1.

Concept
2. Forme ale realizării dreptului
3. Fazele procesului de realizare a dreptului
Conform profesorului N. Popa, realizarea dreptului
este procesul transpunerii în viață a conținutului
normei juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte
de drept, respecă și execută dispoziții normative, iar
organele de stat aplică dreptul în temeiul
competențelor ce le revin.
1. Realizarea dreptului prin respectarea și executarea
dispozițiilor legale
- implică îndeplinirea comandamentelor cuprinse în normele
juridice prin conformarea față de dispozițiile normative
- conformarea față de conduita fixată prin normele de drept
este rezultatul direct al acțiunii mai multor factori: conținutul
dreptului, ridicarea nivelului material și spiritual etc.
- ca volum și intensitate este mai bogată decât aplicarea
dreptului
- respectând și executând normele dreptului, cetățenii își
valorifică drepturile subiective cu luarea în considerație și a
obligațiilor ce le incumbă
2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către
organele de stat și alte organisme sociale.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea și realizarea unui
sistem de acțiuni statale, în vederea transpunerii în practică a
dispozițiilor și a sancțiunilor normelor de drept. Aplicarea
dreptului este legată de nașterea unor raporturi juridice în care
un subiect al statului este întotdeauna un organ al statului care
își exercită competențele potrivit legii.
Aplicarea dreptului se concretizează în actul de aplicare. Actul
de aplicare se bazează pe un act normativ, și nu pe voința
subiectivă a organului care îl elaborează.
a) Stabilirea stării de fapt – implică un demers riguros pentru
cunoașterea circumstanțelor cauzei respective. Aceste
ipoteze sunt verificate în lumina unei ipoteze a normei
juridice, fiind reținute împrejurările relevante în cauza
dedusă în fața unui organ de stat care trebuie să dea
soluția.
b) Alegerea normei de drept -
c) Interpretarea normelor juridice – cuprinde o serie de
operațiuni prin care se stabilește sensul normei, în vederea
aplicării acesteia la cazul concret
d) Elaborarea și emiterea actului de aplicare – reprezintă ultima
fază a procesului de aplicare a dreptului. Este rezultatul
unui demers rațional și al unei manifestări de voință a
organului de stat, în baza legii și în vederea aplicării la un
caz concret. Actele de aplicare cunosc o mare varietate.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului,
editura C.H.Beck, București, 2015, pp.191-
202.
I.Vida, I. Vida, Teoria generală a dreptului,
Universul Juridic, București, 2016, pp. 162-
166.
 1. Noțiune
2. Felurile interpretării
3. Metodele interpretării juridice
Interpretarea este operațiunea prin care se exprimă o
legătură organiză între dreptul conceput de legiuitor
și exprimarea lui într-un raport social concret,
deducându-se acesta din urmă din cel dintâi.
Trebuie să distingem între interpretarea normei
juridice și interpretarea dreptului. În cazul
interpretării dreptului conținutul interpretării este
dat de raționamente, direcții interpretative, iar în
cazul interpretării normelor juridice ceea ce contează
este speța privită ca un caz individual.
Interpretarea oficială este cea realizată de organele
de stat care au atribuții fie în procesul elaborării
normelor juridice, fie în procesul aplicării lor, având
caracter obligatoriu. Atunci când organele care emit
acte le și interpretează prin intermediul normelor
interpretative, suntem în prezența unei interpretări
autentice, care este generală și legală. Interpretarea
cauzală este realizată de instanțele judecătorești sau
de organele administrației și are forță juridică
obligatorie pentru cauza respectivă.
Interpretarea neoficială se mai numește și
interpretare doctrinară, este facultativă și
lipsită de forță juridică, fără a fi obligatorie
pentru organul care aplică dreptul.
Interpretarea neoficială se poate bucura de
autoritate științifică, de forța argumentelor
prezentate în știința juridică.
Metodele interpretării juridice au ca scop stabilirea
sensului exact al normei, câmpul său de
aplicabilitate, efectele și scopul regulii, condiționarea
social-istorică a actului normativ, finalitățile pe care
le urmărește, valorile pe care le promovează
construcția sa logică.
Metoda gramaticală – are ca obiect stabilirea sensului
comandamentului juridic prin analiza gramaticală a
textului normei juridice.
Metoda sistematică – modalitatea de stabilire a
sensului normei juridice prin încadrarea sa în
economia actului normativ din care face parte.
Metoda istorică – explică înțelesul normei prin
luarea în considerare a împrejurărilor social-
juridice care au stat la baza elaborării și
adoptării legii.
Metoda logică – implică aprecieri raționale,
realizate prin operațiuni de generalizare, de
analiză logică a textului normei juridice.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului,
editura C.H.Beck, București, 2015, pp.203-
214.