CURS I

I. NOȚIUNI GENERALE DE BIOFIZICĂ

Definiția biofizici

Biofizica este o știință fundamentală care s-a format la contactul și intersecția dintre fizică și
biologie, de aceea biofizica trebuie considerată o ramură atât a biologiei cât și a fizicii, deoarece
în procesele fizice ale organismelor vii, se observă constant amprenta (pecetea) viului. Altfel
spus:

Biofizica este știința care studiază fenomenele fizice din sistemele biologice cu ajutorul
tehnicilor și metodelor fizico-matematice.

Multiplele preocupări și cercetări din biofizică se pot grupa pe patru direcții principale:

1. Studiul structurii și proprietățile materiei vii.

2. Studierea fenomenelor fizice din sistemele biologice:
 cercetările au arătat că la baza majorității proceselor biologice stau procese de
transformare a energiei dintr-o formă în alta, deci se poate spune că biofizica este
știința care se ocupă cu studiul energeticii proceselor vitale;
3. Studierea influenței factorilor fizici ai mediului asupra sistemelor biologice.
 efectul factorilor fizici poate să fie: pozitiv, terapeutic, negativ prin afectarea
structurii și funcției sistemelor biologice;
4. Utilizarea unor metode fizice în abordarea unor probleme de biologie.

Caracterul transdisciplinar

Biofizica are relații strânse cu matematica și biochimia, din acest punct de vedere fizica,
chimia și matematica sunt științe auxiliare ale biologiei și se sprijină reciproc. Biochimia și
biofizica sunt ramuri ale biologiei care se întrepătrund și care folosesc larg exprimarea
matematică și metodele matematice. Procesele biochimice sunt produse cu ajutorul
unor ,,mecanisme” fizice și chimice caracteristice vieții și pe care le studiază biofizica și
biochimia.
  Biofizica este de mare utilitate pentru studiul fiziologiei. Ea poate fi înțeleasă ca studiu
pregătitor, dar și ca studiu de profunzime al fiziologiei, care analizează la nivel molecular
și submolecular.
 Biofizica este în mare măsură indispensabilă înțelegerii proceselor biochimice și unor
capitole esențiale din morfologie, genetică, ecologie.

Mecanismele vieții din punct de vedere fizic, noțiunea de sistem biologic

Materia vie ni se prezintă sub forma unor ,,organisme”, unor indivizi. Sistemul fundamental
care ne interesează este celula și aceasta nu numai din considerente morfologice sau
embriologice, ci și din considerente biofizice și biochimice. Acest lucru nu înseamnă că biologia
se reduce la biologia celulară, fiecare nivel de organizare structurală are și legile sale proprii
după care se comportă. Prin urmare biofizica nu se rezumă la biofizica celulară ci este biofizica
diferitelor nivele de organizare a materiei vii. Sistemele vii sunt în continuă evoluție. În acest
sens deosebim o evoluție ontogenetică (dezvoltarea organismelor vii din stadiul embrionar pâna
la sfârșitul ciclului vital) și o evoluție filogenetică (dezvoltarea unei specii de la formarea sa
până în ziua de azi, precum și legăturile de rudenie dintre dintre diferite grpuri de organisme și
legături dintre diferite specii).

Conceptul de sistem
1. Prin sistem înțelegem un ansamblu structurat de corpuri în interacțiune reciprocă,
delimitat în spațiu - denumit mediu extern – în care se petrec procesele.
2. Prin sistem biologic înțelegem un ansamblu de structuri atomice, ionice, moleculare și
supramoleculare, structurat și adaptat în vederea realizării unor funcții.
 în sistemul biologic se petrec procese care din punct de vedere al naturii lor, sunt procese
fizice sau procese chimice.

Caracteristici ale sistemelor biologice

a) capacitatea de a se reduplica sau multiplica, deși au o existență limitată în timp. Nu

există sistem biologic extern ca individ, viața există numai prin procesul de multiplicare
și reduplicare.
b) Capacitatea de reînnoire și regenerare. Odată cu introducerea radioizotopilor în
cercetări biofizice s-a constatat că anumite molecule din mediu marcate cu izotopi
radioactivi, se regăsesc după un timp asimilate în structuri biologice: creier, mușchi,
 ficat, însă pentru o perioadă restrânsă de timp, pentru ca după aceea să fie eliminate din
corp și alte elemente de același tip vin să le ia locul. Se realizează ceea ce se
numește ,,turnover”.
 Mecanismul de regenerare funcționează pentru anumite celule, nu pentru toate. Ex: se
regenerează celulele epiteliale, celulele din structura ficatului. Nu se regenerează celulele
nervoase. Uzarea acestora este inevitabilă, nu putem spune că există factori care să
faciliteze regenerarea creierului, așa cum se întâmplă la regenerarea ficatului.
Mecanismele regenerării sunt mecanismele naturale ale vindecării, reacții naturale față de
o agresiune asupra țesutului viu.
c) Își mențin structura prin consum de energie.
d) Suferă procese de creștere, dezvoltare, îmbătrânire și moarte.
e) Își mențin construcția structurală și funcțională (homeostazia), datorită capacității lor de
a recepționa, transmite și analiza informații, de a elabora și transmite comenzi organelor
de reacție.
f) Sunt sisteme deschise – interacțiunea lor cu mediul înconjurător, se realizează prin
schimb de substanță, energie și informație.
g) Moartea este etapa finală a ciclului vieții, când organismul în urma epuizării resurselor
energetice și a uzurii funcțiilor nu-și mai poate menține homeostazia.

În sistemele biologice se constată și un fenomen de redundanță atât din punct de vedere

structural cât și funcțional.

II. NOȚIUNI DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ

A. Biofizica moleculară a apei – apa și rolul ei biologic
1. Apa reprezintă componentul anorganic principal al materiei vii, fiind solventul
universal în care se desfășoară procesele ireversibile ale vieții.
2. Apa reprezintă mediul de transport al substanțelor în organism dar și mediul de
eliminare în afară a produșilor de dezasimilație.
3. Participă ca reactant la procesele de hidroliză.
4. Are rol de oxidant celular în mediul anaerob.
5. Este mediul de tamponare pentru variațiile de timp.
B. Clasificarea apei în organism
  În raport cu celula: apa intracelulară
extracelulară
- interstițială 2/3
- vasculară 1/3
 În raport cu țesuturile: apa tisulară (reparea țesuturilor afectate de vârsta, boli,
lez.)
extratisulară

 În funcție de proveniență: apa endogenă

exogenă

 În funcție de structura chimică: apa liberă

legată
C. Structura moleculei de apă

Molecula de apă este formată din doi atomi de H și un atom de O, legați covalent. Datorită
existenței celor 3 izotopi de H (11 H – hidrogenul ușor; 1
2
H - deuteriu; 13H - tritiu) și a celor trei
izotopi de oxigen ( 816O- izotop stabil cu 8 neutroni; 817O – stabil cu 9 neutroni; 818O – stabil cu 10
neutroni). Se întâlnesc 18 specii moleculare de apă. Cea mai întâlnită în natură este ( 11H; 8
16
O;
1
1 H;), urmată de D2O (apa deuterată sau apa grea) și T2O (apa tritiată). Studiile spectroscopice
efectuate pe vapori de apă, au arătat că, cei trei atomi ai moleculei sunt coplanari, unghiul dintre
legăturile covalente este 1040 31’ aprox.1050, iar lungimea legăturii covalente este de 0,958 A0.

Fig.1 Structura moleculei de apă

Opțional: molecula de apă are 10 electroni (e-) dispuși astfel:

 - 2 e- de pe prima pătură a oxigenului gravitează pe
o orbită aproape circulară în jurul moleculei de
oxigen;
- 8 e- gravitează pe orbite aproape eliptice;

Fig.2 Dispunerea electronilor în molecula de apă

Dispunerea spațială a moleculei de apă este tetraedică, în centru fiind nucleul de oxigen, în
două vârfuri hidrogenul, iar în celelalte două vârfuri perechile de electroni neparticipanți.
Densitatea de sarcină electrică a moleculei de apă este asimetrică ceea ce explică o comportare
dipol electric permanent a acesteia.

