentă și un flux sanguin crescut poate produce pe termogramă
zone calde. Termografia este utilizată mai ales în diagnosticul tumorilor de sân, sub denumirea
de mamotermografie. În prezent sunt folosite tehnici mai sensibile pentru depistarea tumorilor de
sân ca mamografia (radiografia glandei mamare) sau ecografia mamară.
Temperatura țesuturilor este luată de la distanță, fără ca aparatura folosită să atingă pielea
pacientului. Pacientul nu simte nici o durere, nu este afectat în nici-un fel și nu este expus
niciunui risc în timpul efectuării procedurii sau ulterior acesteia.
Principiul procedurii
Fig.19 Termograf
Acest aparat culege informațiile de care are nevoie prin simpla ,,fotografiere” a pacientului, exact
așa cum face și un aparat foto clasic. Practic, termograful este capabil să capteeze radiația
luminoasă din spectrul infraroșu. Radiația infraroșie este tot o formă de lumină (radiație
electromagnetică), care este invizibilă pentru ochiul uman și este emisă de căldura corpului
uman. Termograful reușește să o capteze și să o transpună într-o imagine din spectrul vizibil
(termograma) pentru a putea fi interpretată de către specialist. Termograful colectează un număr
foarte mare de informații pe care le transpune într-o hartă de culori cu ajutorul unui program
complex pe calculator. Fiecărei temperaturi îi este asigurată o culoare pentru a se putea identifica
zonele cu temperaturi diferite.
Uneori, pentru stabilirea diagnosticului corect este nevoie de corelarea datelor obținute cu
ajutorul termografului cu cele rezultate în urma unei scanări ecografice (sau ultrasonografice).
Concret, pacientul trebuie să respecte câteva indicații, astfel încât rezultatele analizei să fie
cât mai concludente:
1. Nu se face duș în ziua realizării termografiei deoarece apa poate modifica temperatura
corpului, afectând astfel rezultatele testului.
2. Nu se realizează folosirea deodorantului în ziua realizării analizei, mai ales dacă
termografia vizează zona pieptului.
3. Nu se recomandă folosirea cremelor, a parfumurilor și a loțiunilor de corp cu o zi înainte
de realizarea termografiei.
4. Masajul este contra indicat atât în ziua realizarea testării, cât și cu o zi înainte, deoarece
poate crește temperatura la nivelul unor țesuturi.
5. Nu se recomandă consumul de alimente cu 6 ore înainte de realizarea termografiei,
evitarea consumului de alcool, cafea, tutun.
6. Se recomandă pacienților să lase acasă bijuteriile, deoarece și acestea pot influența
temperatura corpului în zonele în care intră în contact cu pielea.
7. În cabinetul specialistului, pacientul își dă jos hainele și așteaptă ca temperatura corpului
să se regleze, adaptându-se la cea din cameră.
Medicația pentru boli cronice (HTA, diabet zaharat de tip 2) nu trebuie întreruptă.
Indicațiile termografiei: