Sunteți pe pagina 1din 13

Bipolaritatea şi perioada de După Războiul Rece

Bipolaritatea – este considerată deseori ca fiind cea mai stabilă configuraţie a sistemului internaţional, implicând existenţa a două mari puteri oponente ce domină fiecare o anumită parte a sistemului; se pot raporta ideologic şi militar una la cealaltă, ajungându-se la o cursă a înarmărilor; situaţia bipolară tipică este cea a Războiului Rece cu Statele Unite ale Americii şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca singure puteri mondiale. 1 Bipolaritatea este termenul care caracterizează cel mai bine perioada Războiului Rece. Configuraţia sistemului internaţional în timpul Războiului Rece se distinge ca principala particularitate a acestuia, lumea este bipolară, iar politica internaţională este monopolizată aproape în întregime de cele două superputeri. Termenul de superputere se aplică acestor două state, pentru a surprinde capacităţile militare, tehnologice, economice, politice de care ele dispun. Deşi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au existat trei puteri învingătoare (SUA, Marea Britanie şi URSS), doar două controlau într-o manieră covârşitoare capacităţile economice, politice şi militare ale momentului. Factorii ce au alimentat tensiunea crescândă dintre cele două superputeri şi au dus la declanşarea Războiului Rece sunt de mai multe tipuri. Un prim factor ar putea fi fundamentalul caracter ideologic al confruntării “paşnice” dintre cei doi poli care, fiecare în parte, adoptă ideologii incompatibile în esenţă. Într-adevăr, între SUA si URSS a existat o alianţă în timpul celui de-al doilea război mondial, însă acesta este un lucru complet nefiresc , deoarece sistemele politice, economice ale celor două ţări sunt complet diferite şi incompatibile. În plus, această alianţă nici nu a pretins vreodată să aibă mai mult decât interesul punctual şi izolat de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa şi a Japoniei în Asia şi Pacific. Un alt factor este confruntarea directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru hegemonie asupra sistemului.

1 Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Polirom, 2006, p 16

1

De asemenea, existenţa în sistem a unei puteri revoluţionare, şi anume: URSS. Aceasta este profund antisistem, contestă întregul sistem internaţional, începând chiar cu bazele acestuia şi terminând cu modul în care este construită puterea în toate celelalte state şi modul în care ea este distribuită la nivel internaţional. În al doilea rând, caracteristica esenţială a Războiului Rece constă tocmai în faptul că el nu a fost un conflict armat, deschis, în sensul tradiţional al conceptului. Războiul Rece a constat mai curând într-o extinsă cursă a înarmărilor pe fundalul unor incompatibilităţi ideologice ireconciliabile între doi actori angrenaţi într-o luptă “paşnică” pentru putere în sistemul internaţional. Confruntări directe între trupele americane şi cele sovietice nu au existat pe teritoriul nici unuia dintre cele două state. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat confruntări între ele. Dimpotrivă, confruntări între SUA şi URSS au existat, însă, de obicei, într-o manieră indirectă, prin intermediul şi pe teritoriul unei terţi de la periferia sitemului internaţional (exemplu: războiul din Vietnam). Europa, divizată în două blocuri- unul protejat de Statele Unite, celălalt de Uniunea Sovietică- constituie inima sistemului bipolar. 2 Sistemul internaţional devenit bipolar, s-a întors la tradiţionala balanţă de putere, în maniera sa simplă, cu doar două talere. Echilibrul puterii nu a fost unul constant şi egal între cele două părţi ale balanţei pe tot parcursul Războiului Rece. Pentru o perioadă relativ scurtă de timp, SUA şi-au asigurat un avantaj comparativ faţă de URSS , prin dezvoltarea încă din timpul celui de-al doilea război mondial a armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în 1949, când URSS îşi construieşte şi ea propria armă nucleară. Însă, în urma crizei rachetelor, Statele Unite şi URSS îşi dau seama că au un interes comun fundamental: acela de a face ca alte state să nu aibă acces la puterea nucleară, de a le împiedica să dispună de acest avantaj excepţional. 3

