Psihologie experimentala

Mihaela Chraif

experimentala
Seminar 3
• 1 variabila subiect
• 2 variabila independenta
• 3 variabila dependenta
• 4 variabila intermediara
• 5 instrumente
• 6 rezultate
 Indicatorii fiziologici
1. Biocurenţii cerebrali (EEG)
• Activitatea bioelectrică cerebrală spontană se
desfăşoară ritmic şi se menţine constantă
datorită unor mecanisme de sincronizare locală
care sumează activitatea funcţională a milioane
de neuroni ce descarcă aceeaşi frecvenţă, în
aceeaşi fază şi în acelaşi timp.
• Formaţiunile subcorticale – S.R.A. şi
talamusul acţionează asupra activităţii
bioelectrice corticale, adaptând­o stimulilor intero
şi exteroceptivi şi influenţei metaboliţilor şi
hormonilor din fluxul sang­vin circulator.
•
• Motivele diagnosticului EEG ţin de următoarele imperative:
• – eliminarea fondului organic în sprijinul susţinerii unei
afecţiuni psihogene;
• – oferă date utile despre starea funcţională a encefalului şi
a dina­micii funcţiilor cerebrale;
• – ajută în selecţionarea bolnavilor pentru psihoterapie,
deoarece numai bolnavii care au un traseu normal sau cu
modificări funcţio­nale răspund mai eficient la aceste mijloace
terapeutice;
• – prognosticul imediat al bolii;
• – aprecierea eficienţei medicamentelor.
• Utilizarea EEG în experimentul psihofiziologic este viabilă
în următoarele situaţii:
• – ca indiciu al nivelului funcţional: somn, vise, veghe,
reflex de orientare, stingerea lui, condiţionare, atenţie, emoţie,
suprasolicitare, stress.
• – în delimitarea anatomo­fiziologică a analizatorilor, atât în
veriga subcorticală cât şi cea corticală;
• – în stabilirea integrităţii funcţionale a analizatorilor;
– în cercetarea dinamicii reacţiei de orientare.
 REG Circulaţia sangvină cerebrală –
reoencefalografia
• Reoencefalografia este o metodă electrofiziologică de
eviden­ţiere grafică a unei unde monofazice, asimetrice,
corespunzătoare variaţiilor pulsatile ale impedanţei
electrice din teritoriul vascular cerebral, la trecerea unui
curent de înaltă frecvenţă şi reflectă modi­ficările umplerii
sistolice a vaselor sangvine.
• REG reprezintă rezultatul umplerii sangvine a arterelor,
capila­relor şi venelor din zonele cerebrale investigate. Această
metodă neinvazivă, lipsită de risc pentru subiect permite
investigarea hemo­dinamicii generale şi regionale a creierului, în
condiţii de repaus ori de efectuare a unor probe de solicitare
sau farmacodinamice.
• REG permite determinarea fluxului sangvin cerebral şi starea
tonu­sului vaselor pre şi postcapilare (rezistenţa vaselor
periferice). Se evi­denţiază astfel stările de normotonie,
hipertonie, hipotonie ori atonie a vaselor cerebrale, diferite
grade de ateroscleroză cerebrală, ischemie.
 • Modificările activităţii cardiace
• Ritmul cardiac (pulsul) prezintă următoarele corelate
de ordin psihologic:
• • sub 60 pulsaţii/minut, exprimă o frecvenţă cardiacă diminuată, sub
medie, caracteristică persoanelor echilibrate, bine structurate
neurovegetativ psihologic şi emoţional;

• • între 60­80 pulsaţii/minut exprimă un puls în limite normale, care

evidenţiază o funcţionare optimă a sistemului cardiovascular şi raporturi
echilibrate între componentele somatice, neurovegetative şi afective;

• • între 80­100 pulsaţii/minut exprimă unele modificări psihofiziologice

cu tendinţe de accelerare a ritmului cardiac şi uşoare fluctuaţii în planul
dispoziţiei afective; apare o notă de emotivitate, labilitate neurovegetativă
şi sensibilitate în faţa unor situaţii deosebite;

