CURS IV IMAGISTICĂ MEDICALĂ

IV. 1 Culegerea biosemnalelor

Biosemnalele reprezintă suportul informației biologice. Acestea transmit date de la
organismul viu iar rezultatele pot fi utilizate pentru proceduri clinice sau experimentale. După
natura și sursa biosemnalelor acestea se pot clasifica în:

 Semnale bioelectrice – caracteristice celulelor nervoase și musculare ce rezultă din

proprietățile fundamentale celulare și anume, potențialul transmembranar și potențialul de
acțiune. Tehnicile neinvazive, folosind electrozi de suprafață, sunt frecvent utilizate
pentru culegerea activității bioelectrice a celor mai importante surse (inimă, mușchi,
creier) și se bazează pe propagare prin țesuturi a curenților determinați de potențialul de
acțiune.
 Semnale de bioimpedanță – sunt un tip aparte de semnale bioelectrice, pot fi apreciate
când impedanța țesutului este măsurată prin injectarea unui curent cu amplitudine redusă
dar de frecvență înaltă, generată de o sursă specială de curent alternativ.
 Semnale biomecanice – semnale generate în timpul funcțiilor sau proceselor mecanice
incluzând forța, presiunea, deplasarea, debitul, vibrațiile.
 Semnalele biochimice - sunt generate de procesele chimice din interiorul țesuturilor și
organelor.
 Semnale bioradiante – sunt semnalele ce se obțin prin folosirea proceselor optice
fundamentale (transmisia luminii, reflexia sau absorbția)
 Semnale biotermice – sunt captate cu ajutorul senzorilor de temperatură și dau informații
despre temperatura în diverse puncte ale organismului și variația acesteia.

IV.2 Metode și tehnici de măsurare a biosemnalelor

a. Metode directe – valoarea mărimii de măsurat (X) se citește direct pe scara (sau
afișajul) aparatului de măsură. Măsurătorile sunt larg răspândite în practică. Erorile
proprii aparatului de măsură care pot să apară, sunt: eroarea de zero, eroarea de cap de
scală și eroarea datorită consumului de la obiectul de măsurat (efect de sarcină).
Metodele directe prezintă și un neajuns, în sensul că precizia de măsurare este relativ
redusă.
 b. Metode indirecte: măsurătoarea se face prin intermediul unei alte mărimi de care este
dependentă mărimea pe care dorim să o măsurăm. Metoda indirectă este utilizată atunci
când măsurătoarea directă este dificil de realizat sau implică riscuri majore. Ex:
măsurarea tensiunii arteriale (măsurarea presiunii sanguine). Aceasta se realizează prin
determinarea presiunii într-o manșetă gonflabilă plasată pe antebraț (sfigmomanometrie),
presiune ce este corelată cu două evenimente sonore detectabile, corespunzătoare
presiunii sistolice (Ps) și celei diastolice (Pd)

Fig.1 Măsurarea tensiunii (T) arteriale (A) (TA)

 Metodele de comparație prezintă caracteristic faptul că la măsurare participă și etaloane,

ceea ce permite obținerea unei precizii mai bune decât la metodele directe. Sunt mai
costisitoare și au viteza de lucru mai redusă.
o Metode de maxim
o Metode de zero
o Metoda diferențială
 Metoda substituției

IV.3 Electrozi

Pentru a măsura efectele electrice în țesuturi se recurge la electrozi. Interfața electrod-țesut

este, în felul său, un traductor prin care procesele electrochimice complicate, asociate cu
conducția ionică din țesut își transferă informația în conducția electronică din circuitul de
măsură. Transferul de informație este afectat de anumite erori.
 Multe metale formează cu electrolitul biologic săruri solubile, slab toxice și nu pot fi
utilizate decât ca electrozi de suprafață pe pielea intactă. Cei mai utilizați sunt electrozii de Ag și
AgCl (clorură de argint) care sunt netoxici.

Fig.2 Electrozi de Ag și AgCl

Electrozi de suprafață. Formele uzuale sunt: plăcuțe, sârma multifilară, rotundă, disc, cupă

Electrodul de Pt și PtCl (clorură de platină) are bune performanțe în culegerea și în

stimularea la curenți mici. Pentru curenții mari este preferabil un metal în contact cu o sare
solubilă.

Electrodul Pb este utilizat adesea în măsurarea rezistenței electrice a pielii (contact direct) în
foi ușor mulabile pe o suprafață neregulată.

IV.3.1 Microelectrozi. Măsurarea potențialelor intraceulare pretinde diametre la vârf de

ordinul 1 micron sau mai puțin, în intenția ca microelectrodul să nu perturbe funcția celulară
normală.

IV.3.2 Traductori

Traductorul convertește energia din forma sa originară într-o formă mai comodă pentru
observare și înregistrare, adesea electrică. Traductorul utilizat în măsurările biofizice produce un
semnal electric proporțional cu valoarea unui parametru biologic.

IV.3.2.1 Tipuri de traductoare

- De deplasare: deplasarea liniară sau unghiulară se transformă într-un semnal electric.

- De presiune: conversia presiunii în semnal electric este larg utilizată în explorările
funcționale cardio-respiratorii.
- De temperatură: sunt de natură rezistivă (termistori) sau generatori termoelectrici.
- De lumină: curent utilizați în măsurătorile biofizice este fotorezistorul .
- De radiații: sunt utilizați pentru evaluarea dozei primite de personalul radiologic sau în
medicina nucleară.

IV.4 Biosenzori

a. Definiția biosenzorilor
Biosenzorii sunt detectori ce se bazează pe molecule biologice (ca sistem de
recunoaștere) pentru a detecta alte molecule biologice sau substanțe chimice (numite
ținte). Primul biosenzor a fost realizat de Leland Clark în 1962. El a imobilizat glucozo-
oxidaza pe vârful unui electrod de oxigen. Ca urmare a reacției dintre enzimă și glucoză,
din probă apare H2O2, (apa oxigenată) care se descompune conform reacției H 2O2
2H+ + O2 + 2e- iar oxigenul eliberat este măsurat amperometric.

Fig.3 Bisenzor cu electrod de glucoză

Biosenzorii moderni au evoluat din combinarea a două discipline separate: tehnologia

informațională (microcircuite și fibre optice, procesare numerică a datelor, teoria
generală a sistemelor cu comportare neliniară) și biologia moleculară. Prima furnizează
electrozi miniaturali sau senzori optici, tehnica de preluare și procesare a informației iar
a doua, pune la dispoziție biomolecule care recunosc o substanță țintă.
 Fig.4 Prezentarea unui biosenzor care recunosc o substanță țintă
b. Aplicații ale biosenzorilor

Principala cerință pentru biosenzor este aceea de a fi valoros în acord cu cercetările și

aplicațiile comerciale: identificarea moleculelor țintă, disponibilitatea recunoașterii elementelor
biologice corespunzătoare și potențialul pentru detectarea posibilității sistemelor, să fie sensibile
tehnologiei de laborator în câteva situații. Aplicațiile acestor dispozitive sunt cu atât mai variate
cu cât moleculele încorporate sunt mai variate. Asistența medicală este cea care beneficiază
imediat de biosenzori, nu numai în testele clinice, dar și în fabricarea de medicamente și
înlocuirea unor organe ca pancreasul artificial pentru diabetici. Biosenzorii se folosesc de
asemenea pentru stabilirea calității și siguranței hranei și detectarea factorilor de mediu poluanți.
Alte exemple: detectarea patogenilor, determinarea nivelelor de toxicitate înainte și după
bioremeditare, detectarea și determinarea organofosfataților, determinarea metaboliților toxici
cum ar fi micotoxine.

Un interes deosebit este acordat imuno-senzorilor, capabili să detecteze reacții antigen-

anticorp; principalul obstacol în progresul cercetărilor în acest domeniu este saturarea rapidă cu
antigeni a anticorpului încorporat în biosenzor, iar eforturile actuale sunt îndreptate spre
asigurarea reversibilității reacției antigen-anticorp.

IV.4.1 Clasificarea biosenzorilor

Biosenzorii pot fi clasificați:

- După tipul de agent biologic folosit: biocatalitic (enzime, celule, țesuturi), anticorp
(imunosenzor) sau antigen (fragment de ARN);
 - După tipul traductorului folosit: amperometrice, potențiometrice, conductometrice,
calorimetrice, optice, piezo-electrice, manometrice.

Un alt tip de clasificare împarte biosenzorii în următoarele categorii:

- Biosenzori de afinitate. Analitul nu se modifică chimic în timpul măsurătorii. El doar se

leagă de receptor. La sfârșit el poate fi îndepărtat chimic sau prin spălare.
- Biosenzori de metabolism. Aici substratul biologic se consumă printr-o reacție chimică
cu analitul, formându-se un nou produs. Starea inițială se poate reface după completa
consumare a analitului. (Exemplu: se dorește detectarea microorganismului Helycobacter
Pylor) în substanța purtătoare: suc gastric. În metabolismul său, acest microorganism
produce NH3 (amoniac). În acest caz, senzorul nu va detecta microbul în sine, ci
concentrația de amoniac.
- Imunosenzori. Detectarea substanțelor de tip antigen (Ag) se face cu ajutorul
anticorpilor (Ac), pe principiul ,,lacăt-cheie”. Anticorpii sunt proteine în forma de Y
(numite imunoglobuline). În vărfurile Y-ului sunt doar două locuri, unde se poate lega un
singur tip de antigen. Acești anticorpi sunt produși de organism ca răspuns la o anumită
substanță străină (antigen), pe care nu o poate elimina prin fagocitoză și căreia, în ultimă
instanță se leagă de ea: Ac + Ag.
- Senzori biochimic. Cu ajutorul acestor senzori se detectează semnale fizice (sunet, stres
mecanic, lumina) pe baza interacțiunii lor cu substratul biologic activ (receptorul).

IV.5 Sisteme de amplificare și înregistrare a biosemnalelor

În figura următoare este prezentată schema generală a unui sistem de înregistrare a

biopotențialelor electrice.

Fig.5 Sistem de înregistrare a biopotențialele electrice

 Stimulatorul generează impulsuri electrice destinate stimulării țesutului excitabil.
Împulsurile electrice se deosebesc între ele prin formă (rectangulară, triunghiulară, trapezoidală),
amplitudine, durata și frecvența de repetiție. Sistemul biologic este stimulat prin intermediul unor
electrozi nepolarizați de stimulare iar biopotențialele electrice apărute sunt culese printr-o a două
pereche de electrozi nepolarizabili de culegere.

Este preferabil ca sistemul biologic studiat să se afle într-o incintă ecranată electric, având
pereți metalici sau din sârmă împletită legată la pământ (numită camera Faraday), pentru ca
perturbările electrice exterioare să nu poată induce curenți în electrozii de culegere (iau naștere
artefacte de înregistrare). Artefactele pot apărea și ca urmare a culegerii unor biopotențiale
produse de țesuturi sau organe, altele decât acela care este obiectivul investigației. Înregistrarea
pe electrogramă a impulsului stimulator poartă numele de artefact de stimulare. Mai există ca
artefacte, zgomotele electrice, produse de eventuale contacte imperfecte între electrozii de
culegere și sistemul biologic.