Cele două superputeri îşi împart întregul glob în sfere de influenţă. Prin intermediul politicii de “îngrădire” a Statelor Unite şi a uneia de expansiune teritorială a Uniunii Sovietice, cele două superputeri ajung să îşi delimiteze sferele de influenţă la nivel global, ajungând să aibă “graniţe comune”. Astfel că, din acest moment, nu se mai pune problema câştigării de noi teritorii, ci de convertirea lor la propria parte. Acest lucru

2 Defarges Philippe Moreau, Relaţii internaţionale după 1945, Iaşi, Institutul European, 2001, p 38

3 Ibidem, p 43

2

face ca tensiunile dintre cele două superputeri să crească treptat , iar Războiul Rece să treacă prin perioade succesive de “încălzire” şi “răcire”. Mulţi analişti şi istorici consideră că bipolaritatea specifică Războiului Rece a reprezentat o perioadă de echilibru şi stabilitate în sistemul internaţional şi că existenţa mai multor superputeri ar modifica balanţa şi stabilitatea sistemului. Războiul Rece este împărţit în mai multe etape. Prima etapă a Războiului Rece ţine de debutul acestuia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945-1946. Două momente au marcat debutul Războiului Rece: primul este discursul preşedintelui Marii Britanii, W. Churchill, la 5 martie 1946, la Fulton, care a tras semnalul de alarmă asupra unei “cortine de fier” ce coboară asupra Europei. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă iulie 1974, când “Foreign Affairs” publica articolul “The sources of Soviet Conduct” 4 semnat de George Kennan, fost diplomat al ambasadei Statelor Unite la Moscova, care susţinea că Uniunea Sovietică urmăreşte o politică expansionistă deliberată şi recomandă politica de îngrădire ca mijloc de a stăvili şi învinge Uniunea Sovietică. Aceasta, alături de politica extinsă de alianţe urmăreau să împiedice URSS să depăşească sfera de influenţă şi teritoriul propriu-zis pe care îl ocupa în a doua parte a anilor ’40. În ultimă instanţă, acest tip de politică a dus la încheierea Războiului Rece. Întreaga primă etapă a Războiului Rece a stat sub influenţa doctrinei Truman, bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovietice. În contextul dat, având în vedere că URSS câştiga din ce în ce mai mult teren, Truman a reuşit să obţină o foarte largă solidaritate din partea statelor aliate, care aveau să devină o parte integrantă a politicii externe americane pentru cel puţin încă patru decenii. Truman a realizat astfel dubla necesitate a politicii externe americane: în primul rând, necesitatea unei contribuţii financiare majore a Statelor Unite la sprijinirea statelor din vestul Europei în scopul redresării economice în urma celui de-al doilea război mondial. Aşa a luat naştere planul Marshall, care presupunea acordarea unor ajutoare financiare consistente statelor din Europa Centrală şi de Vest pentru ca acestea să lupte împotriva instaurării comunismului. În al doilea rând, este vorba despre securitatea Europei Centrale şi de Vest. Ca atare, el a dezvoltat ideea creării Organizaţiei Tratatului

4 Articolul este inspirat de “telegrama lunga” pe care GEorge Kennan o trimisese de la Moscova autoritatilor americane pentru a le avertiza asupra intentiilor expansioniste ale Uniunii Sovietice si in care recomanda aplicarea unei politici de ingradire a sovieticilor (Kissinger, 1998, pp.387-389).

