INTEGRAREA

EUROPEANĂ
Comunitatea Europeană a evoluat
în 3 moduri:
 adâncire
 a liberalizării economice,
 a regelementării
 a politicii comune şi
 a angajamentelor şi interdicţiilor statelor membre
 lărgire
 a domeniului de aplicare a competenţelor
economice şi de alt tip,
 extindere
 creşterea numărului de membri.
Moduri de realizare a adâncirii

• revizuiri ale tratatelor CEE

• Actul Unic European 1985
• Tratatul de la Maasticht 1991
• Tratatul de la Amsterdam, 1997
• Tratatul de la Nisa 2001;

• presiuni sporite, graduale mai ales după

finalizarea uniunii vamale;
• modernizarea cooperării
interguvernamentale între statele membre
(ex. Codul vamal comun 1991).
Lărgirea este un fenomen recurent în istoria CE.

exemple:
- 1968 – planul Barre de cooperare în integrarea monetară;
• 1971 – Consiliul adoptă o rezoluţie privind prima etapă
către o uniune monetară (prost definită); este
abandonată în haosul monetar din 1975 (mijlocul
deceniului 8);
• 1979 – apare SME (Sistemul monetar European) care
era numai parţial încorporat în CE dar va fi internalizat
prin Actul Unic European;
• 1991 – revine în Tratatul de la Maastricht
• în prezent acoperă peste jumătate din membrii UE.
- apariţia de necesităţi în politici conexe (mediu, cercetare
şi tehnologie, protecţia consumatorilor);
alte exemple de lărgire:

 politica în domeniul pescuitului,

 o convenţie specială (Schengen) pentru
libera circulaţie a persoanelor,
 Carta Socială din 1989 (drepturi sociale
elementare în CE).
Extindere

• Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, 1973

• Grecia 1981,
• Spania şi Portugalia 1986,
• unificarea Germaniei – o intrare „pe uşa din spate”,
• Austria, Finlanda şi Suedia, 1995,
• 10 state în 2004 (Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria);
• 2 state în 2007 ?
 CONSTITUŢIA ECONOMICĂ A
Uniunii Europene
Pelkmans: „un tratat de integrare economică cu
un grad semnificativ de integrare pozitivă, se
poate considera un fel de constituţie
economică”.
O constituţie stabileşte drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale cetăţenilor şi firmelor, în afară
de competenţele statului şi limitele acestora.
O constituţie economică - un cadru de norme şi
principii ale funcţiilor economice publice, în afară
de drepturile şi obligaţiile economice
fundamentale ale agenţilor economici.
Cele 6 caracteristici ale unei
constituţii economice:

• principii directoare,
• etapele de identificare ale integrării
economice,
• obiectivele economice,
• funcţii economice publice (domenii
de aplicare),
• competenţele (mijloacele)
economice la nivelul uniunii,
• instituţiile cu diverse funcţii.
Principiile directoare:

• determină natura ordinii economice dorite;

• nu sunt întotdeauna explicite (mai ales la
începutul integrării economice, relaţiile
economice din uniune par a fi dominate de
ordinea economică a statelor membre);
• oferă flexibilitate;
• pe măsura adâncirii integrării, ele pot
deveni explicite.
Etapele integrării economice:

• nu trebuie să se conformeze modelului

teoretic;

• cer ca
• statutul GATT / OMC să fie explicit;
• să fie identificate anumite libertăţi
economice şi politici comune de bază.
Obiectivele unui tratat de integrare:

• pot fi politice, economice, culturale;

• ar trebui promovate cu ajutorul mijloacelor
din tratat (teoretic). Exemplu: obiectivul
politic (integrare în scop politic pentru
evitarea războiului) poate explica de ce în
tratat este utilizat un mijloc indirect de
integrare economică care, probabil, nu
este cel mai eficient.
Funcţiile economice publice sunt:

• alocative,

• redistributive,

• de stabilizare macroeconomică.
Exemple
• alocative: cele care influenţează
funcţionarea dorită a pieţelor;

• redistributive: între regiuni, persoane sau

factori de producţie;

• de stabilizare macroeconomică:
urmărirea unui şomaj scăzut cu cea mai
scăzută inflaţie posibilă, fără sufocarea
creşterii economice.
Note.
• Pentru că redistribuirea şi stalibilitatea
macroeconomică au efecte directe şi
considerabile asupra venitului şi avutului
personal, au tendinaţa să fie aspecte sensibile în
politica internă. Deci nu vor apare cu uşurinţă într-
un tratat dde integrare.

• Este improbabil ca un tratat iniţial să conţină o

constituţie monetară, una fiscală sau una socială
(ce fel de redistribuire, ce asigurări sociale, ce
sistem de securitate socială sunt garantate în
orice moment între persoane, între generaţii, între
regiuni şi între factori şi sum sunt garantate).
Regulile alocative depind de anumite
principii directoare (exemplu: piaţă sau
planificare, concurenţă sau intervenţie,
proprietate privată sau publică).

Posibilităţile de interpretare ale regulilor

alocative sunt foarte largi, ele se pot
confrunta doar cu o opoziţie slabă când
sunt introduse în tratatul de integrare.

Pot fi şi sunt reglate fin în fiecare economie.

Tratatele iniţiale pot urmări integrarea pieţei
cu un grad foarte variat de ambiţie. Parţial
gradul va fi determinat de principiile
directoare şi de etapa de integrare
identificată, parţial va fi reglat în tratat şi în
sfârşit, el va fi ajustat în cursul aplicării.
Competenţele economice atribuite (sau
condiţionat atribuite) pot fi enumerate:
– exhaustiv
– neexhaustiv (putând fi modificate dsicreţionar).

Enumerarea exhaustivă a puterilor uniunii nu reprezintă

pentru state o protecţie sigură împotriva unei
centralizări pe termen lung.
Opusul, plasarea proceselor iniţiale de integrare
economică într-un cadru prea rigid, face ca blocajele
să fie starea „normală” (dar costisitoare) a uniunii.
În practică, punerea în aplicare a normelor de
către instituţiile uniunii ar trebui să conducă la un
echilibru între competenţele uniunii şi cele ale
statelor.
Exemple

• supunerea tuturor atribuţiilor de la nivelul

uniunii unor proceduri de revizuire
constituţională de tip mai simplu (implică
doar o libertate minimă);
• aplicarea unui test special de atribuire în
baza criteriilor specificate în constituţie;
• aplicarea anumitor procese evolutive mai
deschise, care pot deveni clare peste o
generaţie sau mai mult.
Detalii ale competenţelor

• tipuri de reglementări economice restrictive

(interdicţia ca agenţii economici sau statele
membre să acţioneze într-un anumit mod pentru
a nu provoca efecte nedorite);
• forme imperative de reglementare (numai cu
privire la obiectiv sau şi la mijloace, sau care
cuprind specificaţii detaliate);
• subvenţii (directe sau prin intermediul statului);
• scutiri de taxe şi impozite.
Pot fi stabilite bugete comune, fonduri
separate cu destinaţii specifice; pot exista
venituri comune sau speciale.

Reglementarea economică poate proveni

• direct de la nivel unional,
• prin intermediul
• agenţiilor special constituite,
• legilor naţionale.
Instituţiile uniunii
• legislative,
• executive,
• judiciare.

Cu cât autonomia nivelului unional şi ambiţia

integrării economice sunt mai mari, cu atât
mai importante sunt ultimele două instituţii,
iar unanimităţii legislativului i se va acorda
o importanţă mai scăzută.
Definirea mai precisă a funcţiilor instituţiilor.
• instituţii care au dreptul (unic sau partajat) de a propune
reglementări şi impozite / subvenţii;
• instituţii care au rol în luarea deciziilor (un parlament,
organe consultative care trebuie ascultate);
• instituţii care pun în aplicare (inclusiv statele membre);
• instituţii care monitorizează punerea în aplicare, culeg
date, efectuează observaţii tehnice, rapoarte etc.;
• instituţii care acţionează ca un gardian al tratatelor uniunii
(în etapele iniţiale este un lucru „sensibil”, presupunând un
procuror unional şi un judecător de primă instanţă);
• instituţii care desfăşoară controlul judiciar (într-un anumit
raport specificat cu sistemele judiciare naţionale);
• agenţii specifice cu un regim juridic special, care să
desfăşoare anumite sarcini la nivelul uniunii (exemplu:
banca centrală comună pentru o monedă a uniunii, agenţia
comună pentru politica anti-trust).
 CONSTITUŢIA
ECONOMICĂ ÎN
TRATATUL DE LA
ROMA
(TRATATUL CEE, 1957)
Nucleul economic al tratatului are
• 5 obiective,
• 2 mijloce foarte generale,
• 11 instrumente (care alcătuiesc cele 2 mijloace).

În plus,
• principii cheie,
• excepţii care limitează nucleul economic.

4 obiective economice cu formulare vagă şi

1 obiectiv politic.
Obiectivele economice:

1. dezvoltare armonioasă a activităţilor

economice,
2. expansiune continuă şi echilibrată,
3. creştere a stabilităţii,
4. creştere accentuată a nivelului de trai.
• Primele două obiective par să se suprapună în
ceea ce priveşte creşterea economică (continuă)
şi calităţile ei (echilibrată şi armonioasă).

• Tratatul de la Roma se sprijină implicit pe

mecanismele de piaţă pentru a obţine
convergenţa venitului pe locuitor (ar fi sensul
primului obiectiv). Practic nu există politici de
convergenţă sau de promovare a ei, cu excepţia
Băncii Europene de Investiţii, care trebuie
inclusă în „alte instrumente” (slabe), ea utilizând
principii comerciale, cu excepţia cazului în care
Consiliul CE prevede subvenţii.
Altă interpretare a obiectivului 1:

• se referă la armonia socială;

• se poate referi la relaţiile dintre angajaţi şi
angajatori;
• evitarea proceselor de ajustare care pot
avea efecte perturbatoare la nivel social.
Mijloce şi instrumente
• piaţa comună,
• armonizarea politicilor economice.

În Tratatul de la Roma ramân vagi.

Tratatul, în art. 3c şi Titlul I stipulează cele 4

libertăţi:

• - libera circulaţie a bunurilor,

• - libera circulaţie a persoanelor,
• - libera circulaţie a serviciilor,
• - libera circulaţie a capitalului.
două probleme fenomenologice care vor
afecta integrarea până la Actul Unic
European:

• secvenţialitatea măsurilor,

• condiţionarea.
Secvenţialitatea măsurilor.

Construirea pieţei comune necesită mai mult decât cele 4

libertăţi: un anumit grad de reglementare economică
comună.
Într-un mediu politic în care reglementările economice sau
fiscale au creat grupuri de interese, unele protejate,
secvenţialitatea are importanţă politică. Există posibilităţi
şi stimulente pentru ca cei reglementaţi să-i „captureze”
pe cei care reglementează şi să influenţeze legile.
Capturarea poate fi rezultatul puterii unui sector deţinerii
unor informaţii de care au nevoie autorităţile de
reglementare. Aceste interese vor insista asupra
armonizării înainte de liberarlizare dar în condiţiile lor.
Înseamnă că le este teamă de concurenţa din alte state.
În condiţii de unanimitate ar duce la veto-uri şi alte
blocaje. Rezultă că piaţa comună nu s-ar realiza
niciodată.
Exemple.
• secvenţialitatea a blocat apariţia unei politici comune
în domeniul transporturilor până în 1985 cu rezultatul
că nu a putut apare nici o piaţă internă;
• pieţe de bunuri reglementate în privinţa sănătăţii şi
securităţii;
• pieţe de servicii reglementate.

Observaţie. S-ar fi putut include anumite remedii

parţiale în Tratatul de la Roma:
• votul cu majoritate calificată (absent sau neutralizat
politic);
• strategie comună de reglementare (tratatul nu dă nici
o indicaţie).
Cele 2 mijloace generale nu erau independente. Instrumentele
pieţei comune nu puteau fi utilizate decât dacă erau
satisfăcute condiţii din categoria politicilor de armonizare.

Exemple.
• Libera circulaţie a bunurilor poate suferi din cauza unor
derogări în favoarea reglementărilor naţionale (pentru
sănătate, securitate, mediu şi protecţia consumatorilor) care
pot fi „armonizate” prin unanimitate, dar fără linii directoare
sau termene clare.
• Libera circulaţie a serviciilor (financiare, de transport, de
telecomunicaţii, profesionale) era condiţionată de realizări în
integrarea pozitivă (faţă de care Tratatul CEE este ambiguu,
prea puţin ferm sau inutil).
• libera circulaţie a capitalului era condiţionată de o coordonare
macroeconomică adecvată.
• Libera circulaţie a lucrătorilor nu a fost interpretată ca
realizarea unei pieţe comune a forţei de muncă, având un
sens restrictiv. Tratatul conţine doar un apel la armonizarea
politicilor sociale şi aspecte de reglementare a pieţei muncii.
Secvenţialitatea măsurilor şi condiţionarea
au interacţionat, ceea ce a înrăutăţit
lucrurile.

În baza Tratatului de la Roma era

improbabilă o piaţă comună comnpletă;
consensul devenise un obstacol.
După 25 de ani (1983)

• realizări în secţiunile în care Tratatul era puţin

ambiguu (cele mai puţin reglementate segmente
ale pieţei de bunuri, politica comună în domeniul
concurenţei şi tarifele comune;
• domenii în care succesiunea etapelor şi
condiţionarea au fost obţinute fără a se ţine
seama de costuri (politica agricolă comună).
Celelalte instrumente:
• slab dezvoltate (cele sociale, macroeconomice,
fondul social),
• incomplete (politica comercială),
• blocate (armonizarea reglementării în sănătate,
securitate etc.),
• absente (politica în transporturi).

Armonizarea fiscală a înregistrat un singur succes:

trecerea la sistemul TVA în toate statele
membre.
S-a format un blocaj complet în privinţa armonizării
nivelurilor sau a eliminării în alt mod a
frontierelor fiscale.
Apare termenul de
„non-Europa” (1983)
care conştientizează situaţia
nesatisfăcătoare a CE.
Principii cheie:

• loialitate faţă de Comunitate,

• nediscriminare în funcţie de cetăţenie,
• lărgirea competenţelor numai în privinţa
Pieţei Comune.
Principiul 1 este determinat de gradul ridicat
de descentralizare a CEE. Comisia are
dreptul unic de a propune legislaţie,
statele membre din Consiliu o aprobă în
unanimitate. Într-o Comunitate paşnică şi
voluntară nu se pot face prea multe lucruri
dacaă un stat dă dovadă de o lipsă totală
de voinţă politică.
Loialitatea este mai eficientă la punerea în
aplicare a dreptului comunitar de către
statele membre pentru că are importanţă
critică pentru agenţii economici de pe piaţa
internă.
Atenţie!

CEE nu are dreptul legal de ascensiune şi

Tratatul nu expiră (ca cel pentru CECO).
• Dacă lipsa de voinţă a Consiliului este
colectivă, Parlamentul European sau
Comisia au o bază juridică de a da
Consiliul în judecată în faţa Curţii CE
pentru „Abţinere”.
Exemplu: 1984-1985: PE a dat în judecată
Consiliul pentru incapacitatea de a pune
bazele unei politici comune în domeniul
transporturilor.
Instrumentele dreptului comunitar:

• regulamente CEE,
• directive CEE.
Regulamentul CEE:

• este adoptat de Consiliu,

• este similar cu o lege „federală”,
• este direct aplicabil tuturor agenţilor
economici din Comunitate.
Directiva CEE:

• are o adordare mai descentralizată,

• furnizează obiective, interdicţii largi,
• alte principii şi criterii,
• detaliile de aplicare sunt lăsate la
dispoziţia statelor membre.
Prezenţa mai mult a directivelor = o tentativă
timpurie de satisfacere a principiului
subsidiarităţii.

Comisia are rol de „gardian al tratatului”.

Curtea de Justiţie asigură controlul judiciar.

În timp acest mecanism a fost insuficient.
Principiul nediscriminării în funcţie de
cetăţenie a avut ca efect o curăţare în
profunzime a legislaţiilor naţionale,
eliminându-se numeroase cazuri de
discriminare subtilă sau deschisă:
• libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor,
• dreptul de stabilire.
Lărgirea domeniului de aplicare a
competenţelor CEE, fără revizuirea şi
ratificarea tratatului. Există temei legal
pentru lărgire în condiţii de unanimitate, şi
numai dacă acea competenţă priveşte
funcţionarea pieţei comune.
Un principiu director care nu poate fi extras
din Tratat dar care este esenţial pentru
înţelegerea regimului economic al
comunităţii este:

„reguli, nu bani”.
CEE este un mecanism de reglementare, nu un sac de
bani. Ministerele care se ocupă tipic de cheltuieli au
rămas naţionale (apărare, transferurui sociale, locuinţe,
sănătate, educaţie şi infrastructură).

• Există puţine indicaţii privind necesitatea unor cheltuieli

bugetare majore (transport, concurenţă, comerţ).
• Fondul social a rămas restrâns.
• Fondul de Dezvoltare Regională (1975) a rămas
nesemnificativ până în anii 80.
• Noile politici din lărgire (cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică C-DT, mediul şi protecţia consumatorului)
erau prea puţin diferite.
Excepţia de la „reguli, nu bani” a fost
agricultura. Instrumente ale PAC:
• sprijinirea preţului,
• subvenţiile structurate,
• alte cheltuieli.

Cheltuielile PAC au crescut rapid, au avut

iniţial o pondere de 65...70% din bugetul
comunitar. În prezent au scăzut la 45%.
VALOAREA ADĂUGATĂ
A
ACTULUI UNIC
EUROPEAN
Actul Unic European este o colecţie de amendamente şi
adăugiri la Tratatul CEE şi are un caracter fragmentar.
Propune lărgire şi / sau adâncire în 3 domenii:
• cadrul instituţional,
• instrumente specifice pentru cele 2 mijloace generale (în
principal economice),
• politica externă.

A reglementat cooperarea existentă între statele membre,

interguvernamentală până în 1985, formal în afara
dreptului comunitar.
Exemple:
• Sistemul Monetar European (SME),
• Cooperarea Politică Europeană (CPE) care va fi ignorată
totuşi.
Structura Tratatului CEE este doar marginal
modificată dar constituţia economică este
consolidată.
Principalul motiv al rescrierii anumitor părţi
ale Tratatului de la Roma a fost obţinerea
unui cadru mai solid pentru „finalizarea
pieţei interne”.
5 adăugiri:

• vot prin majoritate calificată mult mai

extins pentru aspecte ale pieţei comune;
• o definire explicită, neambiguă a pieţei
interne;
• recunoaşterea reciprocă drept principiu de
reglementare;
• armonizarea prevederilor pentru sănătate
şi securitate la locul de muncă,
• coeziune economică şi socială.
Votul cu majoritate calificată s-a aplicat
• pentru armonizare,
• pentru servicii şi libera circulaţie a capitalului;
• extinderea politicii comune în domeniul
transportului (inclusiv libera circulaţie a serviciilor
de transport) la cele aeriene şi maritime.
Se supun unanimităţii:
• anumite aspecte ale reglementărilor sociale,
• toate aspectele fiscale.
• Rezultă că se schimbă radical
comportamentul Consiliului: va fi orientat
spre rezultate.

Exemplu, vezi Programul CE – 1992 (pe 7,5

ani).
• Definirea precisă a pieţei interne: „spaţiu fără frontiere interne
în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalului”.
Modificarea metodelor de armonizare sau reglementare economică
comună.

Vechea abordare:
• legiferare detaliată la nivel comunitar din cauze a) şi b);
• se baza pe sistemul unanimităţii;
• reflecta lipsa de încredere între statele membre;
• nu avea o monitorizare a)
• mecanism lent şi limitat de verificare a conformităţii b).
Noua abordare:
• o nouă strategie de reglementare, bazată pe recunoaştere reciprocă,
• Coeziune economică şi socială,
• condiţie politică ca Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia să fie de
acord cu programul CE-1992;
• implică realizarea primului obiectiv prin preocupări pentru coeziune
la nivel practic: fondurile existente (sociale, agricole structurale,
regionale) au fost transferate în Fonduri Structurate şi simplificate;
• coeziune şi alte politici comune.
Alte realizări ale Actului Unic

• reglementarea unor politici existente,

• Sistemul Monetar European (SME),
• politica C-DT,
• politica de mediu;
• a reglementat Consiliul European al şefilor de
stat şi de guvern – un organism care funcţiona
de facto de la mijlocul anilor 70;
• „dialogul social” la nivel CE între angajatori şi
sindicate (puţin utilizat);
• rol mai mare al Parlamentului European în
legislaţia pieţei interne şi C-DT.
 TRATATUL
DE LA
MAASTRICHT
• este primul tratat privind Uniunea Europeană,
• a fost negociat la 3 ani după Actul Unic European;
• a fost semnat în septembrie 1999;
• proces sinuos de ratificare:
– 3 referendumuri naţionale (cel danez a trebuit repetat
după o „reinterpretare” a obligaţiei implicate;
– cazuri dezbătute la Curtea cinstituţională din Marea
Britanie şi Germania;
– 2 crize ale ratelor de schimb în SME, legate de
dispoziţiile Tratatului;
• - a intrat în vigoare la 1.11.1993;
• - pentru 1996 s-a prevăzut o conferinţă
interguvernamentală care să îmbunătăţească
cadrul instituţional: rezultatul a fost Tratatul de
la Amsterdam.
Concluzie

Revizuirea este mai sistematică dar pe

schema tratatelor anterioare.
Caracteristicile Tratatului de la Maastricht:
• prevede o mai mare lărgire şi adâncire decât
Actul Unic;
• este mai îndepărtat de Tratatul CEE;
• se reformulează obiective economice extinse;
• se adaugă al 3-lea mijloc Uniunea Economică şi
Monetară (UEM);
• baza juridică pentru multe instrumente noi;
• principii directoare noi:
– subsidiaritatea şi
– acquis-ul comunitar.
Obiectivele economice
1. dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a
activităţilor economice;
2. creştere durabilă şi neinflaţionistă, cu
respectarea mediului;
3. un nivel ridicat de convergenţă a performanţelor
economice;
4. un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi
de protecţie socială;
5. creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;
6. coeziune economică şi socială şi solidaritate
între statele membre.
 Discuţii
• apar obiective socio-economice;
• obiectivele sunt formulate mai modern şi mai explicit;
• interpretarea economică nu s-a simplificat din cauza detaliilor
adăugate, care introduc compromisuri care necesită decizii
politice ale Consiliului.

Obiectivul 2 (reformulat) şi obiectivul 3 (nou) se referă la UEM.

Obiectivul 2 reflectă angajamentele UE faţă de dezvoltarea
durabilă în interior dar şi la nivel mondial.
Obiectivul 4 explicitează „dimensiunea socială” a integrării
europene.
Obiectivul 5 recunoaşte calitatea vieţii ca factor important.
Obiectivul 6 (nou) recunoaşte importanţa coeziunii economice şi
sociale; este combinat cu solidaritatea între statele membre.
Unii specialişti îl interpretează ca introducând un caracter
redistributiv permanent (care nu exista în tratatele anterioare).
 Discuţii
Compromisul optim pentru o dezvoltare durabilă se poate
evalua în moduri diferite, funcţie de:
• preferinţele sociale,
• accesul la resurse,
• accesul la tehnologie.

Un nivel ridicat al protecţiei sociale este inconsistent dacă

se urmăreşte un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă.

Nivelul de trai este un obiectiv distinct faţă de calitatea

vieţii: promovarea simultană a celor două nu este
întotdeauna realizabilă.
 Discuţii
Dacă se interpretează coeziunea economică în sens de
„eficienţă” (incluzând egalizarea oportunităţilor de
exploatare a pieţei interne), „echitatea (obiectiv
adăugat la Maastricht) poate reduce eficacitatea
primului.

Formulările generale sunt necesare: o precizie prea

mare în formularea obiectivelor economice ar face
ca Tratatul să devină „învechit” prea repede.

Concluzie. Relaţiile obiective – mijloace – instrumente

formează un ghid imperfect de evaluare a regimului
de integrare economică în tratatele anterioare).
Mijloace şi instrumente:
• piaţa internă,
• politici şi activităţi comune,
• Uniunea Economică şi monetară (UEM).