Înlăturarea artefactelor se realizează prin filtrare electronică, când se încearcă ,,extragerea

din zgomot” a semnalului util. Semnalul filtrat se va amplifica cu ajutorul unui amplificator
electronic, în componența căruia există: rezistori, condensatori, bobine,diode, tranzistori, circuite
integrate, două borne de intrare, o rezistență de intrare și două borne de ieșire (vor fi legate la o
rezistență de ieșire).

IV.5.1 Caracteristici ale amplificatoarelor:

- Fidelitatea – proprietatea de a amplifica un semnal fără a-i modifica forma.

- Câștigul în voltaj, exprimat în decibeli, este de 10 ori logaritmul zecimal al raportului
dintre tensiunea semnalului la ieșire și tensiunea semnalului la intrarea amplificatorului.
- Câștigul în putere, egal cu 10 log (Pies/Pint)db, unde P reprezintă puterea electrică
- Raportul semnal-zgomot, exprimat și el în db, este egal cu 10 log (Vsemnal/Vpertubații)
- Banda de transfer, este banda de frecvențe pentru care câștigul este identic pentru toate
frecvențele semnalului amplificat.

IV.5.2 Tipuri de sisteme de înregistrare a semnalelor electrice amplificate.

Etajul de înregistrare poate fi un înregistrator grafic (inscriptor), un osciloscop, un sistem

acustic sau un suport magnetic.
 Înregistratoarele grafice cu înscriere analogică dispun de un vârf inscriptor, care lasă urme
pe o bandă de hârtie ce se mișcă cu o anumită viteză. Principalele tipuri constructive de
inscriptoare analogice sunt:

- Inscriptoare cu cerneală, la care vârful inscriptor este o peniță sau un creion cu fibră
(cariocă);
- Inscriptoare cu jet de cerneală, la care un jet rectiliniu de cerneală este proiectat pe sub
diferite direcții sau la care jetul pornește pe o singură direcție dar care este deviat de
câmpuri electrostatice înainte de a ajunge la hârtie;
- Inscriptoare cu hârtie carbon, la care vârful inscriptor presează o hârtie de tip indigo
suprapusă pe hârtia de înregistrare;
- Inscriptoare cu hârtie termosensibilă, la care vârful inscriptor este încălzit, lăsând urme
pe hârtia care are proprietatea de a-și schimba culoarea la cald;
- Inscriptor cu hârtie fotosensibilă, unde rolul vârfului inscriptor este jucat de o rază de
lumină.
- Inscriptor prin puncte, unde există un singur vârf inscriptor mobil, ci mai multe vârfuri
fixe, dar care presează succesiv hârtia înregistratoare.

Fig.6 Inscriptor prin puncte

Osciloscopul permite vizualizarea semnalelor electrice pe un ecran fluorescent, prin

proiectarea pe acesta a unui fascicul de electroni accelerați, care produc în zona de impact un
punct luminos (spot). Acestui spot i se imprimă o mișcare cu viteză constantă, pe o direcție
orizontală (pe axa X), cu ajutorul unui subansamblu electronic numit etaj de baleiaj.
Concomitent, fasciculul electronic este deplasat în sus sau în jos (de-a lungul axei Y),
proporțional cu diferența de potențial de la bornele osciloscopului. Pentru acesta, tubul catodic al
osciloscopului este prevăzut cu două perechi de plăci de deflexie, una fiind situată în plan
vertical pentru baleierea ecranului iar cealaltă, în plan orizontal (pentru măsurarea tensiunii
semnalului electric).

Fig.7 Osciloscop

Principalul avantaj al înregistrării semnalelor cu osciloscopul este legat de inerția mecanică

extrem de mică a fasciculului de electroni, fapt ce permite înregistrarea fidelă a unor variații de
potențial caracterizate de frecvențe foarte mari.

Electrocardiografia

Electrografia (ECG) completează examenul clinic al inimii, permite detectarea unei tulburări
a ritmului sau a conducției cardiace, o hipertrofie auriculară sau ventriculară, pericardită, o
ischemie miocardică, în particular un infarct al miocardului.

Electrocardiograful este un aparat înregistrator legat la electrozi de detecție, dintre care 4

sunt aplicați pe încheieturile mâinilor și la glezne și alți 6 în anumite puncte de pe suprafața
toracelui. Diferite grupuri ale acestor electrozi, corespund diferitelor circuite de înregistrare, sunt
legate de un stilet care dă un traseu corespunzând unei derivații (reflectare localizată a activității
electrice a cordului). Astfel sunt înregistrate douăsprezece derivații. Electrocardiografia este un
examen neinvaziv lipsit de orice inconvenient.

Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test ce măsoară impulsurile electrice ale inimii.
Inima este o pompă musculară formată din patru camere (două atrii – sus, două ventricule – jos).
Un sistem natural electric, face ca mușchiul inimii să se contracte și să pompeze sângele către
plămâni și restul corpului. Pe măsură ce impulsul cardiac se propagă prin cord, curenții electrici
se răspândesc în țesuturile din jurul inimii, iar o mică parte din aceștia ajung la suprafața
corpului. Dacă plasăm niște electrozi pe piele în zone situate de o parte și de alta a cordului,
potențialele electrice generate de curenți pot fi înregistrate pe electrocardiogramă.