3

Nord-Atlanticului (NATO) în 1949, prima alianţă militară pe timp de pace din istoria Statelor Unite. Astfel, politica externă americană este conturată la două niveluri: la un prim nivel îşi propunea să îngrădească orice tendinţă de extindere diplomatică a Uniunii Sovietice, iar la al doilea să oprească orice extindere militară a URSS. „ Împărţirea Europei între două blocuri antagonice, unul occidental, sub protecţia şi tutela Statelor Unite, celălalt- oriental- sub cea a URSS, se impune ca inevitabilă. ” 5 În această perioadă a Războiului Rece se constată o revenire la politica de securitate colectivă şi la o perspectivă inspirată de wilsonianism asupra relaţiilor internaţionale, în sensul interpretării acţiunilor statelor mai curând în termeni de principii morale sau imorale, după caz , decât în termeni de mişcări strategice. Împotriva tradiţiei „balanţei de putere” ca mecanism de asigurare a stabilităţii sistemului mondial- ce pune accent pe natura conflictuală a intereselor pricipalilor actori- teoreticieni precum Zimmern sau Woolf, dar şi practicieni ca Woodrow Wilson propun o alternativă dominantă de ethosul liberal al „armoniei naturale a intereselor” atât în sfera economicului, cât şi în cea a politicului. 6 Accentul e pus pe rolul organizaţiilor internaţionale şi pe promovarea liberului schimb. Această abordare a avut consecinţe importante, confruntarea SUA-URSS fiind mai mult o luptă între bine şi rău decât o luptă pentru hegemonie asupra sistemului internaţional. Cu toate astea însă, ea se configurează cu atare, pe măsură ce sferele de influenţă sunt treptat conturate cu tot mai multă precizie:

Europa Centrală şi de Vest e unită sub conducerea Statelor Unite, în timp ce URSS îşi alătură statele Europei Orientale şi de Sud-Est. Cea de-a doua etapă a Războiului rece l-a constituit izbucnirea primei crize a Berlinului. Spre deosebire de prima perioadă, aceasta este una mult mai activă în ce priveşte politica externă americană. În plus, este marcată de profunde crize şi confruntări, fiind cea mai dură şi mai sângeroasă din toate etapele Războiului Rece. Începând cu prima criză a Berlinului, războiul din Coreea şi până la a doua criză a Berlinului, criza rachetelor din Cuba si războiul din Vietnam, această a doua etapă este zguduită de numeroase ciocniri violente între cei doi mari poli sistemici. Cele două superputeri işi consolidează în această perioadă legitimitatea de a interveni pe teritoriul unor terţi pentru a apăra o balanţă de putere existentă.

5 Defarges Philippe Moreau, op.cit. , p 14

6 Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, op. cit. , p 87-88

4

A treia etapă a Războiului Rece se caracterizează printr-o relaxare treptată a relaţiilor dintre SUA şi URSS. Se incearcă o politică de cooperare între cei doi poli sistemici. Între 1968-1978 nu mai există crize între cele două superputeri, nici măcar crize indirecte. Odată cu semnarea tratatelor SALT 1 şi SALT 2, bazate pe o logică a cooperării în privinţa reducerii armamentului nuclear, precum şi odată cu “momentul Helsinki”(1975) când are loc Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa se observă o schimbare a tonului relaţiilor dintre SUA şi URSS, ambele state fiind dispuse să îşi facă concesii unul celuilalt. Astfel, în 1975, la Helsinki, cele două superputeri rezolvă problema graniţelor în Europa, recunoscându-şi fiecare, în mod formal, sferele de influenţă europene. Însă relativa relaxare a relaţiilor ruso-americane nu a mers niciodată atât de departe încât să se ajungă la un acord de coexistenţă paşnică. Relaţiile dintre cele două superputeri redevin conflictuale odată cu izbucnirea războiului din Afghanistan. Momentul marchează începutul celei de-a patra şi ultima etapă a Războiului Rece. Încheierea Războiului Rece a însemnat, înainte de toate, o schimbare semnificativă în planul securitaţii, principala problemă constituind-o proliferarea conflictelor armate în interiorul statelor şi apariţia de noi structuri statale. 7 Sfârşitul Războiului Rece a condus la crearea unui mediu internaţional ce se întâlnea pentru prima dată la nivel sistemic: unipolarismul. În sistemul internaţional există acum o singură superputere, cu interese globale şi capacitate militară aptă să le susţină. Această situaţie există şi în zilele noastre la nivel sistemic, deşi în decursul anilor ’90 sistemul suferă o serie de schimbări importante. Perioada de bipolaritate se sfârşeşte şi ea odată cu încheierea Războiului Rece. Mulţi susţin că bipolaritatea a reprezentat echilibrul sistemului internaţional şi că acuma acesta este dezechilibrat, instabil, iar conflictele pot izbucni mai uşor. Sfârşitul Războiului Rece reprezintă un moment important în structura politicii internaţionale, în rolurile şi funcţiile statelor naţiune şi în organizaţiile internaţionale. În primul rând, acesta marchează sfârşitul structuriii bipolare, bazată pe rivalitatea dintre SUA şi URSS. Principiul de ordonare al sistemului este unipolar, ceea ce face ca balanţa de putere la nivel sistemic să dispară după sfârşitul RăzboiuluiRece.