• • între 100­160 pulsaţii/minut exprimă un activism psihofiziologic

crescut, labilitate psihofiziologică şi afectivă; posibile disfuncţii
neurovegetative cardiace şi organice ce necesită investigaţii medicale;
• • peste 160 pulsaţii/minut exprimă posibile disfuncţii neurovegetative şi
emoţionale, cardiopatii, boli organice sau stări psihonevrotice; conduită
hiperprudentă, ezitantă, nesigură

• • variaţii de ritm (schimbarea frecvenţei), denotă instabilitate, labilitate

emoţională, fluctuaţii accentuate ale stărilor interioare (după P. Golu, N.
Bogatu, 1993).
 • Pletismograma
• Acest indicator exprimă modificarea vasomotricităţii
sistemului circulator periferic (capilaro­cutanat). Stimularea
subiectului determină reacţii de orientare în vederea unui
răspuns adecvat, un întreg ansamblu pregătitor al
răspunsului. În această activitate pregătitoare sistemul
simpatic comandă o vasoconstricţie periferică pentru a
elibera o parte din sângele circulant ce „staţionează“
(relativ) în unul dintre rezervoarele organismului (sistemul
capilar) pentru a­l dirija mai întâi, în special, către inimă şi
creier. Excepţie fac zonele capilaro­cutanate ale capului
unde va avea loc o vasodilatare. Captarea acestor variaţii
volumetrice (presiune) se face la locul de
• contact prin dispozitive pneumatice, fotoelectrice sau
cu raze infraroşii.
• Electromiograma (EMG)
• Determină prezenţa sau absenţa unei
activităţi motorii, nivelul tonusului muscular,
tensiunea musculară (aflată adesea în relaţie cu
tensiunea nervoasă). Se determină prin
amplasarea unor electrozi pe suprafaţa pielii la
grupele de muşchi implicate în diferite acţiuni
motorii (braţ, gambă etc.).
 • Eletrooculograma (EOG)
• Mişcările oculare au un rol activ în percepţia vizuală, în
raportu­rile vizuale sai în imaginaţie. Mişcările oculare sunt un
indicator al acti­vităţii de explorare vizuală şi – prin aceasta – şi un
indicator al proceselor cognitive. Astfel, revenirile indică un anumit
control şi veri­ficare; durata mare a intervalelor poate sugera
dificultăţi de înţe­legere. Interesul pentru obţinerea unor astfel de
indicatori obiectivi a condus la dezvoltarea unei tehnologii,
aparaturi sofisticate de măsurare.
• În activitatea exploratorie caracterizată prin pauze,
variabilele independente vor fi: numărul de pauze şi
durata lor, numărul sacadelor şi amplitudinea lor,
sensul sacadei (progresie sau regresie). Ordinea şi
succesiunea pauzelor permit descrierea strategiei de
explorare (J.P. Rossi, 1997). Relaţii interesante din
punct de vedere experimental apar cu reacţiile de
apărare, cu stările emoţionale – legate mai ales de
starea de vis (mişcări oculare rapide).
• Dinamica pupilară
• Indicatorul dinamicii pupilare este expresia
contracţiilor sau dilatării pupilei şi se determină
cu ajutorul unui dispozitiv foto care declan­şează
automat de două ori pe secundă. Se fac
investigările şi apoi se proiectează secvenţă cu
secvenţă fiecare imagine mărită pe un ecran.
Dinamica pupilară oferă date interesante în
studiul experi­mental al reacţiei de orientare, al
atenţiei, stărilor emotive.
 • Modificările conductibilităţii electrice ale pielii