Fig.8 Electrocardiogramă normală

a. Caracteristicile electrocardiogramei normale

O electrocardiogramă normală a unui ciclu cardiac este formată dintr-o undă P, un complex
QRS0 și o undă T. Complexul QRS, de cele mai multe ori, are trei unde diferite: unda Q, unda R
și unda S. Unda P este determinată de potențialele electrice generate de depolarizarea atrială care
precede contracția acestuia. Complexul QRS este determinat de potențialele electrice generate de
depolarizarea ventriculară, adică de răspândirea undei de depolarizare în ventriculi care precede
contracția miocardului ventricular. De aceea, atât unda P cât și componentele complexului QRS
sunt considerate unde de depolarizare.

Unda T este determinată de potențialele generate în momentul în care ventriculul se

recuperează din starea de depolarizare; această undă este cunoscută ca o undă de repolarizare.

b. Etapele ciclului cardiac

Definiție: ciclul cardiac include ansamblul de evenimente electro-mecanice legate de

trecerea sângelui prin inimă, în cursul unei sistole și diastole cardiace.

Etapa I: Sistola ventriculară. Debutul complexului QRS în care fenomenul electric îl

precede pe cel mecanic. Se inițiază contracția ventriculului stâng care are ca rezultat creșterea
presiunii în acest ventricul și închiderea valvelor atrio +/- ventriculare.
 În contracția izovolumetrică (0,050 sec) ventriculul se contractă ca o cavitate închisă, duce
la ejecția rapidă (0,100 sec) a sângelui din ventriculul stâng în aortă, asigură 70% din volumul
sistolic. Ejecția lentă (0,200 sec), ce urmează după ejecția rapidă, asigură 30% din volumul
sistolic.

Etapa a II-a: Diastola ventriculară. Protodiastola sau începutul diastolei ventriculare are o
durată de 0,025 sec și presiunea ventriculului stâng scade sub valoarea presiunii din aortă,
ducând la închiderea valvulei aortei. În relaxarea izovolumetrică (0,050 sec), presiunea din
ventriculul stâng (VS) scade rapid.

c. Tehnica electrocardiografiei

Activitatea electrică a inimii poate fi detectată de la nivelul pielii prin niște mici discuri
metalice, denumite electrozi. În timpul electrocardiogramei electrozii sunt atașați de piele la
nivelul toracelui, brațelor și picioarelor. Aceștia sunt conectați la un aparat ce transformă
impulsurile electrice într-o reprezentare grafică, pe care o înregistrare pe hârtie. Această
reprezentare grafică, ce apare sub forma unei linii, este analizată de aparat și apoi de medic.

Protocolul de explorare electrocardiografică

Prevederi generale

1. Pacientul va fi plasat în decubit dorsal, cu toracele și membrele descoperite, în stare de

relaxare fizică și psihică;
2. Înregistrarea se va realiza la temperatura de confort (20 0 C), evitându-se temperaturile
scăzute (determină contracții musculare) sau temperaturile ridicate (transpirațiile
determină modificări de conductibilitate), care pot produce erori de înregistrare.
3. Plasarea electrozilor se va face astfel:
- Va fi precedată de degresarea cu alcool a tegumentelor;
- În scopul măririi conductibilității electrice se va folosi o pastă specială sau se poate
prefera acoperirea electrozilor cu o bucată de material textil, îmbibată în clorură sau
bicarbonat de sodiu;
- Primii 4 electrozi vor fi plasați pe rădăcina membrelor (evitându-se zonele osoase)
ultimii 6 fiind plasați pe regiunea precordială, în următoarele puncte de elecție:
V1 – spațiul IV intercostal, parasternal drept
V2 – spațiul IV i.c., parasternal stâng
V3 – la mijlocul distanței dintre V2 și V4
V4 – spațiul V i.c. stâng, pe linia medioclaviculară (vîrful inimii)
V5 - spațiul V i.c. stâng, pe linia axilară anterioară
V6 – spațiul V i.c. stâng, pe linia axilară mijlocie

Fig.9 Plasarea electrozilor precordiali

- Se vor conecta apoi cablurile specifice, respectând strict codul culorilor: R, G, V, N

(DI, DII, DIII) și AR, AG, AV, AM, AN; Avi (V1, V2, V3, V4, V5, V6), unde A = alb;
R = roșu; V = verde; N = negru; M = maron; Vi = violet.
4. Controlul standardizării
- Se va înregistra semnalul de etalonare (în vederea aprecierii amplitudinii deflexiunilor),
astfel încât la o diferență de potențial de 1 mV excursia peniței să fie 10 mm.
- Este obligatorie verificarea acestui aspect înaintea fiecărei înregistrări.
5. Artefactele sunt reprezentate de deformări ale traseului electric, ce au drept cauze:
- Paraziții produși de curentul alternativ, care dau traseului ECG un aspect dințat. Aspectul
ECG poate fi evitat prin:
a. Conectarea corectă la pământ;
b. Folosirea de electrozi de bună calitate;
c. Prealabila degresarea a tegumentelor și obținerea unei bune aderențe a electrozilor la
tegumente;
d. Îndepărtarea din vecinătate a aparatelor electrice în funcțiune;
e. Evitarea încrucișării cablurilor conectate la pacient;

Etape de înregistrare a electrocardiogramei

1. Se introduce în aparat hârtie înregistratoare și hârtie carbon.

2. Se asigură o împământare corespunzătoare.
3. Se conectează aparatul la rețeaua de curent alternativ, prin mufa corespunzătoare și se
pornește aparatul.
4. Se trece selectorul pe poziția TEST.
5. Se cuplează filtrul de 30 Hz (când este cazul).
6. Se reglează poziția liniei izoelectrice.
7. Se aplică etalonul de 1 mV (prin apăsare cadențată), fixând nivelul de amplificare astfel
încât 1 mV să aibă corespondent un semnal de 10 mm.
8. Se conectează osciloscopul.
9. Se plasează electrozii și se conectează pacientul la aparat prin intermediul cablurilor
specifice respectând codul culorilor.
10. Se selectează modul de culegere a semnalelor pentru înregistrarea combinațiilor de
derivații (unipolare și bipolare).
11. Se vizualizează pe rând fiecare canal de înregistrare prin intermediul osciloscopului.
12. Se declanșează înregistrarea, la viteza de derulare dorită, după o prealabilă vizualizare a
traseului.
13. La sfârșitul înregistrării se va opri derularea hârtiei, se va bloca etajul final și se va opri.