7 Popescu Elena-Lorena, Provocări şi dileme ale intervenţiei umanitare după Războiul Rece, Iaşi, Lumen, 2006, p 15

5

Statele Unite constituie singura putere la nivel mondial, iar poziţia sa nu este contestată de nici un alt stat. În plus, în anii ’90, avem de-a face cu un proces intens de fragmentare a sistemului internaţional, ceea ce conduce încă o dată la creşterea numărului membrilor sistemului internaţional. Acest proces este accentuat suplimentar de războaiele etnice din Europa de Sud-Est (mai ales în fosta Iugoslavie) şi de procesul de constituire şi consolidare a statelor africane, sud-asiatice, din Orientul Mijlociu, America Latină. Pe fondul hegemoniei sistemice americane, politica statelor din sistemul internaţional suferă un proces de orientare cu preponderenţă către nivelul subsistemului propriu de relaţii internaţionale. Astfel, se produce o regândire a politicii externe a statelor, din punct de vedere diplomatic, economic şi militar, la nivel subsistemic. Această tendinţă este marcată de apariţia şi dezvoltarea unui set de organizaţii internaţionale de tipul UE, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est, NAFTA, Piaţa Comună a Sudului, Uniunea Statelor Africane. De asemenea, una dintre caracteristicile principale ale acestei perioade o reprezintă transformările din cadrul sistemului legată de natura actorilor ce acţionează în interiorul său. Teoriile globalizării o transformă în mod radical, , în sensul multiplicării exponenţiale a interdependenţei dintre statele sistemului internaţional, crescând astfel responsabilitatea reciprocă a statelor sistemului. Odată cu apariţia organizaţiilor regionale, a grupărilor teroriste , a organizaţiiilor multinaţionale, se vehiculează ideea eludării rolului central al statului în sistemul internaţional şi faptul că acesta s-a înscris deja pe o traiectorie descendentă. Cu toate acestea, chiar şi în zilele noastre, statul rămâne principalul actor al sistemului internaţional. Sistemul internaţional contemporan recunoaşte şi actori nonstatali în relaţiile internaţionale, care sunt susceptibili de a avea putere de influenţă asupra relaţiilor internaţionale. Existenţa acestora modifică modul de operare al relaţiilor internaţionale, dar nu într-o manieră radicală. În ultimă instanţă însă, tipul de organizare care strânge cea mai mare putere şi deţine monopolul deciziei în relaţiile internaţionale ramâne statul. Se păstrează în continuare sistemul securităţii colective, care este însă propulsat de interesul naţional. Această tendinţă este însoţită de orientarea spre un multipolarism în dezvoltare. Deja există la nivel mondial o serie de mari puteri în ascensiune, deopotrivă din punct de vedere militar şi economic. O astfel de mare putere în afirmare este China, a cărei

