Medicina si religie Doctorul, leacurile si vindecarea in diverse traditii religioase Autor: Radu Smaranda, MG1, Seria C, Grupa 16

Doctorul, leacurile si vindecarea in diverse traditii religioase

Vindecarea a fost vazuta ca o necesitate inca de la inceputul umanitatii. Oamenii au simtit nevoia inconstienta de a creea o notiune de Vindecare pentru a contracara notiunea de Moarte pe care incepusera sa o constientizeze si chiar sa o conteste (a se lua in considerare dorinta unora dintre oamenii/ cultele renumite de-a lungul istoriei de a invinge moartea; de a trai vesnic). Aceasta notiune de Vindecare a avut aceeasi baza- contracararea bolii, deci a Raului, posibilitatea de a oferi Omului o viata mai buna, atat din punct de vedere spiritual, cat si din punct de vedere trupesc. La inceputurile stiintei de Vindecare, aceasta era strans legata de practicile laice-magia si superstitiile. Cu timpul insa, magia s-a desprins de Vindecare pentru a deveni o stiinta empirica, fara sa isi piarda insa radacinile mistice. Daca medicina a avut aceeasi origine, in mod cert nu a avut aceeasi continuare, nebeneficiind de aceeasi dezvoltare. Factori precum religia- de care a fost si in unele zone este inca strans legata- au influentat filosofia medicinei intr-un mod categoric. Diferind in functie de cultura, religie si zona geografica, de-a lungul istoriei, medicina s-a dezvoltat in mod diferit.

Medicina Antica Egipteana (3300 i.Hr- 25i.Hr) Egiptenii puneau mare pret pe religie in viata lor cotidiana; asupra Vindecarii religia avea poate cea mai mare influenta. Egiptenii credeau ca omul se naste perfect sanatos, iar boala provine de la o sursa externa. Spre exemplu, chiar daca in cazul ranilor sau al viermilor intestinali, cauza era considerata in mod cert una externa si, deci, tratata din punct de vedere rational, bolile interne erau puse pe seama divinitatilor, fortelor obscure si ocultului. Astfel, erau initiate ritualuri magice si rugaciuni pentru Vindecare, demonstrand si mai mult faptul ca pe atunci medicina nu se desprinsese inca ca stiinta de sine statatoare de religie. Respiratia era considerata actul vital; in timp ce suflul vietii patrundea prin urechea dreapta, suflul mortii intra in corp prin urechea stanga. Se considera

ca cele doua organe responsabile pentru respiratie erau inima si plamanii, organe de la care aerul se raspandea in tot corpul. Egiptenii aveau un mare respect pentru morti; cultul mortilor era foarte dezvoltat. Decedatii erau mumificati- practica foarte atent executata, majoritatea mumiilor rezistand chiar pana in prezent. La moartea lor, faraonii erau mumificati impreuna cu bogatiile lor si cu intreaga lor curte. Din papirusurile egiptene s-au gasit numele catorva renumiti vindecatori ai vremii, printre care amintim: Imhotep- arhitectul zeilor, cel care a ajuns medic regal, Thot- atotstiutorul, cel care cunostea tainele Vindecarii, vindecand in special bolile de ochi, Osiris- cel care invinge moartea, Isis- cea care are puterea de a invia mortii. Arta vindecarii se transmitea din tata in fiu. Practica medicala se desfasura in casele de vindecare, intemeiate, conform legendei, chiar de Imhotep. Inca de pe atunci exista o ierarhie clara a medicilor. Imediat ce isi terminau studiile in casele de vindecare, medicii urmau de cele mai multe ori o specializare stricta, dintre care amintim: stomatologie, chirurgie, ginecologie- ierarhizare care demonstreaza gradul de avansare al culturii si civilizatiei egiptene. Medicii cei mai buni erau luati in curtea faraonilor; existau chiar medici care aveau rolul de a insoti armatele pentru a tamadui razboinicii. Legat de practicile medicale si de leacurile din Egiptul Antic, Homer afirma: Rodnicul pamant al Egiptului este cel mai bogat in leacuri. Ca leacuri se foloseau in general uleiurile si plantele- usturoiul, curmalele, ceapa, samanta de in, smirna, opiul, diverse minerale- saruri de plumb, cupru; precum si carnecreierul si sangele. Leacurile se amestecau in lapte, vin, miere. Pastilele erau produce cu ajutorul mierii, aducandu-se dovezi privind faptul ca egiptenii creeau supozitoare. Bolile de plamani erau tratate cu inhalatii printr-o trestie a unui amestec de rasina, curmale, smirna. Cel care avea sarcina de a prepara aceste medicamente era medicul.

