Curs 2

 Actul infracţional - generat de tulburări emoţionale şi

volitive, susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii
şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a
renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în
pofida perspectivei unei pedepse.
 evoluţia fenomenului infracţional = consecinţă a:
 impactului problemelor economico-sociale grave
 a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituţiile
statului de drept
 corupţia (ca fenomen social) = expresia unor
manifestări de descompunere morală şi
degradare spirituală implică:
 deturnarea şi folosirea avutului public în interes
personal
 Obţinerea unor avantaje materiale pentru
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu
 încheierea unor afaceri şi tranzacţii prin
eludarea normelor morale şi legale.
 Cauza condiţia necesară fără de care un
anumit comportament nu se manifestă
 Efectul fenomenul sau procesul care
succede cauza şi a cărui producere este
determinată de aceasta
 Condiţiile un complex de fenomene ce nu
pot genera prin ele însele comportamente
infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu
cauzele şi influenţându-le, asigură o anumită
evoluţie a lor pentru producerea efectului.
 Condiţiile pot fi
 Necesare
 Întâmplătoare
 suficient necesare
 insuficient necesare.
 analiza strict psihologică a actului infracţional-
analiza modului în care personalitatea
infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi
voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi
atitudinea postinfracţională.
1. faza preinfracţională
2. faza infracţională propriu-zisă
3. faza postinfracţională.
1. Faza preinfracţională = ansamblu de
circumstanţe exterioare personalităţii
infractorului, care precede actul infracţional.
 implică două elemente:
a) Evenimentul (determină apariţia ideii infracţionale)
b) Circumstanţele (în care infracţiunea se pregăteşte
şi se realizează).
1. Faza preinfracţională se constituie
premisele subiective ale săvârşirii faptei,
determinate de predispoziţiile psihice ale
făptuitorului şi de împrejurările favorizante cu
valenţe declanşatoare.

 se caracterizează prin:
 consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt
de surescitare, problematica psihologică fiind
axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi
asupra mizei puse în joc.
2. Faza infracţională propriu-zisă
 Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul
de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele
de realizare etc.), este reprezentat mental.
 latura imaginativă a comiterii acesteia este
sprijinită de acţiuni concrete cu caracter
pregătitor
 se caracterizează prin:
 activism
 realizarea actelor preparatorii presupunând apelul
la mijloace ajutătoare
 instrumente
 contactarea de complici
 culegerea de informaţii
 supravegherea obiectivului.
 Rezultanta acestui comportament
poate fi concretizarea în plan material a
hotărârii de a comite fapta
prin realizarea condiţiilor
optime reuşitei ei,
amânarea, aşteptarea unor condiţii
şi împrejurări favorizante.

 Trecerea la îndeplinirea actului se asociază

cu trăirea unor stări emoţionale intense:
 Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau
fenomenele percepute în timpul comiterii faptei
(instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context
spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în funcţie de
proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime,
culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări
emoţionale.
 Lipsade control asupra comportamentului în
timpul operării, o caracteristică a unei activităţi
normale, poate genera o serie de erori, lacune
 pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei
 uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii
unor categorii de urme
 renunţarea la portul mănuşilor
 diverse accidentări

 vor contribui la identificarea autorului.

3. Faza postinfracţională
 configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în
bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară
 Elementul caracteristic psihologiei infractorului după
săvârşirea faptei - tendinţa de a se apăra, de a se sustrage
identificării, învinuirii şi sancţiunii.
 Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-
acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea
panoramică a celor petrecute la locul faptei.
 Există diverse strategii de contracarare a activităţilor de identificare
şi tragere la răspundere penală a autorilor.
 Unii infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că era
imposibil ca ei să fi săvârşit fapta (se îndepărtează în timp util de locul
infracţiunii şi apare cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni
caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul
că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate
succesiunea în timp a celor două evenimente.
 Alţi infractori apar în preajma locului unde se desfăşoară
cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la
desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin
denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei,
înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în
spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi
arestat.
 Fuga de la locul unde s-a produs o
infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi”
nu este întotdeauna un indiciu cert al
culpabilităţii
 infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice
mijloace care i-ar putea ajuta:
 Minciuna
 Perfidia
 Atitudini variate, căutând să inspire compătimire
pentru nedreptatea ce li se face sau pentru
situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”.
 Când aceste strategii nu au succes, unii
infractori manifestă aroganţă faţă de
anchetator sau uneori recurg, chiar la
intimidarea acestuia.
 În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul
de suspecţi şi este invitat pentru audieri,
comportamentul acestuia continuă să se
caracterizeze pri:
 tendinţa de simulare
 atitudine defensivă
 poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de
vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator.
 Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie
în capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe
care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de
precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui
decât în faţa unor dovezi puternice.
 Dacă realizează superioritatea anchetatorului -
rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va
manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care
le face
 Majoritatea infractorilor sunt inconstanţi în depoziţii,
recunosc o parte la început, apoi neagă cu înverşunare,
revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă o
mărturisire, dar şi aceea incompletă.
 circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal
(Art. 74, lit. c) - atitudinea infractorului după
săvârşirea infracţiunii.
 Această atitudine poate consta în prezentarea de
bună voie la organele de urmărire penală, în
atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului,
recunoscând de la început că a comis fapta şi
relatând exact împrejurările legate de aceasta.
 Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte
pedeapsa stabilită juridic, ideal ar fi să i se
întocmească un profil psihocomportamental, în
vederea aplicării unui program corecţional
corespunzător.
 Dificultăţile în acest domeniu rezidă în faptul că
diagnosticarea fiecărui caz în parte este o
activitate laborioasă, necesitând participarea mai
multor specialişti (psihologi, magistraţi,
sociologi, criminologi, medici legişti etc.).