6

creştere economică a depăşit-o de două decenii pe cea americană şi care are un arsenal militar în plină dezvoltare, ce culminează cu un program de construcţie de arme nucleare. Japonia este şi ea o mare putere, mai degrabă din faptul că încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial si până în prezent, Japonia a depins într-o măsură foarte mare de SUA în privinţa asigurării securităţii sale. Un al treilea caz, de departe cel mai controversat este Uniunea Europeană, pe care o serie de analişti ai relaţiilor internaţionale o consideră o mare putere în ascensiune, având în vedere creşterea sa economică; mai mult decât atât, demararea programelor PESC în UE a impus credinţa transformării acesteia într-o mare putere militară pe măsura puterii sale economice.Scepticii consideră însă că UE nu poate fi considerată nici măcar o mare putere economică. Şansele ca PESC să transforme UE într-o mare putere europeană sunt extrem de mici , având în vedere faptul că o condiţie necesară pentru ca acest program să funcţioneze este aceea ca statele membre ale UE să îi cedeze acesteia o parte din responsabilităţile lor de apărare naţională şi, implicit, de suveranitate. O altă viziune a lumii pot-Război Rece este cea a lui Richard Crockatt care spune că sfârşitul Războiului Rece şi perioada post Război Rece este marcată de trei schimbări importante. În primul rând, sistemul internaţional devine unul unipolar, se încheie perioada de rivalitate dintre SUA şi URSS, deci bipolaritatea se încheie. Un al doilea set de schimbări importante se petrece la nivelul statelor naţiune. Statele fost comuniste au întâmpinat serioase probleme de tranziţie, începând de la colapsul economic ce le-a afectat pe toate, până la dezintegrarea statului (în cazul Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei). Până şi acele state care au menţinut regimul comunist (China, Coreea de Nord, Cuba) au avut de suferit deoarece au trebuit să se obişnuiască cu marginalizarea. Totuşi, statele care nu erau în chinurile tranziţiei post- comuniste,au fost nevoite să îşi redefinească interesele naţionale şi rolurile în lumea radicalei schimbări a balanţei puterii. În linii mari, sfârşitul Războiului Rece a forţat redefinirea intereselor naţionale a fiecărui stat, iar în unele cazuri chiar reorganizarea statelor.

Al treilea factor important ce indică lumea post-Război Rece rezidă în rolurile noi sau modificate ale organizaţiilor internaţionale. SUA şi URSS foloseau dreptul de veto una împotriva propunerilor celeilalte. Astfel, ONU au găsit potenţialul de a lucra ca

7

un veritabil corp colectiv. Noua posibilitate de a ajunge la un consens în ceea ce priveşte problemele majore ale Consiliului de Securitate, nu asigura că ONU vor acţiona în manieră decisivă cu autoritate, era încă o marionetă a statelor din care era compusă, iar aceste state continuau să îşi păstreze suveranitatea naţională, dar a înlăturat un obstacol din calea luării de decizii colective şi unul care a deformat ONU pe perioada Războiului Rece.

Sfârşitul Războiului Rece a avut de asemenea, impact asupra a numeroase organizaţii. Pactul de la Varşovia a fost desfăcut, în timp ce NATO s-a străduit să se

reconceapă în contextul în care securitatea europeană ca întreg a fost redefinită. Uniunea Europeană a pus problema extinderii sale şi includerii statelor din Europa de Est. În concepţia lui Michael Cox există anumite domenii în care lumea pare să nu se fi schimbat:

- America rămane foarte puternică;

- Europa îşi continuă integrarea;

- diviziunea nord-sud nu a dispărut;

- instituţiile internaţionale sunt aceleaşi . Analiştii sugerează că trăim în era post-Război Rece, nu doar din cauza

perioadei istorice, ci şi din cauza dilemelor nerezolvate cu care se confruntă lumea. Există trei viziuni post-Război Rece:

- optimismul liberal care vede un potenţial enorm în noua lume şi vremuri mult

mai bune în viitor;

- realiştii care simt că lumea e la fel de periculoasă ca şi înainte, sau poate chiar mai periculoasă; - radicalii care insistă asupra ideii că ordinea internaţională a rămas la fel de dezechilibrată şi inegală ca întotdeauna.

Optimismul liberal

8

Cea mai importantă teorie a liberalilor este cea a lui Francis Fukuyama referitoare la conceptul său de “sfârşit al istoriei”.Conceptul său de “sfârşit al istoriei” nu se referă la sfârşitul timpului istoric, ci la victoria finală a valorilor liberale. Viziunile lui George Bush au constituit inspiraţia pentru numeroase teorii academice despre lume, teorii care au devenit populare după 1989. Politica liberală are trei teorii cu privire la sistemul internaţional: democraţiile nu au dus niciodată la războaie între ele; s-a avut încredere în rolul instituţiilor internaţionale şi în rolul pacificator al acestora şi economia modernă internaţională.