Fig.3 Comportament dipol electric permanent al apei

D. Conținutul și distribuția apei în organism

Conținutul de apă variază în funcție de specie și de gradul de dezvoltare ontogenetică (50%

la bacterii, 97% la celenterate). În organismul uman adult conținutul în apă variază între 55 -
60%, în timp ce la nou-născut este de 65 – 75%. Odată cu vârsta intensitatea proceselor
metabolice scade, rezultând o scădere a conținutului de apă din organism.

Organ/țesut % H2O
păr 4
dentiția 9 -10
 țesut adipos 30
cartilaj 50
piele 71
țesut nervos – substanță albă 70
țesut nervos – substanța cenușie 85
mușchi 76
țesut embrionar 97

E. Structura moleculară a apei în sistemele biologice

O bună parte din apa care intră în alcătuirea sistemelor biologice manifestă proprietăți fizice
neobișnuite în sensul că se evaporă extrem de greu, nu îngheață chiar la temperaturi cu mult sub
00C, nu dizolvă cristaloizii și nu participă la schimburile osmotice. Deoarece acest tip de apă nu
poate dizolva substanțele nutritive, medicamentele, gaze și nu permit desfășurarea reacțiilor
enzimatice, este important să se cunoască ponderea procentuală a apei legate, parțial legate și a
apei libere în celule. În acest scop se utilizează mai multe tehnici fizice:

- spectroscopia în infraroșu;

- calorimetria;

- determinarea permesivității electrice în regie de microunde;

- rezonanță magnetică nucleară;

III. FENOMENE DE TRANSPORT ÎN SOLUȚII

Fenomene de transport în soluții

Difuzia simplă – este un fenomen de transport de substanțe din regiunile cu concentrație

mai mică în regiunile cu concentrație mai mare, fenomen datorat exclusiv mișcării de agitație
termică a moleculelor și având ca rezultat egalitatea concentrațiilor. Difuzia se desfășoară în
conformitate cu legile difuziei stabilite de Fick.

Legea Ia - Cantitatea de substanță care difuzează în unitatea de timp printr-o suprafață S,

este direct proporțională cu aria acelei suprafețe și cu gradientul de concentrație printr-un factor
de proporționalitate, numit coeficientul de difuzie.
  Gradientul de concentrație reprezintă variația concentrației solvitului (dizolvat) de-a
lungul unei direcții, este raportul dintre diferența de concentrație dintre 2 puncte din
soluție și distanța dintre aceste puncte.

C/ X; C = C2 – C1, C2 = concentrația în punctul de destinație a solvitului

C2 < C1

Dacă C < 0, apare necesitatea introducerii semnului ,,-“ în relațiile matematice din
legea lui Fick

Legea a IIa a difuziei – Variația în timp a concentrației în orice punct a soluției este
proporțională cu variația în spațiu a gradientului de concentrație printr-un factor de
proporționalitate care este același coeficient de difuzie D.

Difuzia prin membrane permeabile

În cazul în care o membrană permeabilă pentru solvit separă două compartimente conținând
soluții în care solvitul are concentrații diferite, gradientul de concentrație se manifestă aproape în
totalitate numai în grosimea membranei deoarece viteza de deplasare a moleculelor de solvit în
membrană este mult mai mică decât în soluție.

