FILOSOFIA GREACĂ

Lect.univ.dr.
Iulian MOGA
TERMENUL FILOSOFIE
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI
(DIOGENES LAERTIOS, I, 12)
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI
(DIOGENES LAERTIOS, I, 40)
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI
( P L AT O N , P R O TAG O R A S , 3 4 3 A )
 CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
KLEOBOULOS DIN LYNDOS
( S T O B A I O S , I I I , 1 - 17 2 )
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
SOLON DIN ATENA
 CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
CHILON LACEDEMONIANUL
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
THALES DIN MILET
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
PITTAKOS DIN LESBOS
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
BIAS DIN PRIENE
 CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
PERIANDRU DIN CORINT
 ÎNCEPUTURILE FILOSOFIEI.
SUCCESIUNEA ȘCOLILOR FILOSOFICE
(DIOGENES LAERTIOS, I, 14-15)
Perioada
arhaică
 ȘCOALA MILESIANĂ

Întemeietor: Thales din Milet (640-562 î.Hr.)

Reprezentanți: Anaximandru, Anaximene
Doctrina promovată: Au fost primii care au încercat o explicare rațională
a lumii sensibile. Au propus, în problema structurii materiei și a
arhitecturii universului, ipoteze desprinse din ce în ce mai mult de
ficțiunile mitologiei. Principalele subiecte pe care le-au abordat au fost
cele legate de natura lucrurilor, originea materiei, transformările
acesteia, elementele ei ultime, forma universului și legile care îl
guvernează. Întrucât domeniul lor principal de studiu l-a constituit
investigarea naturii (physis), a principiului prim care guvernează lumea
(kosmos), a adevărului absolut și a esenței lumii, ei au mai fost denumiți
fiziologi sau fizicieni. În problema transformărilor materiei, ei afirmă că
lumea pe care ne-o înfățișează simțurile nu are nimic stabil sau
permanent. Nimic din această lume nu este indestructibil : corpurile se
modifică, iar elementele care le compun par să sufere adevărate
transmutații.
 ȘCOALA MILESIANĂ

Thales din Milet (QalÁj), probabil fenician sau carian de origine,

este cel dintâi care a susținut ideea nemuririi sufletului. Doctrina lui,
spune Diogene Laer tios (I, 27) era aceea că apa este începutul tuturor
lucrurilor și că lumea este însuflețită și plină de zei. Lui îi aparține
cugetarea „Cunoaște-te pe tine însuți”. Tot el ar fi afirmat că divinitatea
ar fi cea mai veche, este nenăscută și a dat naștere universului. El a fost
primul care a afirmat că Luna este luminată de Soare. În privința
structurării cosmosului el a arătat că acesta are forma unei bule de aer
emisferice, încojurat în toate părțile și pur tat de ape. Suprafața concavă
a acestei bule este cerul, suprafața plană este Pământul nostru, care are
forma unui cilindru plat. Aștrii plutesc pe apele superioare, hrănindu-și
văpăile din exhalațiile acestora. Mișcările aștrilor se supun unor legi
care rămân ascunse, dar care sunt totuși legi, fiindcă aceste legi sunt
regulate și previzibile. Pământul este pur tat de apele inferioare, ceea ce
explică perturbările din sol și din atmosferă: cutremurele de pământ,
erupțiile, vânturile etc.
ȘCOALA MILESIANĂ
ȘCOALA MILESIANĂ
ȘCOALA MILESIANĂ
 ȘCOALA MILESIANĂ

Anaximandru ('Anax…mandroj, 610-547 î.Hr.), la fel ca și Thales,

recunoaște un singur element material prim, numit de el apeiron, o
substanță inițială și generatoare infinită: „susține că elementul primar și
cauza materială a lucrurilor era apeiron-ul” (Teofrast). În sânul ei se
formea ză lumea, sau mai degrabă lumile. Ea se întinde fără limită,
dincolo de ceea ce noi numim univer s: „principiul primar este veșnic și el
înconjoară toate lumile”. Termenul apeiron se poate traduce atât prin
„infinitul”, „indefinitul”, „nelimitatul”, cât și prin „indeterminatul ” sau
„oarecarele”. Apeiron-ul conține toate elementele. În el sunt amestecate
și îngemănate toate corpurile. El este izvorul a tot ceea ce există, fiindcă
lumile se nasc prin structurarea acestui infinit amorf. În privința
organizării universului, sistemul imaginat de Anaximandru este unul
dintre cele mai curioase: aștrii sunt inele goale în interior, alcătuite din
aer opac și pline cu un foc interior. Aceste inele imense înconjoară
Pământul. Discul aparent al Soarelui, ca și cel al Lunii, precum și
punctele strălucitoare reprezentate de ceilalți aștri, corespund unor
orificii practicate în aceste inele. Inelul Soarelui este cel mai înalt, adică
este cel mai îndepăr tat de Pământ; inelele stelelor fixe sunt în regiunea
cea mai de jos.
 ȘCOALA MILESIANĂ

Anaximandru vorbește despre înclinația inelului Soarelui și a

inelului Lunii față de ecliptică (orbita aparentă descrisă de Soare pe
timp de un an), însă nu se poate spune că el a descoperit acest lucru,
fenomentul fiind cunoscut de mai multă vreme în Asia. El arată că
Pământul nu se sprijină pe nimic, ci se ține suspendat în aer. Universul
descris nu este singurul care există. O data cu Anaximandru apare
așadar exprimată ideea pluralitătii lumilor. Apeiron-ul care înconjoară
universul poate cuprinde, în infinitatea lui, un număr nesfârșit de alte
lumi. Opinia în cauză va fi preluată și de atomiști, dat și de unii dintre
pitagoreici.
ȘCOALA MILESIANĂ
 ȘCOALA MILESIANĂ

Deși substanța infinită și amor fă este denumită uneori și de către

Anaximene ('Anaximšnej, 550-480 î.Hr.) apeiron, ca și de către
Anaximandru, termenul acesta este considerat doar o denumire
convențională, un epitet. Pseudo-Plutarh ne spune că el recunoaște aerul
ca principiu universal: „ Acest aer este generic nedeterminat, dar devine
determinat prin calitățile pe care le dobândește”. În cazul lui Anaximene,
avem de-a face cu un progres de metodă în privința descrierii și explicării
fenomenelor întâlnite în natură. Unitatea materiei este afirmată mai clar.
El revine însă la concepția despre Pământul aplatizat specifică lui Thales,
abandonând ideea curburii terestre: „Pământul este plat și purtat de aer;
de asemenea, Soarele, Luna și ceilalți aștri, fiind toți de foc, sunt purtați
de aer din cauza formei lor plate. Aștrii s-au născut din pământ, fiindcă
umezeala pământului s-a ridicat în sus și rărindu-se a devenit foc, iar
focul înălțându-se s-au constituit aștrii” (Hippolytos, Respingeri, I, 7).
ȘCOALA MILESIANĂ
 XENOFAN DIN COLOFON

Unul dintre meritele lui Xenofan (Xenof£nej) este acela că a dedus

din teoriile milesienilor toate consecințele logice pe care acestea le
implicau în plan religios. Noțiunea de substanță primordială îl conduce la
concepția despre Unicul abstract, Unicul absolut, care nu mai este
rapor tat doar la latura sensibilă, ci transcende sensibilul printr-un efor t
al rațiunii. Parmenide i-a fost unul dintre cei mai de seamă discipoli pe
vremea când ținea prelegeri la Eleea (Diogenes Laer tios, IX, 18). Unicul
umple univer sul și se confundă cu acesta și cu Divinitatea. El conține
multiplul și îi transcende opozițiile. În felul acesta s-ar explica
concomitent imuabilitatea existenței și succesiunea aparențelor,
eternitatea lumii și devenirea acesteia. Doctrina formulată de Xenofan
deschide calea pitagorismului și a cosmologiilor bazate pe ideea de
multiplu și opoziția acestora, iar pe de altă parte, ideilor eleaților. Dacă
luăm în calcul că noțiunea de Unic se regăsește și la Parmenide
înțelegem de ce Platon și Aristotel îl consideră pe Xenofan întemeietorul
școlii din Elea, legând astfel această din urmă școală de gândire de
tradițiile ioniene.
 XENOFAN DIN COLOFON

Fr. 23: „Unul este Zeul, cel mai mare dintre oameni și zei,
în niciun fel asemenea lor, nici la trup, nici la minte.”

Fr. 24: „Întreg vede, întreg gândește, întreg aude.”

Fr. 34: „Adevărul sigur niciun om nu l-a văzut și nici nu va

fi vreodată vreun om care să știe [prin experiență directă]
despre zei și despre toate pe care eu le pomenesc, căci și
de ar reuși cineva să spună ce este adevărat, chiar și așa
el însuși nu l-ar cunoaște, căci tuturor le e dată opinia.”
XENOFAN DIN COLOFON
 ȘCOALA PITAGOREICĂ

Întemeietor: Pitagora din Samos (PuqagÒraj, 580-500? Î.Hr.)

Reprezentanți: Potrivit unei informații târzii din Biblioteca lui Phrotios (249,
438 B21 și urm.), discipolii direcți ai lui Pitagora au fost numiți
pitagorici(eni), succesorii lor pitagorei, iar pitagoriști erau cei care imitau
viața pitagorică fiind exoterici.
Doctrina promovată : În ce privește latura fizică, marea originalitate a
pitagorismului rezidă în impor tanța fudamentală acordată opozițiilor.
Pitagorismul respinge orice soluție monistă și oferă primul exemplu de teorie
dualistă explicită . Dintre cele zece „opoziții” pitagoreice, cinci sunt de natură
matematică (limitat -nelimitat, impar-par, unu-multiplu, drept-curb, pătrat-
nepătrat) . Astfel, pluralitatea este inclusă în principiul existenței și
conturează o fizică în care numărul devine arche, model al lucrurilor. Această
concepție, împreună cu preferința vechii aritmetici pitagoreice pentru
numărul discret și cantitățile discontinue a făcut să se presupună că acestui
„atomism” matematic îi corespundea un atomism fizic, o primă schiță pe
care școala din Abdera o va dezvolta în continuare. Aristotel arată că
pitagoreicii admiteau existența vidului care delimitează lucrurile, însă acesta
nu are încă înfățișarea vidului absolut din teoriile lui Democrit . El e
asimilabil aerului și rămâne de natură materială.
 HERACLIT DIN EFES

Heraclit din Efes începe prin a combate teoriile înaintașilor și pe

cele ale contemporanilor, îndeosebi pe cele ale lui Hesiod, Pitagora și
Xenofan. Este atașat liniei milesiene de gândire, afirmând existența
focului ca element primordial. Elementul primar este cel mai mobil și cel
mai schimbător: „Orice lucru se transformă în foc și focul în toate
celelalte lucruri” (Fr. 90). Fizica sa este una a contrariilor. Aparent, în
acest punct se înrudește cu fizica pitagoreicilor. Însă în acest caz
elementele opuse nu sunt complementare, ci ostile. Pentru el
transformarea devine marea lege a unei lumi în care nimic nu este stabil.
Totul se transformă necontenit, nimic nu durează, afară de schimbarea
însăși. Lui îi aparțin maximele: „Nimeni nu se scaldă de două ori în
același râu”, „Moare focul, se naște aerul...”. Heraclit dă dovadă de
dispreț față de celelalte sisteme cosmogonice imaginate până la el. Aștrii
sunt pentru el bazine scobite care îndreaptă spre noi exhalațiile uscate
care ard în ele. Ele se aprind când răsar și se sting la apus. Soarele este
altul în fiecare zi, la fel si Pământul și aștrii, ordonate după un simț al
măsurii și al ritmului. Într-o eternă devenire repetarea fenomenelor
ascultă de legi imuabile: „Soarele nu-și va depăși limitele căci Eriniiile,
ajutoarele dreptății, ar ști să-l dezvăluie” (Fr. 94).
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
 ȘCOALA ELEATĂ

Întemeietor: Parmenide
Reprezentanți: Zenon din Elea, Melissos
Doctrina promovată: Parmenide apare ca fiind strămoșul tuturor
doctrinelor care opun sensibilul inteligibilului, multiplul Unicului, precum
și non-existența existenței. Paradoxurile sau aporiile lor tind să
dovedească imposibilitatea logică și a devenirii, opunând astfel legii
curgerii veșnice exprimate de Heraclit legea eternei imobilități. Non-ființa
este de neconceput din punct de vedere logic. Cât timp non-ființa începe
să fie concepută de gândire, de rațiune, ea există deja pentru gândire și
rațiune: este ființă. Ceea ce este ființă nu poate fi neființă. Din acest
motiv nu există nici naștere, nici distrugere. Esența este una imuabilă,
veșnică; ea nu a fost creată și nici nu se va distruge vreodată. Ceea ce
noi vedem că se naște nu este realitatea lumii, ci sunt pur și simplu
fenomenele date de simțuri. Nu este ceva adevărat la modul absolut, ci
doar o iluzie. Adevărul este realitatea imuabilă și absolută, căci numai
astfel îl poate concepe rațiunea. Numai ceea ce este înțeles în mod logic
există. Tot ceea ce există, există pentru că este înțeles.
 ȘCOALA ELEATĂ