Avertismentul realiştilor

Dacă liberalii priveau la o lume mai paşnică şi mai prosperă, alţi comentatori populari vedeau haos, conflicte şi dezintegrare. Această viziune pesimistă îşi are originile în clasicii realismului precum: Machiavelli şi Hobbes. Evenimentele de după 1989, precum colapsul unor ţări (ex: Iugoslavia) i-au făcut pe realişti să afirme că lumea nu va avea un viitor atât de roz. Argumentul lui John Mearsheimer despre “înapoi în viitor” este construit pe argumentele realiste de baza: sistemul bipolar a condus spre o “pace lungă”. Teoria lui Huntington despre “ciocnirea civilizaţiilor” se referă la faptul că viitoarele conflicte cheie din lume nu vor mai fi pe criterii politice sau economice, ci culturale.

“Venirea anarhiei” a lui Kaplan are la bază “regiunile pe moarte” ale lumii:părţi din Africa, şi spune că vestul ignoră ce se intamplă în aceste zone.

Radicalii

Radicalii susţin că sistemul internaţional post-Război Rece a rămas divizat între statele puternice şi bogate şi cele din Lumea a treia, care depind de cele dintâi. Aceştia consideră că SUA nu reprezintă o forţă a binelui în lume ci, aceasta este o putere imperială şi expansionistă. Ei afirmă că ar trebui să ne ferim de noile intervenţii

9

umanitare, practicate câteodată de vest după 1989: este doar vechiul stil imperialist purtând noi haine ideologice. Aşa zisa “nouă ordine mondială” este departe de a fi stabilă: dereglarea financiară globală, numărul din ce în ce mai mare de pierzători economici şi chiar sfârşitul Războiului Rece fac sistemul internaţional nesigur. O altă tendinţă importantă a erei post-Război Rece o reprezintă triumful capitalismului ca sistem mondial. Acest triumf a schimbat vieţile multora, a îndepărtat barierile spre operaţiunile de piaţă şi a transformat caracterul politicilor internaţionale. Dacă ne gândim la Războiul Rece ca la o competiţie între sisteme economice diferite, atunci vom putea înţelege mai bine ce s-a întâmplat în 1989 şi anume, sfârşitul acestei competiţii şi victoria unui sistem asupra altora. Piaţa începe să funcţioneze în cele mai multe ţări. Puterea financiară era deţinută de Fondul Monetar şi Banca Monetară(economii de piaţă funcţionabile). Aceste instituţii trebuiau să transforme sistemele economice planificate anterior şi să facă posibilă funcţionarea economiilor de piată. Acest lucru presupunea:

-privatizarea mijloacelor de producţie; -încurajarea competiţiei; -bugete echilibrate; -aderenţa financiară strictă către scopuri stabilite de către cei care au aderat la agenda economică neoliberală de la Washington şi integrarea în lumea vastă a economiei capitaliste.

Ca rezultat a triumfului global asupra pieţei, unele ţări capitaliste(avansate) au început sa ducă o politică externă economică, renunţând la cea unilaterală. Inevitabil, politica naţională şi internaţională s-a schimbat. După sfârşitul Razboiului Rece, oamenii s-au schimbat, s-au adaptat la noua ordine mondială, au început să lucreze mai mult ca să se realizeze. Capitalismul, în noua sa manifestare post comunistă,afăcut lumea să se gândească la bunăstare, totul învârtindu-se parcă în jurul profitului.Bineînţeles, că acesta a fost predispus şi la critici, cum ar fi faptul că sistemul e predispus la fluctuaţii mari şi mulţi se temeau că la un moment dat, acesta îşi va primi pedeapsa, iar alţii au spus că

10

aceasta a fost criza din ’97 şi ’98. Totuşi, capitalismul a adus prosperitate, a generat schimbări tehnologice importante. Pe lângă triumful capitalismului, un alt rezultat al sfârşitului Războiului Rece a fost reînvierea încrederii în sine a Americii. Patru evenimente sunt definitorii pentru istoria Europei din prima decadă a erei post-Război Rece:

- Unificarea Germaniei;

- Integrarea Europeană;

- Războiul din Iugoslavia;

- Expansiunea Nato;

Unificarea Germaniei nu a fost bine întâmpinată de alte puteri europene, care erau îngrijorate de impactul pe care aceasta îl va avea asupra păcii. Exista teama de costurile economice pe care această unificare le va implica, costuri care poate nu vor fi compensate de beneficiile politice. Într-adevăr, oamenii au subestimat costurile pe care Germania va trebui sa le

suporte.