• În literatura de specialitate acest tip de răspuns

electrofiziolo­gic este întâlnit sub denumiri precum:
reacţia electro­dermală (RED), reflexul psiho­galvanic
(RPG) sau electrodermograma (EDG). În lucrările anglo­
saxone se întâlneşte sub numele de galvanic skim
reacţion (GSR). În acest capitol vom folosi prima
variantă, prescurtată.
• RED reprezintă un indicator electrofiziologic important al
modi­ficărilor psihofiziologice declanşate endogen sau
exogen. El este con­secinţa – în plan somato­vegetativ – a
activităţii generalizate a organismului, efectuată asupra unor
zone ale trunchiului şi scoarţei ce­rebrale, cu ecou nespecific
în planul trăirilor şi manifestărilor neuro­vegetative şi afectiv­
emoţionale.
• Indicatorii RED sunt următorii:
• a) amplitudinea se exprimă prin valoarea
maximă atinsă după aplicarea excitaţiei
măsurată în miliamperi;
• b) nivelul de revenire, apreciat în miliamperi
după ce curba s­a stabilizat;
• c) suprafaţa măsurată în cm2 cu ajutorul
unui urbimetru – indicator sintetic şi cu valoare
psihodiagnostică mare;
• d) durata sau timpul necesar stabilizării
curbei, apreciată în secunde sau minute.
• În cele ce urmează vom analiza RED în raport cu diversele stări
fiziologice sau situaţii cu semnificaţie psihologică pentru
subiect (după Woodworth şi Schlosberg, 1971, 1972) :
• - RED în timpul somnului: măsurându­se rezistenţa
cutanată la unele intervale de timp de dimineaţa până noaptea s­
a constatat o rezistenţă ridicată imediat după sculare, scăzută
în timpul zilei şi din nou crescută seara. În schimb, în timpul
somnului profund, rezistenţa este ridicată, iar în vis asistăm la
o scădere rapidă a rezistenţei ;
• - RED în sugestia hipnotică : unor subiecţi aflaţi în stare
de hipnoză uşoară li s­au sugerat două stări: somn profund
unora şi că sunt incapabili să­şi mişte mâinile şi picioarele
altora. S­a constatat la primii o creştere a rezistenţei cutanate,
iar la ceilalţi o tendinţă de scădere. Deci starea letargică a
hipnozei seamănă cu somnul, pe când starea activă de hipnoză
seamănă (din punctul de vedere al rezistenţei cutanate) cu
starea de veghe ;
• - RED şi stimulii senzoriali ; RED poate fi uşor obţinută la
stimulii surpriză (şoc electric, zgomot puternic, înţepături,
mirosuri puternice, lumină bruscă). S­a constatat că răspunsul
RED este cu atât mai sigur cu cât stimulii sunt mai intenşi, iar
latenţa este mai mare la stimulii vizuali decât la cei auditivi
(ceea ce corespunde şi latenţei la timpul de reacţie) ;
• - RED şi condiţionarea stimulilor ; s­a constatat că avertizarea
conduce la o cădere bruscă a rezistenţei electrice a pielii, în schimb
ameninţarea cu repetarea şocului provoacă uneori o RED mai amplă
decât stimulul real. Aceste observaţii sugerează că RED este uşor de
condiţionat. Spre exemplu, dacă vom asocia repetat un stimul neutru
(clic sonor) cu un uşor şoc electric, vom obţine apoi o reacţie RED
evidentă la prezentarea doar a stimulului neutru ;

• - RED ca răspuns la stimuli, situaţii cu sens pentru subiect ; s­a

constatat că stimulii complecşi, situaţii cu sens pentru su­biect cum ar
fi muzica, filmele de călătorie şi aventuri, activităţi, situaţii care
corespund intereselor, pasiunilor, preocupărilor subiectului sau în
cursul povestirii de către subiect a pasiunilor, poftelor, dorinţelor sale
provoacă modificări sensibile ale rezistenţei cutanate ;