Înțeleasă este doar ființa, nu și non-ființa. De aceea schimbarea

este logic inexplicabilă; așadar nu există. Există doar ceea ce înțelege
rațiunea. Existența și înțelegerea se suprapun: „ A fi și a gândi este unul
și același lucru” (Fr. 3).
Pe eleați, ca filosofi ai Unicului, îi interesa puțin descrierea
fenomenelor care pentru ei erau doar o iluzie. Astronomia și fizica lor
erau împrumutate în mare par te de la pitagoreici. Ei admiteau că
Pământul este de formă sferică și că este plasat în centrul universului,
menținându-se în echilibru pentru că „nu există niciun temei ca el să
ocupe o poziție și nu alta” (Aetius, III, 15). Impuse de „Divinitatea
diriguitoare ”, mișcările cerești sunt, ca și la Heraclit, necesare.
ȘCOALA ELEATĂ
ȘCOALA ELEATĂ
Perioada
clasică
 SOCRATE

Filosof, profesor al lui Platon. Născut la Atena, Socrate era, ca şi

tatăl său, pietrar; în vremea lui Diogenes Laer tios (cca 200 d.Hr.), câteva
statui din Atena îi erau atribuite. În dialogurile platonice, rolul lui Socrate
ca învăţător este asemănat cu ar ta moşitului. Socrate a murit la vârsta
de 70 de ani, condamnat de către oraşul-stat al Atenei pentru că ar fi
introdus adorarea de noi zeităţi (adică nonconformism religios) şi
coruperea tineretului. În privinţa vieţii şi gândirii sale religioase există
dovezi istorice substanţiale, însă identitatea sa exactă rămâne încă
neclară.
Potretele literare ale lui Socrate pot fi regăsite în Norii lui
Aristofan, Apologia, Symposion şi Memorabilia lui Xenofon şi dialogurile
platonice, îndeosebi în Apologia şi Phaedon. Aceste por trete numeroase
din perspective diferite constituie o dovadă a vieţii publice active duse de
Socrate. Aristofan, care a scris în timpul vieţii lui Socrate îl satirizează
aspru ca pe unul care „trăieşte în nori” care îi învaţă pe ceilalţi sofismele
şi ateismul. Aristofan l-a asociat de asemenea pe Socrate cu spiritul
decadent care a determinat înfrângerea Atenei de către Spar ta întrucât
mulţi dintre prietenii şi discipolii lui Socrate se considera că aveau o
atitudine favorabilă Spar tei.
 SOCRATE

Xenofon a scris la scur t timp după moar tea lui Socrate în intenţia
de a-i apăra reputaţia şi arătând nedreptatea acuzaţiilor care i s-au adus.
Xenofon l-a descris pe Socrate în termeni atât de pioşi şi de tradiţionali,
încât relatarea sa a putut constitui punctul de plecare al acuzaţiilor
formulate ulterior de creştini că Socrate credea în superstiţii. Platon îl
portretizează în dialoguri precum Menon şi Cratylos ca un căutător
intransigent al înţelepciunii şi vir tuţii care utiliza în conversaţiile sale
întrebările pentru a descoperi contradicţiile şi falsele convingeri. Aceeaşi
caracterizare poate fi dedusă şi din anecdotele lui Xenofon. Relatările
despre Socrate aparţinând altor discipoli de-ai săi, precum Euclid, Criton,
Glaucon şi Antistene nu au supravieţuit. Aprecierile creştine timpurii au
urmat cu precădere perspectiva platonică asupra lui Socrate. O excepţie
marcantă o constituie Clement din Alexandria (cca 160-215) care a
sesizat diferenţele de opinie între Platon şi Xenofon; el le-a armonizat şi
a afirmat că Xenofon ar fi spus mai mult dacă nu i-ar fi fost teamă de
răzbunare. Clement face de asemenea referire la por tretul realizat de
Timon Scepticul (cca 279 î.Hr.) lui Socrate în poemele sale satirice.
 SOCRATE