Fig.4 Difuzia prin membrane

În funcție de modul în care are loc difuzia solviților prin membrane, acestea pot fi:

- membrane egal permeabile pentru toți solviții din sistem;

 - membrane inegal permeabile, având coeficienți de permeabilitate diferiți pentru diferiți
solviți;

- membrane selectiv permeabile care permit trecerea anumitor solviți;

- membrane semipermeabile care permit trecerea solventului, dar nu al solviților;

- membrane reciproc permeabile care permit trecerea solvitului în ambele sensuri

Osmoza – difuzia prin membrane semipermeabile

În cazul în care membrana ce separă două compartimente conține soluții de concentrații

diferite este o membrană semipermeabilă, prin ea va avea loc difuzia solventului (dizolvant) din
compartimentul în care soluția e mai diluată, către cel în care soluția este mai concentrată. Acest
tip de difuzie se numește osmoză și se datorează în exclusivitate mișcării de agitație termică ale
moleculelor de solvent, singurele care pot traversa membrana semipermeabilă.

Osmoza este difuzia solventului din compartimentul în care e mai concentrat către cel mai
diluat, fenomen firesc întâlnit în orice tip de difuzie. Osmoza este un fenomen de difuzie
selectivă, care privește moleculele solventului, fenomen condiționat de existența unei membrane
semipermeabile.

Să considerăm cazul în care membrana semipermeabilă separă solventul pur de soluția de

solvit, solventul tinde să se deplaseze spre soluție, iar presiunea necesară pentru a împiedica
transportul solventului către soluție poartă numele de presiune osmotică a soluției.

Fig.5 Presiunea osmotică

Măsurarea presiunii osmotice se face cu ajutorul membranelor semitransparente.

 Există câteva metode pentru măsurarea presiunii osmotice:

1. Metoda osmometrului prevăzut cu membrană semipermeabilă. Deplasarea solventului

către soluție încetează când presiunea hidrostatică (apărută în urma denivelării cu h) este
egală cu presiunea osmotică a soluției.

Fig.6 Osmometrul

2. Metoda crioscopică este folosită pentru determinarea diferenței dintre temperatura de

îngheț a soluției și cea a solventului pur, diferență care este direct proporțională cu
concentrația osmolară a soluției: T = K CT C
 K CT – este constanta crioscopică, numeric egală cu valoarea cu care scade temperatura de
îngheț a unei soluții cu concentrația de un osmol la litru de solvent, față de temperatura
de îngheț a solventului pur. În cazul soluțiilor apoase, această diferență este de 1,86 0 C,
iar componenta crioscopică este de 1,86 x 10-3 n3 x K/mol.

Osmolaritatea = măsura concentrației unei soluții definită ca numărul de osmoli dintr-un

litru de soluție (Osm/L sol).

1 Osmol = 1 mol de particule osmotic active.

Definiție:

Două soluții care au aceeași concentrație molară și au aceeași temperatură, au presiuni

osmotice egale, indiferent de natura lor și în acest caz se spune că sunt izoosmotice.

Două soluții în același solvent sunt izotone sau izotonice dacă au aceeași concentrație
molară.
 Fig.7 Tipuri de soluții

Două soluții soluții izotone nu sunt în mod necesar și izoosmotice!!

Trecerea apei din exterior spre interior se numește endosmoză, iar spre exterior se numește
exosmoză.

Dacă două soluții au presiuni osmotice diferite, cea cu presiunea osmotică mai mare se
numește hipertonă, iar cea cu presiune osmotică mai mică se numește hipotonă.

Dacă o membrană semipermeabilă separă o soluție hipotonă de una hipertonă, atunci

solventul va difuza de la soluția hipotonă spre cea hipertonă până se va realiza izotonia.

Osmoza inversă

Fig.8 Osmoza inversă

Dacă asupra soluției mai concentrate se aplică o presiune ce depășește pragul de presiune
osmotică, atunci solventul va trece prin membrana semipermeabilă de la soluția mai concentrată
la cea cu concentrație mai mică, în final obținându-se soluții de concentrații din ce în ce mai
mici.

Procesul de osmoză inversă este folosit în procesul de filtrare al apei.

 Importanța biologică a osmozei

Osmoza intervine în multe procese fiziologice care au loc în interiorul plantelor și

animalelor, jucând un rol important în schimburile dintre organisme și mediul lor de viață, între
celule și mediul extracelular.