• - RED în experimentul asociativ­verbal; Peterson şi Jung au avut

în vedere relevanţa RED pentru identificarea complexelor cu ajutorul
asociaţiei libere. Într­un experiment cu 100 de cuvinte au demonstrat că
RED este un foarte bun indicator pentru cuvintele cu încărcătură
emoţională. Este relevant să reproducem aici primele 10 cuvinte, cele
cu încărcătură emoţională mare (sărut, dragoste, căsătorie, divorţ,
numele propriu, femeie, jignire, dans, spaimă, mândrie) şi ultimele 10
cuvinte, fără rezonanţă afectivă (morcov, boală, foame, alb, pahar, a
da, floare, heleşteu, cre­ion, a înota).
• - Tipul de emoţie recunoscut cu RED ; pentru a
identifica frica s­au utilizat în experimente
următorii stimuli: zgomot violent (revolver etc.),
să ţină un chibrit aprins până când arde
degetele, şoc electric, erori la calcul aritmetic,
prelevarea şi prelingerea unei picături de sânge
pe deget, lectura unei poveşti sinistre,
vizionarea unor imagini terifiante, filme de
groază etc. Dacă subiectul clasează situaţia
după intensitatea emoţiei, s­a constatat o bună
corelaţie între intensitatea emoţiei şi
amplitudinea RED.
• - RED în timpul activităţii mentale: RED în activitatea
mentală nu rezultă dintr­un simplu efort intelectual.
Adesea o emoţie puternică este provocată de surpriza în
faţa problemei puse, starea de contrarietate în raport cu
posibilitatea ca răspunsul să nu fie corect. Wechsler
arăta că subiectul simte că este testat şi că produce o
bună sau proastă impresie. Astfel, la o operaţie de calcul
aritmetic cu mai multe trepte (7+3+6­2…) se constată o
RED mai mare la început şi sfârşit, deci în momentul
când se ata­că problema şi când răspunsul este dat,
decât în activitatea de calcul propriu­zisă.
• - RED combinată cu mişcări corporale: RED nu se produce
cu respiraţie calmă, obişnuită, dar se produce în respiraţie profundă.
Alte tipuri de mişcări respiratorii cu care se asociază RED: strănutul,
suspinul, râsul. Tensiunea musculară se însoţeşte cu RED în
mişcări de forţă, în mişcări rapide şi precise sau în timpul de reacţie.
În general RED însoţeşte mişcările musculare energice şi pregătirea
acestor mişcări.
• - Adaptarea negativă la RED: s­a constatat că subiecţii care
sunt obişnuiţi zi de zi cu o experienţă intensă sfârşesc prin nu a mai
da RED chiar la stimuli puternici, dar un weekend odihnitor îi aduce
la „normal“.
• Măsurându­se amplitudinea RED la o stimulare luminoasă
(flash) la intervale de un minut s­a constatat că valoarea RED(în
ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash faţă de primul.
• tensiunea psihică, modificări ce nu pot fi depistate printr­o simplă
observaţie vizuală.
• Aceste tehnici de investigaţie care detectează emoţia se
bazează pe faptul că, în momentul simulării, individul prezintă o
serie de mani­­festări emoţionale ce nu pot fi controlate în întregime.
Modificările fiziologice cauzate de tensiunea psihică au drept
consecinţă o serie de indicatori fiziologici ce pot fi folosiţi la
detectarea sincerităţii sau nesincerităţii. Aceşti indicatori fiziologici
sunt:
• - modificări ale activităţii cardiovasculare;
• - modificarea ritmului respirator;
• - modificarea rezistenţei electrice a pielii (reacţia
electrodermală);
• - modificarea caracteristicilor normale ale vocii;
• - modificarea caracteristicilor scrierii;
• - activitatea electrică a scoarţei cerebrale înregistrată cu ajuto­
rul electroencefalografului sub forma electroencefalogramei (EEG).
• Imagistica corticală
• Imagistica corticală a permis progrese remarcabile în ultimii
ani datorită noilor tehnologii utilizate. Aceste tehnici utilizează diverşi
markeri metabolici ai activităţii cerebrale cu ajutorul metodelor
derivate din fizica nucleară: măsura variaţiilor locale ale fluxului
sanguin, tomografie prin emisie de pozitroni, rezonanţa magnetică
etc. Aceste tehnici permit vizualizarea, sub formă de hărţi colorate în
continuă modificare a zonelor activate ale creierului în funcţie de
intensitatea activităţilor metabolice. Se poate releva astfel gradul de
participare a acestor zone diverse în activităţile perceptive sau
motrice, respectiv în cadrul sarcinilor pur cognitive controlate
experimental (Crick, Koch, 1998).
• Imagistica corticală implică scanarea creierului subiecţilor în
două situaţii experimentale şi compararea activităţii cerebrale în cele
două situaţii. Regiunile creierului unde există diferenţe în ceea ce
priveşte activitatea în cele două situaţii sunt presupuse a marca arii
de proiecţie a proceselor cognitive care diferă în cele două situaţii.
• Debutul imagisticii corticale se situează la 1900 şi este
legat de procedeul pneumoencefalografiei: se
extrăgea lichidul cerebrospinal şi se înlocuia cu aer,
alterând densitatea relativă a creierului şi a zonelor
învecinate iar cu ajutorul razelor x se puteau pune în
evidenţă zonele investigate. Procedeul era extrem de
riscant pentru pacienţi.
• Ventriculografia a fost introdusă în 1918 de către
chirurgul american Walter Dandy. Procedeul presupunea
injectarea aerului în unul sau în ambele ventricule
laterale ale creierului prin o serie de orificii foarte mici
realizate în craniu sub anestezie locală. Pe această cale
se obţineau imagini ale sistemului ventricular al
creierului. Era totuşi o metodă extrem de riscantă pentru
pacient datorită hemoragiilor, infecţiilor sau modificării
presiuniii intracraniene.
• Angiografia a fost introdusă în 1927 de Egas Moniz, profesor de
neurologie din Lisabona. Prin introducerea unei substanţe de
contrast în masa cerebrală putea fi vizualizată cu mare precizie
vascularizaţia sangvină din şi în jurul creierului. Tehnica s-a
perfecţionat în timp şi angiografia cerebrală este utilizată şi în
zilele noastre.

• Tomografia computerizată este legată de numele lui

Oldendorf (1961), iar Godfrey, Newbold, Housfield şi Allan
Cormack (1973) au fost premiaţi cu Premiul Nobel pentru
Fiziologie şi Medicină în 1979. La început se utiliza inhalarea de
xenon ca substanţă de contrast ceea ce a permis elaborarea
primului model al circulaţiei sangvine cerebrale. Apoi
tehnologia s-a perfecţionat, s-au utilizat alte variante de izotopi
radioactivi şi s-a putut obţine o imagine bidimensională pe un
monitor color. Pe această cale cercetătorii au obţinut imagini
ale activării cerebrale în momentul vorbirii, citirii şi percepţiei
auditive sau al mişcărilor voluntare (cf. Raichle, 2006).
• Imagistica prin rezonanţă magnetică (MRI) utilizează variaţiile
semnalelor produse de proton în corp în condiţiile în care capul
pacientului este introdus într-un câmp magnetic puternic. Tehnica
MRI a fost pentru prima data utilizată la om de către Jackson în
1968, Damandian în 1972, Abe şi Paul Lauterbur în 1973. De altfel
Lauterbur şi Peter Mansfield au primit Premiul Nobel pentru
Fiziologie şi medicină în 2003 drept recompensă pentru
descoperirile lor privitoare la MRI. (cf. Raichle, 2006). Tehnica
permite măsurarea efectelor magnetice foarte slabe asupra
ţesuturilor, ceea ce face posibilă vizualizarea anatomiei organelor
situate în profunzime, opace, dar, mai ales, a activităţii circuitelor
cerebrale. Se pot realiza secţiuni virtuale care permit vitualizarea
detaliilor structurii masei cerebrale (materia cenuşie, materia albă)
cu o precizie milimetrică.
• Imagistica funcţională prin rezonanţă magnetică (fMRI) s-a
lansat începând cu anii `90 şi domină în prezent mijloacele de
cartografiere ale creierului. Noua tehnică are un caracter invaziv
limitat, scăzut, nu expune la radiaţii şi este accesibilă în utilizare
pentru o categorie mai amplă de specialişti. Tehnica fMRI se
bazează pe o descoperire care îşi are originea în cercetările lui
Sherrington şi anume că regiunile corticale active se confruntă, în
anumite momente, cu o creştere sensibilă a debitului circulaţiei
sangvine. Această creştere locală şi tranzitorie a debitului sangvin şi
implicit, a activităţii populaţiilor de neuroni din zona respectivă poate
fi detectată prin fMRI datorită magnetizării hemoglobinei din celulele
roşii. Hemoglobina se află sub două forme, în funcţie de tipul
globulelor roşii: oxigenate sau neoxigenate; cele două forme emit
semnale distincte. Atunci când citim, ne mişcăm, gândim, rezolvăm
probleme, anumite zone ale cortexului se vor activa ceea ce se va
traduce print-o variaţie locală a debitului sangvin.
• . Cu ajutorul fMRI putem urmări variaţiile de semnale
datorate afluxului sangvin oxigenat şi astfel să
identificăm cu precizie zonele active ale creierului. S-
a demonstrat că circuitele cerebrale utilizate în
gândire sunt comune cu cele utilizate în percepţie.
Tehnica fMRI a permis stabilirea unor hărţi ale
conexiunilor anatomo-funcţionale la nivel individual,
ţinând seama de variabilitatea interindividuală foarte
mare legată de factori genetici şi de plasticitattea
cerebrală.
• Tehnica fMRI este, mai nou, utilizată şi în detecţia
minciunilor. Semnalele captate proiecteză pe ecran
regiunile active ale creierului şi s-a constatat că în
funcţie de minciună sau adevăr se activează anumite
regiuni. Tehnologia este într-un stadiu incipient dar
se consideră că va deveni mult mai sigură decât
vechile tehnici de detecţie a minciunii.
• Procedura de examinare este următoarea: subiecţii se întind pe
tăblia aparatului şi se iau măsuri menite să împiedice mişcările care
pot să perturbe precizia măsurătorilor. Unii laboranţi folosesc bare
strânse între dinţi de subiecţi pentru a reduce mişcarea. Rezultă că
necesitatea imobilismului în timpul măsurătorilor elimină o serie de
categorii de persoane care nu pot să realizeze un autocontrol
adecvat al mişcărilor (copiii mici sau persoanele care suferă de boli
neurologice cum ar fi Alzheimer sau schizofrenia). Investigaţia
durează între 15 minute şi două ore în funcţie de particularităţile
experimentului. În timpul investigaţiei subiecţii pot fi supuşi unor
stimulări variate: filme, sunete, muzică, mirosuri, arome, probleme
cognitive, memorare, imaginarea, reprezentarea unor scene sau
sarcini motorii cum ar fi tastarea unor butoane sau manevrarea unor
joystick-uri. Subiecţii trebuie să semneze un formular de
consimţămînt înaintea experimentului. Scanerul fMRI dezvoltă un
câmp magnetic foarte puternic şi din acest motiv subiecţii potenţiali
trebuie să fie controlaţi cu atenţie să nu deţină asupra lor obiecte
feromagnetice. În cadrul unei scanări fMRI tipice se obţin imagini 3D
ale capului subiectului la fiecare 1-2 secunde şi se pot produce de la
câteva sute până la câteva mii de imagini complete în fiecare
sesiune de scanare.
• O dezvoltare recentă a imageriei cerebrale este
stimularea magnetică transcraniană (TMS). Procedeul
presupune amplasarea unei bobine magnetice în
apropierea capului persoanei pentru a genera un câmp
magnetic de impulsuri care stimulează răspunsurile
cerebrale şi care stimulează celulele cerebrale pentru a
face persoana să realizeze acţiuni specifice. Prin
combinaţia TMS cu MRI cercetătorii au generat hărţi ale
creierului în timp ce acesta efectuează afectivităţi extrem
de specifice. Astfel în loc să rugăm pacientul să-şi mişte
degetul, bobina TMS poate dicta direct creierului
pacientului să facă acest lucru. Tehnologia este folosită
pentru cartografierea proceselor motorii şi vizuale. În
momentul de faţă cercetătorii îşi pot permite să utilizeze
variate metode într-o manieră convergentă, spre
exemplu se utilizează fMRI, activarea TMS,
electroencefalografia EEG şi spectroscopia cu infraroşii
de apropiere (MIRS) (Raichle, 2006).