Germania a rămas unul dintre “câştigătorii” anilor ’90. Ca rezultat al evenimentelor din 1989, Germania s-a transformat dintr-o naţiune divizată, controlată efectiv de cele două superputeri, într-un actor independent. Acum, este un actor central în economia estului şi centrului Europei. Integrarea europeană a fost strâns legată de unificarea Germaniei. Europa devenea rapid un „jucător” economic serios, pe plan politic însă nu avea putere de acţiune.

Europa prezenta o imagine dublă: una puternică şi dinamică pe plan economic, iar cealaltă, din domeniul securităţii şi diplomaţiei era practic paralizată. Dezintegrarea Iugoslaviei reprezintă o poveste tragică pentru continentul european. Ce s-a întamplat în Iugoslavia în formare a fost interpretat ca un război al civilizaţiilor între musulmani şi creştini, inevitabila consecinţă a istoriei Balcanilor (produsul colapsului comunismului) şi refuzul vestului de a interveni. Colapsul Iugoslaviei a fost un test major, pe care Uniunea Europeană nu l-a trecut.

11

Expansiunea NATO: SUA joacă rolul principal în noua ordine europeană. Europa este încă dependentă de SUA în domeniul securităţii dupa Războiul Rece. Cea mai criticată decizie din Europa după 1989, a fost decizia americană de a extinde NATO către: Polonia, Republica Cehă şi Ungaria. Toate acestea sunt urmări ale sfârşitului Războiului Rece, dar mai ales ale sfârşitului bipolarităţii lumii. Perioada post-Război Rece reprezintă perioada de după sfârşitul bipolarităţii şi mai toate schimbările petrecute în sistemul internaţional sunt schimbări ale sfârşitului bipolarităţii.

CONCLUZII :

Războiul Rece a fost o confruntare globală, purtată în termeni atât de putere, cât şi ideologici. Lumea fusese împărţită în sfere de influenţă exclusivă a celor două superputeri, iar ce rămânea în afară era doar un teren de antrenament pentru pregătirea următoarei conflagraţii. Competiţia bipolară în perioada Războiului Rece, prin componenta sa nucleară, a adus în epocă un plus de dramatism şi actualitate acestei direcţii de studiu- nimeni nu se putea considera la adăpost de un eventual conflict nuclear în care s-ar fi confruntat Statele Unite şi Uniunea Sovietică. 8 Prăbuşirea Blocului comunist din Estul Europei şi încetarea Războiului Rece au adus îndreptăţita speranţă că lumea se va schimba şi că noua ordine mondială impusă de globalizare va avea efect preponderent benefice pentru umanitate. 9

8 Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, op.cit.,p 184

9 Troncotă Cristian, Bidu Ioan, Blidaru Horaţiu, Serviciile Secrete ale Franţei, Germaniei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei înainte şi după Războiul Rece, Bucureşti, Elion, 2005, p 11

12

Bibliografie:

- Defarges Philippe Moreau: Relaţii internaţionale după 1945, Iaşi, Institutul European,

2001;

- Griffiths Martin: Relaţii Internaţionale, Bucureşti, Ziua, 2003;

- Guzzini Stefano: Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi, Institutul European, 2000;

- Miroiu Andrei şi Ungureanu Radu- Sebastian: Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi, Polirom, 2006;

- Popescu Elena-Lorena: Provocări şi dileme ale intervenţiei umanitare după Războiul Rece, Iaşi, Lumen, 2006;

- Troncotă Cristian, Bidu Ioan, Blidaru Horaţiu: Serviciile Secrete ale Franţei, Germaniei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei înainte şi după Războiul Rece, Bucureşti, Elion,

2005.

13