Medicina in budism Budismul a influentat foarte mult medicina. Conceptiile budiste legate de boala au fost respectate cu rigoare de-a lungul timpului. Budismul in sine este o religie extrem de legata de arta vindecarii, intrucat Buddha era cel mai mare vindecator. Preotii budisti erau de cele mai multe ori redutabili vindecatori, mari

cunoscatori ai relatiei dintre corp si suflet, relatie pe care o propavaduieste religia budista. Boala, in viziunea budista era un dat existential inca de la nasterea omului, dat de care nu se poate scapa decat prin credinta si iluminare. Aceasta era o stare normala a omului, in stransa legatura cu cele patru elemente constituente ale materiei- foc, apa, pamant si aer. Desi se puteau identifica cauzele rationale ale prezentei bolii, cauza suprema pentru suferinta de orice tip era karma, alaturi de emotiile negative. Vindecarea in religia budista nu viza doar trupul, ci intregul sistem trup-suflet ca atare. Se spune ca Buddha nu a vindecat doar bolile trupesti, ci numerosi imparati de sentimentul de invidie, lacomie, de depresie si de alte boli mentale. Zeii aveau control asupra oamenilor, inclusiv asupra bolilor de care ei sufereau; acestia erau chemati in ajutor prin rugaciune pentru a ajuta la efectuarea vindecarii. La baza medicinei budiste stau vorbele lui Buddha, asemanatoare juramantului hipocratic de ani mai tarziu. Buddha considera ca un vindecator bun trebuie sa indeplineasca cinci calitati de baza: medicul trebuie sa fie apt pentru a-si prepara propriile medicamente, trebuie sa isi ingrijeasca pacientii din dragoste, nu din speranta obtinerii unui castig, trebuie sa suporte orice tip de mizerie ce tine de bolnavii pe care ii trata, trebuie sa administreze numai leacuri ce in mod cert aveau sa vindece pacientul si, nu in ultimul rand, medicul trebuia sa isi poata incuraja pacientul, sa il linisteasca, sa ii dea speranta si sa ii ofere pacea sufleteasca prin intermediul religiei. Se observa aici aceeasi stransa legatura dintre medicina si practica religioasa. In religia budista, sunt enumerate cauze specifice pentru instalarea unei boli : lenevia, tristetea, oboseala, dorinta sexuala exagerata, constipatia, mania, tinerea voita a respiratiei, ingestia exagerata de alimente, ignoranta. Ca leacuri, medicina budista folosea in special preparate naturiste, extracte din plante traditionale- ceai verde, ceai negru, ceai alb, ginko biloba, combinate cu rugaciuni catre zei si Buddha de a vindeca. Doctorii erau priviti cu mare respect in medicina budista. Ei trebuiau sa dea dovada de compasiune fata de pacientii lor; de asemenea, erau obligati de meseria lor sa trateze pe oricine, fara a face discriminari. Spre deosebire de budismul chinez, care incurajeaza tratarea unui muribund din compasiunea medicului, budismul indian nu este de acord cu aceasta idee.

Medicina ebraica In practica medicala ebraica, Vindecatorul se confunda cu justitiarul, cu moralistul si cu teologul, intrucat religia era guvernatoare asupra culturii si a statului in sine, precum si asupra rolurilor persoanelor din el. Yahwe era mereu prezent in vietile oamenilor, din moemntul nasterii pana in momentul mortii. Doctorii cunosteau in mare alcatuirea anatomica a corpului, desi nu si rolurile acestor structuri. Medicii ebraici sustineau ca ficatul genera furia si pornirile violente, stomacul producea somnul, nasul influenta desteptarea, iar rinichiul era sursa starilor de bucurie. Bolile erau cauzate de pacatele oamenilor, considerate fiind drept pedeapsa divina pentru incalcarea legilor morale dictate de religie, spre exemplu incalcarea loialitatii individului fata de societate, colectivitate, si, cel mai important, fata de parinti. Suferinta datorata bolilor era considerata rascumpararea pentru greselile facute, iar vindecarea era iertarea primita de la divinitate. Bolile erau trimise de divinitate adeseori prin ingeri- asa numitii Ingeri ai Ciumei. In codul de viata al poporului evreu, magia si medicina sunt considerate cuceriri ale spiritului omenesc, alaturi de teologie, stiintele naturii, astronomie, astrologie si istorie. Medicii sacerdoti cunosteau lepra, malaria, caracterul infectios al bolilor, bolile oculare, precum si afectiunile stomatologice. Datorita caracterului infectios al bolilor constatat de medici, acestia recomandau clatirea gurii cu un amestec din otet si sare pentru dezinfectare- aceasta fiind una dintre primele modalitati de dezinfectare antiseptice cunoscute in istorie. Printre leacurile intrebuintate de medicii sacerdoti, ca in orice medicina populara, se numarau plantele medicinale, administrate impreuna cu rugaciuni, incantatii, ofrande si chiar si jertfe. O alta modalitate de tratament era terapia prin muzica, intrucat Asa l-a vindecat David pe Saul, cantandu-i din harfa. Medicii porneau de la principiile enuntate in cartea lui Iov, conform careia oamenii erau egali in fata lui Dumnezeu, prin urmare trebuiau tratati la fel.