1. Turgescența reprezintă fenomenul de mărire a volumului unei celule prin pătrunderea

apei în interiorul ei (endosmoză).
 Atunci când celulele se găsesc într-o soluție hipotonică, apa intră în celulă căutând să
dilueze conținutul ei.

Fig.9 Turgescența și plasmoliza

 Fenomenul invers, de micșorare a volumului unei celule prin ieșirea apei, atunci când se
găsește într-o soluție hipertonă se numește plasmoliză.
2. Hemoliza: dacă celula este o hematie și se introduce într-o soluție hipotonică, ea se va
umfla datorită pătrunderii apei, însă doar până la o anumită limită, când se va rupe și în
consecință va elibera hemoglobina trecând în lichidul de suspensie.
 Fenomenul de rupere a hematiei se numește hemoliză iar volumul la care se rupe hematia
se numește volum critic de hemoliză. În final celula moare, fenomenul se numește
citoliză.
 Fig.10 Hemoliza

OBS.: Izotonia este o condiție importantă de care trebuie să se țină cont atunci când se
introduc cantități de lichid în sânge, fie și în scop curativ (prin injecții intravenoase), fie
în cazul conservării sângelui. Pentru a nu se modifica echilibrul osmotic al serului
sanguin, soluțiile injectate trebuie să aibă aceeași presiunea osmotică.

2.1 Comportarea osmotică a globulelor roșii:

mosmoli/litru

Fig.11 Comportarea osmotică a globulelor roșii

 În soluție izotonică (154 moli/litru) globulele roșii au un volum normal.

 Globulele roșii se contractă în soluție hipertonică (>154 moli/litru)
 Volumul globulelor roșii crește în soluții hipotonice (<154 moli/litru)
3. Presiunea osmotică a lichidelor biologice (sânge, lichid cefalorahidian, lichid sinovial,
urina etc.) se datorează în cea mai mare parte ionilor Na +, Cl-, K+, Ca2+ și
micromoleculelor cu dimensiuni sub 10 A.
Contribuția macromoleculelor la presiunea osmotică totală este mai mică ca urmare a
masei moleculare foarte mari a acestora. Astfel, micromoleculele și ionii din sânge (care
reprezintă doar 1% din masa sângelui) determină la 37 0C o presiune osmotică de 7-8
atm, în timp ce substanțele macromoleculare coloidale exercită o presiune osmotică
(oncotică) de numai de 0,0037 atm. Cu toate acestea, această presiune are și ea o
importanță fiziologică. Deoarece substanțele cu masa moleculară mică pot difuza ușor
prin membrana capilarelor, se poate ajunge la o egalizare a presiunii osmotice datorate
acestor molecule (deo parte și de alta a capilarului). În schimb, substanțele
macromoleculare neputând difuza prin membrana capilarelor se creează o diferență de
presiune oncotică ce determină un transport de substanțe între compartimentul vascular
și cel interstițial. La animale, ca urmare a existenței substanțelor coloidale (substanțe cu
diametrul 1-100 micro m) apare o presiune coloid osmotică (oncotică).
Formarea edemelor în stările patologice se explică prin dereglarea presiunii coloid
osmotice.
4. Dializa – membranele animale nu sunt perfect semipermeabile, deoarece lasă să treacă și
substanțele cristaloide dizolvate, dar nu lasă să treacă suspensiile coloidale. Această
însușire permite separarea substanțelor sub formă coloidală de cele cristaloide, proces ce
se numește dializă.

Fig.12 Dializa
Soluția cu amestecul de coloizi și cristaloizi se introduce în vasul prevăzut cu membrană.
Cristaloizii difuzează în curentul de apă curată sau un lichid special, în timp ce coloidul
este reținut.
Dializa se bazează pe fenomenele de difuzie și ultrafiltrare printr-o membrană
semipermeabilă. Este o metodă utilizată pentru eliminarea reziduurilor, toxinelor și
excesului de apă din sânge și de restabilire a echilibrului hidroelectrolitic. Dializa se face
în cazul insuficienței renale, în cazul în care funcția renală este redusă la 10-15% din
valoarea normală.