Piaţa comună ca mijloc general este prea

puţin modificată; a fost satisfăcător
soluţionată în Actul Unic. În plus, conform
UEM fluxurile de capital nu sunt
restricţionate.
Blocul „politici şi activităţi comune” are 13 adăugiri
(instrumente)
• 2 puternice
– coeziune
– politica de mediu
• 4 cu un anumit potenţial
– politicile C-DT,
– infrastructura,
– protecţia consumatorului (nouă)
– „protocolul social”.
• 7 slabe
– politica culturală: „numai dacă ea contribuie la înflorirea culturilor
statelor membre” (consideraţie pentru diversitatea Europei ca tezaur);
– turismul,
– protecţia civilă,
– energia,
– sănătatea.
Protecţia consumatorului nu se ştie cum va afecta practic
UE.
Formal, protocolul social a rămas în afara Tratatului (va fi
introdus la Tratatul de la Amsterdam).
Introducerea de competenţe (modeste) pentru infrastructura
europeană. O piaţă internă poate fi exploatată la
maximum numai dacă infrastructura din intreaga Europă
este de calitate ridicată şi dacă reţelele interoperează şi
se interconectează bine. Această competenţă ar trebui
parţial coordonată, chiar parţial centralizată.
Tratatul de la Maastricht introduce competenţe CE pentru
reţele transeuropene (RTE) în
 transporturi,
 telecomunicaţii şi
 energie.
Despre UEM
• tratatul defineşte în detaliu Uniunea Monetară,
• Uniunea Economică rămâne nespecificată,
• UM este calitativ şi cantitativ cea mai mare
adăugire la Actul Unic (o constituţie monetară);
• UEM să aibă de la început o fundaţie
macroeconomică sănătoasă:
– prin condiţii stricte de intrare,
– prin prescripţii stricte pentru perioada de
tranziţie,
– un statut complet al Băncii centrale Europene
(într-unul din protocoale).
 Discuţii
Această bază solidă a Tratatului nu mai este comparabilă
cu un capitol alcătuit dintr-un singur articol din Actul Unic
(cel referitor la cooperarea în privinţa politicii economice
şi monetare).
Saltul calitativ este atât de mare, încât sprijină critica adusă
etapelor Balassa: în economiile moderne, deschise, cu
guverne preocupate de alocare, redistribuire şi
stabilizare macroeconomică, o piaţă comună completă
ca o etapă separată este ori improbabilă, ori instabilă.
Tratatul de la Roma şi punerea lui în aplicare confirmă
ideea că piaţa comună nu poate fi obţinută în totalitate,
lucru confirmat şi de Actul Unic: „piaţa internă finalizată”
pe care doreşte să o realizeze în 7,5 ani ar trebui să
ducă (şi chiar a dus) la o etapă superioară de integrare –
UEM.
 Discuţii
Dacă Tratatul de la Maastricht ar fi eşuat, piaţa
internă ar fi fost combinată cu garanţii
inadecvate de coordonare într-un sistem
monetar european care nu ar fi inclus toate
statele membre. Lipsind o convergenţă
macroeconomică credibilă s-ar fi ajuns la:
• rate de schimb eronate (şi la realinieri substanţiale
ulterioare),
sau / şi
• restricţii pe piaţa internă.
În ambele cazuri, s-ar fi înregistrat un regres.
Cele 5 elemente ale uniunii monetare:

• o singură monedă,
• stabilitatea preţurilor,
• Banca Centrală Europeană,
• fără deficite excesive,
• condiţii de intrare.
Banca Centrală Europeană

• emite moneda unică (euro),

• stabileşte volumul şi rata de creştere a
masei monetare, scopul fiind stabilitatea
preţurilor.
În 1996 Consiliul European s-a întrunit
pentru a găsi 7 state care să
îndeplinească condiţiile, prin vot cu
majoritate calificată.
A stabilit linii directoare pentru gestionarea
de către BCE a valorii externe a monedei
unice.
A fost prea devreme.
 Principii cheie
Tratatul de la Maastrcht adaugă grupuri noi de principii:
• - preţuri stabile,
• - finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase,
• - o balanţă de plăţi sustenabilă.
Art. 3a, alin. (1): „activităţile staelor membre şi ale Comunităţii se
desfăşoară cu principiul unei economii de piaţă deschise cu
liberă concurenţă.”
Principiul economiei de deschise şi concurenţiale îndepărtează CE
de ultimele „rămăşiţe” ale politicilor economice intervenţioniste din
anii 50.
Exemple de politici intervenţioniste:
– pondere ridicată a proprietăţii de stat,
– politici sectoriale foarte extinse,
– tendinţa de a subestima firmele cu pierderi pentru păstrarea
locurilor de muncă,
– protecţie ridicată prin - politica comercială
- achiziţii publice
• Principiul subsidiarităţii
• Principiul acquis-ului comunitar
Principiul subsidiarităţii
• este prima oară menţionat la Maastricht,

• din punct de vedere economic referinţa explicită

din Tratatul de la Maastricht este limitată pentru
că se aplică numai în cazul competenţelor
partajate (puteri deţinute atât de statele membre
cât şi de UE):

• identificarea atribuţiilor de la nivelul UE,

justificate de teoria economică a guvernului
multistratificat.
TRATATUL
DE LA
AMSTERDAM
• are o semnificaţie economică limitată;

• edificiul principal al constituţiei economice

a Comunităţii nu a fost modificat:
– nu există nici un mijloc suplimentar,
– obiectivele economice au fost recodificate şi
rearanjate.
Obiectivele economice din 6 au devenit 8.