Descrierile lui Socrate în perioada elenistică erau diferite din

punctul de vedere al expresivităţii de relatările mai vechi. Fără îndoială
că, în perioada elenistică, Socrate era considerat cel mai bun exemplu de
filosof. Filosofia specifică lui Socrate era într-o anumită măsură prea
apropiată de scepticismul lui Carneades (214-129 î.Hr.) pentru a
satisface apetitul intelectual al platonismului mijlociu pentru dogmă.
Înainte de a deveni creştinii interesaţi de opera lui Socrate, cei care au
menţinut vie reputaţia lui Socrate au fost mai degrabă stoicii decât
platoniştii. Operele lui Plutarh şi Diogenes Laer tios îl înfăţişează pe
Socrate ca un model demn de urmat dintr-o suită clasică de vir tuţi ale
stoicilor sau cinicilor (de ex. demnitatea, moderaţia/cumpătarea,
stăpânirea de sine, independenţa). Nu este vorba despre acel Socrate ca
filosof etic sau „ghimpe” faţă de stat, cel care apare în scrierile lui
Plutarh (înainte de 50 d.Hr.-după 120), ci acel Socrate inspirat de mediul
daimonilor (daimonia): dialogul despe Daimonul lui Socrate reprezintă o
conversaţie expusă pe tema valorii profetice a demonului socratic în care
însuşi Socrate nici măcar nu apare ca per sonaj, şi nici nu se discută
despre el.
 SOCRATE

Diogenes Laer tios făcea distincţia între Socrate şi predecesorii săi

arătând că este primul care a pus în discuţie problema (unei conduite)
unui mod de viaţă corespunzător (adică a eticii), un truism care începe cu
Aristotel. Diogene, la fel ca şi Xenofon înaintea sa a subliniat înfluenţa
morală pe care Socrate a avut-o asupra semenilor. Dispreţul lui Socrate
faţă de speculaţiile cosmologice tradiţionale a fost atât de mare, după
părerea lui Laer tios, încât în orice dialog platonic în care Socrate este
prezentat vorbind despre fizică, cititorul ar trebui să ştie că în realitate
Platon este cel care îi atribuie lui Socrate propria sa pasiune pentru
subiectul respectiv.
Aprecierile creștinilor. Aprecierile creştine în privinţa lui Socrate
pot fi incluse în trei categorii. Unii scriitori creştini timpurii au folosit
similitudinile sau paralelismele între viaţa şi învăţăturile lui Socrate şi
cele ale lui Iisus pentru a-i conferi lui Hristos acea autoritate necesară
într-o lume care îl cinstea pe Socrate, dar nu îl acceptase încă pe Hristos.
O atitudine contrară sublinia că diferenţele dintre creştinism şi Socrate
sunt cele mai impor tante, iar părerile lui Socrate erau respinse din
considerente de ordin moral.
 SOCRATE

Această respingere îşi avea originea în doctrinele enunţate de

Socrate, aşa cum apar ele în operele lui Platon, precum învăţătura legată
de transmigrarea sufletelor sau aparenta aprobare a homosexualităţii,
sau se pot baza pe faptul că Socrate era reprezentantul unei culturi
religioase rivale. O asemenea părere în privinţa lui Socrate este întâlnită
în întreaga istorie a gândirii creştine. O a treia opinie este cea în care o
creştinătate aflată în afara oricărei primejdii admite „imperfecţiunile” lui
Socrate însă recunoaşte că era un „păgân plin de vir tute”. Cele trei tipuri
de atitudini pot fi mai bine înţelese dacă ne rapor tăm la diferitele
ipostaze în care creştinătatea s-a aflat în rapor t cu mediul cultural
grecesc necreştin, deşi o asemenea perspectivă nu poate explica toate
diferenţele şi schimbările de opinie ale creştinilor faţă de Socrate. (EChr,
1072-1076)
 PLATON