O electrocardiogramă poate să arate:

- Dovezi ale măririi de volum a inimii;

- Semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii;
- Semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte);
- Probleme ale ritmului cardiac (aritmii);
- Modificări ale activității electrice, determinate de un dezechilibru electrolitic;
- Semne de inflamație a sacului ce înconjoară inima (pericardite).
 O electrocardiogramă nu prevede apariția unui infarct miocardic.

Electroencefalografia

Definiție: Examen care permite înregistrarea activității electrice spontane a neuronilor

cortexului cerebral. Traseul obținut este numit electroencefalograma. Electroencefalografia
(EEG) are drept indicație principală epilepsia. Ea servește, la stabilirea diagnosticului encefaliei,
meningoencefalitei și la determinarea originii metabolice.

Principiu

Pe toată suprafața pielii capului sunt dispuși 10-20 electrozi, mici plăci metalice legate prin
fire de aparatul de înregistrat. Acesta măsoară potențialul electric detectat de fiecare electrod și
compară electrozii doi câte doi, fiecare comparație traducându-se printr-un traseu numit
derivație.

Fig.10 Electroencefalografia

Reactivitatea electroencefalografică este evaluată cu ajutorul unor probe simple:

deschiderea ochilor, hiperpnee (respirație amplă și lentă), stimulare luminoasă intermitentă
obținută cu descărcări luminoase scurte și intense a căror frecvență este crescută treptat.

Examenul nu necesită spitalizare, durează aproximativ 20 minute, nu antrenează durere,

efecte secundare. Electroencefalograma este un examen care permite înregistrarea activității
electrice spontane a neuronilor cortexului cerebral.
 METODE DE EXPLORARE/DIAGNOSTIC BAZATE PE FACTORI FIZICI

ULTRASONOGRAFIA

Se bazează pe utilizarea ultrasunetelor, care sunt reflectate sub formă de ecouri în funcție de
proprietățile țesuturile solide și lichide, proporțional cu rezistența la pătrundere (impedanță a
fiecărei organ). Tehnica imagistică ultrasonografică este numită ultrasonografie. Cel mai uzual
tip de tehnică de măsurare a vitezei de curgere este numit Doppler ultrasonic, iar metoda –
sonografie Doppler. Ultrasunetele sunt unde mecanice, care au la bază oscilațiile particulelor
materiei. De aceea ele nu există în vid și au o lungime de undă peste 18000 Hz. Cele mai
utilizate game de frecvență se situează între 2-10 MHz (1MHz = 1 milion Hz).

Formarea ultrasunetelor se bazează pe efectul piezo-electric: dacă la extremitățile unui

cristal de cuarț se aplică o diferență de potențial electric, acesta se deformează. Vibrațiile
mecanice ale cristalului de cuarț, la rândul lor produc diferențe de potențial. Ultrasunetele se
formează și sunt recepționate la nivelul transducerului. Inițial se utiliza cristalul de cuarț. Astăzi
în locul cristalului de cuarț sunt utilizate ceramici sintetice (zirconat de Pb, titanat de Ba/bariu)
sau mase plastice (florura de poliviniliden) care produc la o singură stimulare numai 2-3
oscilații, ceea ce permite o rezoluție mai bună a imaginii).

Ușurința cu care se propagă ultrasunetele printr-un țesut depinde de masa particulei (care
determină densitatea țesutului) și de forțele elastice care leagă particulele între ele. Viteza de
propagare a ultrasunetelor prin țesuturi este determinată de elasticitatea țesutului.

Densitatea și elasticitatea unui țesut determină impedanța acustică (rezistența). Cu cât

diferența de impedanță acustică este mai mare, cu atât reflectarea este mai puternică. Între gaz și
un țesut moale există o diferență de impedanță acustică foarte mare. De aceea la aplicarea
transducerului pe piele este necesară utilizarea unui gel pentru a elimina aerul care ar fi oprit
propagarea ultrasunetelor. La fel între os și țesuturi moi impedanța acustică este mai mare, oasele
restricționând utilizarea ultrasunetelor.

Ultrasunetele emise se propagă în mediul biologic. În corpul uman propagarea

ultrasunetelor se se face liniar și suferă fenomene de reflexie, refracție, dispersie și difracție. De
asemenea, energia sonoră este preluată de particule din mediul de propagare și reflecție-difuzie,
astfel energia fasciculului incident se pierde treptat prin absorbție.

Deoarece întâlnesc în calea lor diferite interfețe, ultrasunetele se reflectă sub formă de
ecouri. Acestea sunt recepționate de cristale, determină vibrații ale acestuia și produc diferențe
de potențial electric.

Informația ecografică poate fi reprezentată în mai multe moduri. Fiecare ecou care se
întoarce la transductor generează un semnal electric a cărui amplitudine este determinată de
puterea ecoului. Transformarea semnalului electric într-o imagine ce apare pe monitor, se
bazează pe viteza relativ constantă de propagare a ultrasunetelor prin țesuturi.

Cea mai simplă afișare a ecourilor înregistrate este afișarea în mod A (modul amplitudine).
În acest mod, ecourile provenite de la diferite adâncimi sunt prezentate ca vârfuri pe o linie
orizontală care indică adâncimea (sau timpul). Modul A permite doar afișarea unidimensională a
modificărilor de impedanță acustică de-a lungul fasciculului de ultrasunete și este foarte puțin
utilizat. Modului A i se pot atașa și o componentă dinamică utilizând un mod alternativ, modulul
M (M – mișcare) sau modulul TM (mișcare în timp). În cazul acesta, axa adâncimii este orientată
vertical pe monitor. Diversele ecouri nu sunt prezentate ca variații de-a lungul liniei, ci ca puncte
care au strălucire (luminozitate) în funcție de puterea ecoului.

În modul B (strălucire), ecourile sunt prezentate pe un ecran ca puncte luminoase, strălucirea

fiecărui punct fiind determinată de puterea ecoului. Modul B oferă imagini bidimensionale în
secțiune, ale anatomiei omului.

Scannerele moderne utilizează tehnici digitale. Semnalele electrice analogice, care sunt
generate în cristalul transductorului de către ecouri sunt digitalizate, fiind creată o matrice
digitală a imaginii pe baza puterii semnalului. La imaginea finală prezentată pe monitor, pixeli
primesc tonuri de gri în funcție de numărul corespunzător în matricea digitală.

SISTEMUL DOPPLER

Măsurarea vitezei de curgere a sângelui folosind ultrasunetele se bazează pe fenomenul

general prin care frecvența unei unde este dependentă de viteza relativă dintre emițătorul și
receptorul acesteia. Efectul Doppler, este aplicabil la orice fel de undă, atât electromagnetică
(lumina), cât și mecanică (ultrasunete).

Indicații: examenul Doppler este prescris, în principal în cardiologie (afecțiuni ale inimii,
ale arterelor și ale venelor) și în neurologie (afecțiuni ale creierului).

Examenul Doppler cardiac permite studierea mișcărilor sângelui între diferitele cavități
cardiace. El este solicitat atunci când se bănuiește o comunicare anormală între auricule sau
ventricule, ori o anomalie de funcționare a valvelor cardiace (îngustarea sau insuficiența
valvulară).

Examenul Doppler transcranian permite studierea mișcărilor sângelui în arterele

intracerebrale, urmărite prin oasele craniului.

Examenul Doppler vascular permite studierea mișcărilor sângelui în arterele sau în venele
organismului. El permite, de asemenea, analiza unei arteriopatii a membrelor inferioare și
depistarea unei flebite.

Fig.11 Examen Doppler vascular

 La sonografia Doppler a vaselor sangvine, în corp este transmis un fascicul îngust de
ultrasunete ce provine dintr-un transductor Doppler. Dacă fasciculul de ultrasunete intersectează
un vas de sânge sau cordul, hematiile vor reflecta o mică parte din ultrasunete. Dacă hematiile se
deplaseză spre transductorul Doppler, ecourile reflectate vor avea o frecvență mai înaltă decât
cele emise de transductor, iar atunci când se deplasează în sens contrar, frecvența va fi mai mică
decât cea a ultrasunetelor emise.

În principiu există, există două modalități de transmitere și recepție a ultrasunetelor în

aplicațiile Doppler:

- Modul undă continuă (CW)

- Modul Doppler pulsator (PD)

În cazul modului undă continuă, traductorul Doppler are două cristale separate, un cristal
transmite continuu, iar celălat recepționează continuu ecourile. Acest concept permite măsurarea
vitezelor foarte mari. Vitezele sunt măsurate simultan pentru o gamă largă de adâncimi și nu este
posibilă măsurarea selectivă a vitezelor de la o anumită adâncime prestabilită.

În cazul modului Doppler pulsator unul și același cristal realizează atât transmisia, cât și
recepția ultrasunetelor. Ultrasunetele sunt transmise sub formă de pulsuri, ecourile fiind
înregistrate în timpul de așteptare dintre două pulsuri succesive. Intervalul de timp dintre
transmisia și recepția ecoului determină adâncimea la care sunt măsurate vitezele de curgere ale
unor volume foarte mici (volum eșention) de-a lungul fasciculului de ultrasunete dat. Vitezele
maxime ce pot fi măsurate sunt considerabil mai mici decât cele ce pot fi măsurate în modul
undă continuă.

Cele mai uzuale aparate Doppler utilizate sunt așa numitele scannere duplex, care combină
ultrasonografia în timp real și sonografia Doppler pulsatoare. La scanarea duplex direcția
fasciculului Doppler este suprapusă pe imaginea în mod B, iar dimensiunea și poziția volumului
eșantion de-a lungul fasciculului poate fi selectată cu ajutorul unor markeri electronici. Atunci
când un cursor electronic este poziționat manual, paralel cu direcția de curgere a sângelui, se
realizează măsurarea automată a unghiului Doppler și se afișează viteza reală de curgere. Dacă se
măsoară aria secțiunii, poate fi calculat și debitul sângelui.
 O dezvoltare ulterioară a scanării duplex este Doppler-ul color. Pe o imagine în timp real, în
mod B, se suprapun culori pentru a indica prezența unui curent sangvin. Țesuturile staționare
sunt afișate în tonuri de gri, iar vasele în culori (tonuri de albastru, roșu, galben, verde) în funcție
de viteza medie relativă și direcția de curgere. Imaginile codificate color oferă o imagine de
ansamblu foarte bună asupra diferitelor vase și direcții de curgere existente, dar informațiile
cantitative oferite cu ajutorul acestei metode sunt mai puțin precise decât din cele două metode
prezentate anterior. Astfel Dopplerul color este întotdeauna combinat cu ecografia Doppler
pulsatoare, iar imaginile color servesc ca un foarte bun ghid pentru plasarea eșantionului de
volum pentru metoda Doppler pulsatoare.

Examenul Doppler nu necesită pregătire deosebită, anestezie sau spitalizare. Examenul este
nedureros, iar după, nu este necesară supravegherea deoarece nu antrenează vreun efect
secundar.

ECOGRAFIA ABDOMINALĂ

Ecografia abdominală este una din cele mai accesibile metode imagistice folosite în practica
de zi cu zi. În medicina modernă trebuie considerată o prelungire a examenului clinic, fiind de un
real folos atât în urgență, cât și pentru evaluarea inițială și urmărirea pacienților cu diferite
simptome abdominale, cu hepatopatii cronice, a pacienților oncologici, a celor cu traume
abdominale ușoare.

Ecografia abdominală este demersul logic care trebuie să urmeze anamnezei și examenului
clinic în cazul pacienților cu acuze abdominale. Pentru a face o examinare ecografică de calitate
trebuie să fie asigurate condițiile optime de examinare: cameră întunecată, cu timp suficient de
examinare, informații clinice cât mai complete despre pacient. Este bine ca examinarea să
urmeze un anumit protocol, cu focalizare pe zone de interes.

Ecografia abdominală sau ultrasonografia abdominală este o tehnică neinvazivă și rapidă,

considerată o explorare de rutină. Ea se realizează cu ajutorul aparatului numit ecograf. Aparatul
funcționează pe principiul radarului. Sonda care se aplică pe corpul pacientului trimite
ultrasunete către organul analizat, iar apoi receptează o parte din semnalul reflectat. Semnalul
care se întoarce este analizat și transformat în imaginea vizibilă pe monitor in culorile albă și
neagră. Prezența de gaze în tractul digestiv îngreunează sau chiar împiedică efectuarea
investigației, motiv pentru care se recomandă cu o zi înainte să nu se consume alimente care
balonează, iar în unle cazuri și administrarea unor medicamente care absorb gazele. Ecografia
abdominală se poate folosi pentru investigarea mai multor organe interne: rinichi, ficat, vezică
biliară, pancreas, splina și aorta abdominală.

Pregătirea pacientului pentru ecografia abdominală

Este foarte importantă pentru acuratețea imaginilor. Pacientul nu trebuie să mănânce nimic
cu aproximativ 6 ore înainte de investigație și să bea un litru de apă plată într-un interval de 30
minute înainte de investigație. În cele 30 minute de dinaintea investigației pacientul nu trebuie să
urineze, chiar dacă există această senzație, astfel vezica urinară va fi plină și va permite
vizualizarea structurilor învecinate (prostata, uter, ovare).

Ca și procedură investigația se realizează cu ajutorul unei sonde care se trece deasupra părții
investigate. Înainte de începerea procedurii, se aplică un gel pe partea supusă investigației.

Fig.12 Ecografia abdominală Fig.13 Control ecografic

Gelul facilitează contactul sondei cu pielea sau mucoasele. Sonda transmite ultrasunetele pe care
le reflectă diferitele șesuturi către un calculator. Un examen tipic cu ultrasunete durează
aproximativ 20 de minute și este nedureroasă.

Echipamentul ecografic este alcătuit dintr-o unitate centrala, un monitor și din

transductor.

1. Unitatea centrală are mai multe componente:

 Fig.14 Unitate centrală ecograf

 Receptorul – reprezintă un sistem multicanal de preluare și amplificare a semnalelor

electronice de mică amplitudine și de filtrarea acestora înainte de intrare în procesor.
 Sincronizatorul principal – asigură timpii de emisie și de recepție a ultrasunetelor.
 Generatorul de unde ,,beam former” – controlează secvența de activare a cristalelor
electrice și modulează amplitudinea impulsurilor electrice.
 Procesorul de semnal digital – blocul care controlează funcționarea ecografului având
funcția de conversie a semnalului analog în digital.
 Conectorul sondei (sondelor) reprezentând un sistem de legătură complex dintre sondă și
ecograf responsabil pentru transmisia semnalului electronic înspre sonda/receptor și
pentru recunoașterea automată a tipului de sondă.
 Tastatura reprezentând o interfață om - mașină

Fig.15 Tastatura unui echipament ecografic convențional

2. Monitorul constituie elementul de reprezentare a informației ecografice în format
specific. Pe laturile monitorului, se dispun difuzoare, pentru analiza acustică a
semnalului Doppler, în cazul echipamentelor care au această funcție.
3. Transductorul – este piesa esențială a ecografului, responsabilă pentru generarea de
ultrasunete și recepția de ecouri.
 Fig.16 Transductor ecograf
La nivelul transductorului se realizează convesia semnalului electric în vibrație și invers.
Acest fenomen se datorează cristalelor piezo – electrice care intră în alcătuirea
transductorului.

Fig.17 Reprezentarea schematică a unui transductor

TERMOGRAFIA

Din punct de vedere etimologic termografia provine din greaca thermos = cald, de la therme
= căldură + graphein = a scrie, este o metodă de măsurare și înregistrare a căldurii (radiațiilor
infraroșii) produse pe diferite părți ale organismului, la nivelul pielii, prin folosirea unui film
fotografic sensibil la radiații infraroșii sau o sondă detectoare. Imaginea obținută se numește
termogramă, care este o hartă de distribuție a temperaturii la nivelul pielii.
 Fig.18 Termogramă

Termografia este o procedură imagistică neinvazivă, care nu iradiază pacientul, nu are efecte
adverse și nu presupune injectarea unor substanțe ca în cazul altor proceduri imagistice. Este o
investigație rapidă (10 – 15 minute), poate fi efectuată tuturor pacienților cu diferite afecțiuni.

Radiațiile infraroșii formate de organism variază în funcție de fluxul sanguin local de vase.
Prin urmare zonele cu circulație sanguină săracă produc căldură mai puțină. Pe de altă parte, o
tumoră cu o vascularizație abundentă și un flux sanguin crescut poate produce pe termogramă
zone calde. Termografia este utilizată mai ales în diagnosticul tumorilor de sân, sub denumirea
de mamotermografie. În prezent sunt folosite tehnici mai sensibile pentru depistarea tumorilor de
sân ca mamografia (radiografia glandei mamare) sau ecografia mamară.

Temperatura țesuturilor este luată de la distanță, fără ca aparatura folosită să atingă pielea
pacientului. Pacientul nu simte nici o durere, nu este afectat în nici-un fel și nu este expus
niciunui risc în timpul efectuării procedurii sau ulterior acesteia.

Principiul procedurii

Principiul termografiei se bazează pe creșterea activității metabolice și a circulației

vasculare, la nivelul țesutului precanceros și în jurul tumorii, spre deosebire de țesutul mamar
normal. Necesarul de substanțe nutritive la nivelul celulelor tumorale este semnificativ mare,
compensat prin creșterea circulației vasculare la nivelul tumorii prin vasele existente și cele nou
formate (vase de neoformație – neoangiogeneza) care întrețin creșterea tumorală. Acest proces
este asociat cu creșterea temperaturii la nivelul leziunii, tumorii. De reținut că în practica clinică
se folosește în mod deosebit termografia sânului, tumorile de sân fiind cea mai importantă
indicație a termografiei.

Termograful este un aparat care nu iradiază pacientul.

Fig.19 Termograf

Acest aparat culege informațiile de care are nevoie prin simpla ,,fotografiere” a pacientului, exact
așa cum face și un aparat foto clasic. Practic, termograful este capabil să capteeze radiația
luminoasă din spectrul infraroșu. Radiația infraroșie este tot o formă de lumină (radiație
electromagnetică), care este invizibilă pentru ochiul uman și este emisă de căldura corpului
uman. Termograful reușește să o capteze și să o transpună într-o imagine din spectrul vizibil
(termograma) pentru a putea fi interpretată de către specialist. Termograful colectează un număr
foarte mare de informații pe care le transpune într-o hartă de culori cu ajutorul unui program
complex pe calculator. Fiecărei temperaturi îi este asigurată o culoare pentru a se putea identifica
zonele cu temperaturi diferite.

Fig.20 Imagini termografice

Se efectuează o scanare generală, urmărindu-se depistarea tuturor afecțiunilor posibile, nu doar
cele din zona indicată de pacient. Se salvează mai multe imagini termografice cu diferite zone ale
corpului, urmate de interpretarea tuturor termogramelor obținute în timpul scanării.

Uneori, pentru stabilirea diagnosticului corect este nevoie de corelarea datelor obținute cu
ajutorul termografului cu cele rezultate în urma unei scanări ecografice (sau ultrasonografice).

Pregătirea pacientului pentru termografie

Concret, pacientul trebuie să respecte câteva indicații, astfel încât rezultatele analizei să fie
cât mai concludente:

1. Nu se face duș în ziua realizării termografiei deoarece apa poate modifica temperatura
corpului, afectând astfel rezultatele testului.
2. Nu se realizează folosirea deodorantului în ziua realizării analizei, mai ales dacă
termografia vizează zona pieptului.
3. Nu se recomandă folosirea cremelor, a parfumurilor și a loțiunilor de corp cu o zi înainte
de realizarea termografiei.
4. Masajul este contra indicat atât în ziua realizarea testării, cât și cu o zi înainte, deoarece
poate crește temperatura la nivelul unor țesuturi.
5. Nu se recomandă consumul de alimente cu 6 ore înainte de realizarea termografiei,
evitarea consumului de alcool, cafea, tutun.
6. Se recomandă pacienților să lase acasă bijuteriile, deoarece și acestea pot influența
temperatura corpului în zonele în care intră în contact cu pielea.
7. În cabinetul specialistului, pacientul își dă jos hainele și așteaptă ca temperatura corpului
să se regleze, adaptându-se la cea din cameră.

Medicația pentru boli cronice (HTA, diabet zaharat de tip 2) nu trebuie întreruptă.

Indicațiile termografiei:

8. Tumori cutanate, cancer de sân și alte neoplasme;

9. Artroze (gonartroză, coxartroză);
10. Afecțiuni ale coloanei vertebrale (hernie de disc);
 11. Afecțiuni tiroidiene: hipertiroidismul, hipotiroidismul, cancerul de tiroidă:
12. Hipertensiune intracraniană;
13. Afecțiunile bronhopulmonare: infecții, inflamații, astm bronșic;
14. Boli cardiovasculare: cardiopatia ischemică, hipertensiune arterială;
15. Pielonefrite, cistite, anexite, varicocel, hidrocel;

Medicina modernă pune accentul pe prevenția și diagnosticul precoce al bolii, iar

termografia are un rol important. Medicul trebuie să aleagă investițiile cele mai nocive pentru
pacient, care în același timp să ofere acuratețe diagnostică crescută.