1. dezvoltarea armonioasă echilibrată şi durabilă a

activităţilor economice;
2. un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă şi de protecţie
socială;
3. egalitate între bărbaţi şi femei; în tratatele anterioare
exista textul „plată egală pentru muncă egală”;
4. creştere durabilă şi neinflaţionistă;
5. un grad înalt de competitivitate şi convergenţă a
performanţelor economice;
6. un nivel ridicat de protejare şi îmbunătăţire a calităţii
mediului;
7. creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;
8. coeziune economică şi socială între statele membre.
 Observaţii
• „durabil” devine atribut al dezvoltării economice, dar
apare şi la obiectivul 4, dar fără expresia superficială „cu
respectarea mediului”;
• ocuparea forţei de muncă trece de pe locul 4 pe locul 2;
• convergenţa include competitivitatea (analogie cu
condiţia de intrare în uniunea monetară: ratele inflaţiei
trebuie să fie convergente dar la un nivel scăzut).
Concluzia: trebuie urmate rezultatele fruntaşilor şi este
o condiţionare a noii strategii de ocupare a forţei de
muncă;
• Obiectivul 6 formulează scopurile de mediu ale CE
(comparativ cu Tratatul de la Maastricht, când a fost
anexat obiectivului de creştere).
Instrumente, principii, flexibilitate

• cele 3 mijloce nu s-au schimbat,

• fără modificări esenţiale ale instrumentelor,
• libera circulaţie a persoanelor a fost mereu problematică. S-
au specificat cele 4 libertăţi, incluzând libera circulaţie a
persoanelor, nu a „forţei de muncă” sau a „lucrătorilor”.

Dar CE nu a putut să asigure această libertate de circulaţie,

deoarece controalele persoanelor la frontiere nu se
desfăşoară doar din motive economice ci şi din motive
sociale şi de securitate.

CE nu a avut niciodată o politică comună în privinţa imigraţiei.

Aspectele de securitate şi poliţieneşti sunt în afara Tratatului CE
şi, până la Maastricht, au fost chiar în afara domeniului de
aplicare a ceea ce se numeşte în prezent Uniune Europeană.
La Maastricht structura cu 3 piloni a dus la o
recunoaştere ezitantă a faptului că nu e coerent
să se urmărească o piaţă internă „finalizată” fără
rezolvarea problemelor controalelor asupra
persoanelor.

Perioada dintre Maastricht şi Amsterdam a generat

un proces de învăţare.
Concluzia: abordările interguvernamentale ale
pilonului 3 s-au dovedit nefuncţionale.
 guvernele şi opinia publică încep să accepte
ideea unei politici comune în domeniul imigrării
şi azilului.
Consecinţe:
• set complicat de articole din Tratatul CEE
preluate şi adaptate din pilonul 3;
• un protocol;
• o Declaraţie a statelor membre,
• o Anexă privind integrarea acquis-ului
Schengen.

Perioada de tranziţie de 5 ani: program de

măsuri pentru azil, imigrare şi măsuri de
salvgardare a rezidenţilor din state terţe,
propunere supusă votului cu majoritate
calificată.
În UEM s-a lansat zona euro:
• mecanism de rate de schimb (pentru Marea Britanie,
Danemarca şi Grecia): au ca scop introducerea euro;
• cele 11 state euro (+ Grecia) au adoptat Pactul de
Stabilitate şi Creştere, într-o rezoluţie a consiliului
European.
• membrii zonei euro trebuie să respecte obiectivul
bugetar pe termen mediu (echilibrare sau surplus) prin:
– disciplină auto-impusă declarată,
– aderarea deplină la sancţiuni comune pentru
reducerea „deficitelor excesive”;
• sprijinirea unor miniştri de finanţe duri când politica
internă creează presiuni în vederea creşterii cheltuielilor,
sprijinind astfel „soliditatea” euro.
Tratatul de la Amsterdam introduce dispoziţii de
cooperare mai strânsă sau de flexibilitate în
cadrul instituţional, care se aplică pilonului 2
(politica externă şi de securitate) şi pilonului 3
(cooperare poliţienească). Se ridică problema că
un singur stat poate bloca dorinţele celorlalţi
membri de adâncire şi/sau lărgire a integrării.

În Tratatul de la Nisa apare „cooperarea

ameliorată” – ca un ultim resort. Se consideră că
utilizarea ei va fi excepţională.