Filosof grec (cca 429-347 î.Hr.). Influenţa şi autoritatea gândirii

lui Platon sunt practic inegalabile în civilizaţia occidentală. Indiferent de
modul în care „filosofia” a fost în mod formal descrisă, punerea ei în
practică a fost timp de secole o reacţie la ceea ce Platon a spus şi a
scris. Platon s-a născut la Atena din părinţi nobili. Experienţa
fundamentală a vieţii sale a fost aceea de a studia sub îndrumarea lui
Socrate, iar cariera sa de filosof a început probabil după executarea
acestuia pentru nesupunere în plan religios şi per ver tirea tineretului.
Platon a organizat o şcoală şi a început să-şi prezinte învăţătura lângă
păduricea lui Academos din afara Atenei; acest moment a însemnat
întemeierea Academiei. O suită de profesori din Atena, care şi-au
desfăşurat activitatea până în secolul al VI-lea d.Hr. „şi-au însuşit
calitatea de pur tători de cuvânt” şi mediatorii/interpreţii tradiţiei orale
şi scrise a lui Platon, cu toate că influenţa învăţăturilor lui Platon a fost
destul de limitată la acel oraş, Roma, Alexandria, Gaza şi Antiohia,
fiecare dintre acestea fiind impor tante centre de studiu în privinţa
înţelepciunii lui Platon. Învăţăturile lui Platon au devenit un criteriu
standard în funcţie de care înţelepciunea era evaluată. (EChr, 923-928)
 ARISTOTEL

Aristotel s-a născut la Stagira. Şi-a început studiile sub

îndrumarea lui Platon la vârsta de 17 ani şi a rămas la Atena până la
moartea profesorului său în 348/347. După ce a stat timp de cinci ani în
oraşele greceşti de pe coasta Asiei Mici, a fost numit de către Filip al
Macedoniei profesor al fiului său, Alexandru, la cur tea macedoneană de
la Pella. La moar tea lui Filip în 335, Aristotel s-a întors la Atena unde a
întemeiat o şcoală, Lykeion (Lyceul). În 323, acuzat de impietate, a
părăsit din nou Atena pentru a merge în Chalcis, unde a murit în anul
următor. Acuzaţia de impietate se datora probabil sentimentelor sale
anti-macedoniene de după moar tea lui Alexandru cel Mare, fostul său
elev.
Cercetarea şi scrierile lui Aristotel sunt enciclopedice, atât ca
finalitate, cât şi ca volum, deşi multe dintre operele sale sunt în prezent
pierdute: domeniul său de interes includea atât teme din sfera filosofiei
şi ştiinţei, cât şi din cea a ştiinţelor politice; unele dintre cele mai atente
obser vaţii provin din domeniul biologiei.
 ARISTOTEL

Cele mai timpurii scrieri erau reprezentate de cunoscutele sale

dialoguri, foar te apreciate în Antichitate datorită stilului lor literar, dar şi
acestea au supravieţuit într-o formă fragmentară. De asemenea, marile
sale compendii de date ştiinţifice şi istorice, precum culegerea de
constituţii ale statelor greceşti şi lista învingătorilor olimpici s-au pierdut.
Vastele sale tratate ale corpus-ului aristotelic conţin rezumate succinte
(probabil note de lectură), dintre care multe au dobândit forma actuală
ca urmare a inter venţiilor editorilor lor ulteriori. Ordinea lor cronologică
reprezintă o chestiune controver sată. Unii cercetători, puţini la număr, au
privit opera sa ca un „sistem închis” în care toate teoriile au fost
elaborate simultan, cu toate că problema „elaborării” la Aristotel rămâne
o problemă controversată. În aceste scrieri, filosoful elaborează o
filosofie sistematică şi raţională care urmăreşte să decodifice
multitudinea de realități percepute de mintea omlui.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Întemeietor: Aristotel
Reprezentanți:
Doctrina promovată: La moartea lui Aristotel, Teofrast (cca 370-
288/285) a devenit conducătorul şcolii ai căror aderenţi erau
cunoscuţi sub denumirea de peripatetici. Deşi puţine dintre
scrierile sale nu s-au păstrat, sunt cunoscute multe dintre titluri,
ceea ce sugerează faptul că cercetarea sa s-a dezvoltat în mare
parte pe aceeaşi direcţie ca şi predecesorii săi. Lucrarea sa
Părerile filosofilor naturalişti a fost prima istorie sistematică a
filosofiei şi este situată în fruntea lungii tradiţii doxografice; Legile
sale comparau legile şi obiceiurile statelor greceşti; lucrările sale
de biologie clasificau şi descriau modul de viaţă al plantelor. Studii
similare au fost realizate de către numeroşi alţi elevi ai lui
Aristotel. Eudemos (a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Hr.) a scris
istorii ale aritmeticii, geometriei, astronomiei şi teologiei;
Aristoxenos (n. 375/360 î.Hr.) a elaborat lucrări de muzică precum
şi studii de biografii şi istorie.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Întrucât ultimii conducători ai şcolii şi-au îndreptat atenţia cu

precădere asupra tezelor ştiinţifice, Straton din Lampsakos (n. 270/269)
şi-a câştigat renumele datorită teoriilor sale materialiste -şcoala a început
să decadă ca centru al preocupărilor filosofice şi până în perioada
elenistică influenţa aristotelismului a intrat în declin. Deşi operele lui
Aristotel nu erau tocmai necunoscute în această perioadă, se pare că au
avut o influenţă nesemnificativă asupra filosofiei stoice de exemplu.
Filosofii peripatetici izolaţi mai sunt întâlniţi, dar se ştie puţin în legătură
cu doctrinele lor specifice.
Începând cu primul secol d.Hr. se remarcă din nou un interes
sporit faţă de filosofia aristotelică. Scrierile lui Aristotel tocmai fuseseră
reeditate de către Andronikos din Rhodos, iar platoniştii eclectici ai
acestei perioade încep să asimileze multe dintre elementele aristotelice
în cadrul sistemelor lor filosofice; Didaskalikos , un manual platonist,
includea multe elemente de logică şi epistermologie aristotelică. O dată
cu Aspasios (prima jumătate a sec. al II-lea d.Hr.) s-a înstăpânit o lungă
tradiţie legată de alcătuirea de comentarii asupra textelor aristotelice.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Cel mai impor tant şi mai capabil comentator al acestei perioadei

a fost fără îndoială Alexandru din Aphrodisias (la începutul sec. al III-lea),
care a realizat comentarii erudite asupra unui număr mare de texte
aristotelice, precum şi tratate independente, dintre care multe au
supravieţuit; datorită prestigiului său i-a fost atribuit numele
„Comentatorul”. Comentariile lui Alexandru contrastează cu cele
ulterioare datorită lipsei elementelor neoplatonice şi mistice.
Influenţa asupra neoplatonismului. O dată cu Plotinus (205-
269/270) s-a început interpretarea neoplatonică a operei lui Aristotel,
care a dominat aristotelismul până în timpul perioadei medievale
timpurii. Respingând multe dintre punctele de vedere aristotelice,
Plotinus a consacrat câteva tratate lui Aristotel, iar elevul său Porphyrios
(232/233-cca 305) a realizat comentarii largi pe această temă. Lucrarea
lui Porphyrios, Eisagoge, o introducere în logica aristotelică, a fost
inclusă în corpus-ul aristotelic şi a devenit ea însăşi un subiect pentru
comentariile ulterioare . În viziunea neoplatoniştilor opera lui Aristotel
avea o impor tanţă capitală în privinţa lumii fizice, în timp ce gândirea lui
Platon era considerată apogeul în metafizică.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Acest fapt reflectă rolul tratatelor aristotelice în educaţie:

discipolul urma să studieze operele lui Aristotel, „misterele mai mici”,
ca etapă pregătitoare pentru studierea lui Platon, „misterele mai
mari”. Neoplatoniştii considerau că există o concordanţă
fundamentală între filosofia platonică şi cea aristotelică, iar teoriile
ambelor filosofii au fost atunci sintetizate într-un nou sistem unitar,
cel neoplatonic.
Până în secolele V-VI, filosofia neoplatonică s-a focalizat cu
precădere în jurul centrelor din Atena şi din Alexandria; platonismul
atenian a fost în mod frecvent caracterizat ca speculativ şi formal, în
timp ce platonismul alexandrin a fost privit ca scolastic şi aristotelic,
cu toate că această separare nu poate fi considerată categorică.
Comentariul devenise acum un gen acceptat al speculaţiei filosofice,
în cadrul acestor texte, filosofii au dezvoltat frecvent noi teorii şi au
menţinut o intensă dezbatere filosofică. Majoritatea comentariilor
existente provin din această perioadă; cei mai reprezentativi
comentatori erau rivalii Simplicius (sec. al VI-lea) şi Ioan Philoporos
(cca 490-cca 570). (Echr, 112-114)
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
MEGARIENII
Întemeietor: Euclid din Megara (EÙkle…dhj) (450-380? Î.Hr.)
Reprezentanți: Eubulides din Milet, Alexinos din Elis, Apollonios Kronos
Doctrina promovată: Combină teoria eleată despre unitate cu principiul
eticii socratice care este Binele. Considerată mai degrabă o formă de
neoeleatism de către Theodor Gomperz, Euclid din Megara de altfel
începându-și studiile cu Parmenide. Unul parmenidian este identificat cu
Binele, care apare sub denumiri diferite precum Înțelepciune (phronesis),
Divinitate (theos) și Rațiune (nous) și este „întotdeauna asemănător și
întotdeauna identic cu sine însuși”. Binelui i se opune Neantul. Diogene
Laer tios (II, 106) spune despre Euclid că „nega tot ceea ce era contrar
Binelui, declarând că nu există”.
Eubulides a fost contemporan și adver sar înverșunat al lui
Aristotel, pe care îl combate spunând despre el „multe lucruri rele”
(Diogene Laer tios, II, 109). Despre el știm că a scris șase dialoguri
(Lamprias, Aischines, Phoinix, Alcibiade și Despre dragoste).
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CIRENAICII
Întemeietor: Aristippos din Cyrene (435-350 î.Hr.)
Reprezentanți: Arete, Aithiops din Ptolemais, Antipatros din Cyrene
Doctrina promovată: Școala cirenaică mai era denumită și școala
hedonistă, întrucât considera că fericirea omului nu poate fi asigurată
decât prin plăcerile prezente, nu prin cele trecute și nici prin cele
viitoare, întrucât trecutul nu mai există, iar viitorul nu mai există încă.
Cirenaicii prețuiau mai mult plăcerile corporale mai mult decât pe cele
sufletești deoarece primele sunt plăceri prezente, pe când celelalte
conțin și componente trecute sau viitoare. Sub influența doctrinei
socratice, Aristip recunoaște rolul educației în înnobilarea senzației și în
dobândirea ar tei de a trăi. Pe fiica sa, Arete, Aristippos o sfătuia să
disprețuiască lipsa de măsură
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CIRENAICII
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
Întemeietor: Antisthenes din Atena (444-368 î.Hr.)
Reprezentanți: Diogene din Sinope, Krates din Theba, Monimos din
Siracuza, Onesikritos din Egina
Doctrina promovată: Cinismul îşi are originea în mişcarea intelectuală
agitată din sec. V-IV î.Hr. de la Atena şi s-a inspirat din seriozitatea
morală a mişcării socratice; cinismul a reprezentat iniţial o critică asupra
normelor culturale existente. Cinicii timpurii, precum Antisthenes (cca
446-cca 366 î.Hr.), Diogenes (cca 400-cca 325 î.Hr.) şi Krates (cca 365-
285 î.Hr.) au pledat în favoarea unei vieţi a cărei virtute consta în
simplitate şi respingeau normele obişnuite în privinţa vorbirii şi a
comportamentului . Această critică din punct de vedere cultural a
determinat apariţia unui mod de viaţă ascetic distinct. Cinicul ideal,
întruchipat de Diogene, reducea necesităţile la minimum, purta doar un
singur veşmânt, avea numai un toiag şi un săculeţ, îşi lăsa părul şi barba
să crească în voia lor şi adopta o „liber tate de exprimare” îndrăzneaţă
pentru a demasca prostia şi imoralitatea. Chiar numele pe care îl pur tau,
având înţelesul de „ca de câine”, sugerează tipologia cinicilor, al căror
comportament provocator în mod deliberat şi revoltător le-a atras adesea
oprobriul.
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII

Influenţa cinismului timpuriu şi-a făcut simţită prezenţa în

întreaga perioadă elenistică. Stoicii, care propovăduiau de asemenea un
mod de viaţă „după legile naturii” şi-au însuşit sobrietatea lor morală. Cu
toate acestea, stoicii nu dispreţuiau normele sociale în maniera cinică şi
au elaborat o tradiţie filosofică academică mai cuprinzătoare .
În perioada creştinismului timpuriu, modul de viaţă cinic al
predicatorului itinerant a continuat să atragă noi adepţi, iar austeritatea
primilor cinici a rămas populară. Retorica acerbă a cuvântărilor
predicatorilor a contribuit la apariţia unei forme mai scolastice, aceea a
„diatribei”, care a influenţat în schimb stilul înflăcărat al creştinilor. Alţi
cinici din perioada respectivă au adoptat un mod de viaţă mai moderat în
ceea ce priveşte efor tul moralizator. Unii moralişti, precum stoicul
Epictetus, care a trăit în sec. I d.Hr. (Diss.,3, 22) i-au idealizat pe cinici ca
fiind adevăraţi filosofi. Per sonaje idealizate în mod similar sunt întâlnite
în scrierile polemice creştine şi păgâne ulterioare, îndeosebi în Discursul
6 al împăratului Iulian Apostatul.
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII