IMPORTANŢA CULTURII VIŢEI DE VIE ÎN SISTEM ECOLOGIC

•In acceptiunea larga, a conceptului de dezvoltare

durabila, ca fiind «capacitatea de a satisface cerintele
generatiei prezente, fara a compromite capacitatea
generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi»
prosperitatea economica si conservarea mediului trebuie
sa se sustina reciproc.
•Astfel, dezvoltarea durabila inseamna:
• managementul si conservarea resurselor naturale de
baza;
• conservarea pãmantului, a apei, a biodiversitatii, a
mediului;
•orientarea schimburilor tehnologice si institutionale in
asa maniera incat sa se asigure satisfacerea nevoilor
umane atat pentru prezent, cat si pentru generatiile
viitoare.
• Dezvoltarea durabilã, a retinut atentia
specialistilor încã de la aparitia raportului
Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare
«Viitorul nostru comun» în anul 1972, acest
concept fiind dezvoltat si integrat în strategiile
de dezvoltare economico-sociale.
• În cadrul Conferintei de la Rio de Janiero, din
iunie 1992, a fost statuat faptul cã mediul si
dezvoltarea economicã sunt compatibile, având
obiective complementare.
• Prin adoptarea Agendei 21 ca urmare a
acordului international exprimat în Declaratia de
la Rio de Janiero, dezvoltarea durabilã s-a
constituit în optiune strategicã globalã de
actiune.
• Una din masurile structurale ale Romaniei pentru
alinierea la Politicile Agricole Comunitare (PAC) o
constituie si aceea de a promova si dezvolta “tehnologii
prietenoase cu mediul”.
• Ca urmare, intrarea României în Uniunea Europeană
presupune profunde şi semnificative modificări în lumea
satului românesc.
• Practicarea agriculturii după standarde europene
impune:
• modernizarea sistemului legislativ şi instituţional,
• a sistemului de exploataţie,
• precum şi adaptarea întregii concepţii privind
producerea, prelucrarea şi comercializarea produselor
agricole după standarde aplicabile Uniunii Europene.
• Abordarea acestei teme este o necesitate impusă de
nevoia găsirii căilor pentru progresul agriculturii şi
implicit pentru progresul satului românesc.
• Horticultura durabila practicată în condiţiile impuse
de exigenţele comunitare poate fi asimilată într-o
proporţie ridicată şi în România, dacă condiţiile
legislative, cadrul instituţional, procedurile de
certificare şi marketingul produselor agroalimentare
sunt adaptate, în aşa fel, încât să permită conversia
unor suprafeţe mari către producţia durabila.
• Viticultura ecologică asa cum este este definita
in Rezolutiile O.I.V. CST 1/2004 si CST 318/2007
reprezinta: dezvoltarea unui concept unitar
privind sistemele de producere si prelucrare a
strugurilor, in armonie cu perenitatea
economica si structurala a “terroir-ului“ viticol,
a calitatii si sigurantei produselor obtinute, in
contextul practicarii unor tehnologii sigure,
care sa tina cont riscurile legate de mediu, de
siguranta consumatorilor si care sa valorizeze
aspectele legate de patrimoniu, istorie, cultura,
ecologie si peisagere ale zonei viticole.
• In acest scop OIV-ul a propus tarilor membre,
cum este si Romania, in aceleasi documente,
realizarea unui ghid al exploatatiilor viticole in
sistem durabil (ecologic), organizat pe
urmatoarele sectiuni:
• calitatea si siguranta produselor obtinute,
• securitatea lucratorilor (operatorilor),
• responsabilitatea sociala si respectul fata de
mediu.
• In acest context o atentie deosebita trebuie
acordata remodelarii tehnologiilor de producere
si valorificare a strugurilor, care trebuie sa
raspunda acestor cerinte specifice.
Impactul economic al practicării viticulturii biologice se va concretiza
în:
• dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale, ca modalitate de
creştere a standardului de viaţă, prin promovarea viticulturii
durabile;
• practicarea viticulturii ecologice – un sistem nepoluant şi sănătos
pentru mediul înconjurător şi recoltă;
• asigurarea valorificării superioare eficiente a resurselor locale ale
comunităţilor rurale;
• educarea populaţiei şi formarea de deprinderi pentru practicarea
unui sistem durabil de exploatare a terenului;
• satisfacerea preferinţelor şi cerinţelor consumatorilor pentru
produsele viticole sanatoase;
• reducerea poluării agroecosistemelor şi a recoltei, asigurarea
produselor viticole sănătoase şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
• Prin aplicarea viticulturii ecologice se pot obtine
o serie de rezultate cu efecte imediate sau pe
termen lung in sectorul de productie viticol,
cum ar fi:
•obtinerea unor tehnologii specifice
viticulturii durabile in Romania;
•optimizarea tehnologiei de producere a
strugurilor de masa si vin, precum si
ameliorarea calitatii produselor obtinute;
•alinierea tehnologiilor de productie si
valorificare la standardele de calitate impuse
de UE;
•modificarea practicilor viticole cu rezultate
benefice asupra veniturilor;
• contributii la dezvoltarea regionala si la
dezvoltarea rurala.
Impactul social al practicării viticulturii ecologice
este reprezentat prin:
• cresterea securitatii alimentare;
• cresterea posibilitatilor de perfectionare
profesionala a producatorilor viticoli;
• cresterea performantelor si competitivitatii
producatorilor viticoli (implicit imbunatatirea
pozitiei pe piata);
• dezvoltarea cunostintelor, aptitudinilor si cresterea
competentei tehnice;
• dezvoltarea consultantei in domeniu;
• cresterea gradului de constientizare a
producatorilor privind problemele legate de
siguranta alimentara si controlul calitatii in
sectorul viticol;
• asigurarea “bunastarii” (welfare) lucratorilor
viticoli si ecosistemului viticol, ca cerinte impuse
de catre standardele de viata europene.
Impactul asupra mediului se reliefeaza prin:
• contributii la protectia si cresterea calitatii
mediului inconjurator prin gestionarea
responsabila a productiei viticole;
• imbunatatirea deciziilor privind folosirea
rationala a ingrasamintelor si pesticidelor,
cu efecte de reducere a riscului de poluare
a solului si apei freatice;
• reducerea poluarii mediului prin folosirea
unui management adecvat al solului,
fertilizanţilor, irigării si deşeurilor rezultate
din procesul tehnologic in conformitate cu
normele de “Bune Practici Agricole (GAP)”.
 PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE VITICULTURII BIOLOGICE

• Tehnologiile actuale folosite în viticultură,

bazate pe conceptul de viticultură industrializată,
substituie în mare parte procesele biologice
caracteristice viticulturii tradiţionale, cu procesele
parţial biologice, deseori dăunătoare mediului.
• Efortul tehnologic de a obţine producţii mari de
struguri (dezideratul economic) se soldează cu
consumuri materiale şi energetice foarte mari, fapt
ce implică şi eforturi financiare tot mai ridicate.
• Pe de altă parte, intervenţia brutală a omului în
ecosistemele viticole, prin folosirea unor cantităţi
mari de pesticide, fertilizanţi, erbicide, contribuie
la creşterea gradului de poluare a mediului, iar
calitatea produselor viti-vinicole este tot mai
afectată.
• Prin urmare, reacţia factorului social nu
s-a lăsat aşteptată şi a apărut mişcarea
ecologistă, care urmăreşte, printre altele, ca
produsele viti-vinicole să fie "sănătoase",
adică să nu conţine substanţe ce ar dăuna
organismului.
• Produsele biologice obţinute prin
tehnologiile neconvenţionale, adică
produsele "bio" sunt valorificate la preţuri
mai mari, fiind deseori preferate de
consumatori.
• Au apărut aşadar şi exploataţii specializate
în producţia viti-vinicolă biologică, iar
interesul pentru astfel de unităţi este tot mai
ridicat.
• Principiile şi obiectivele viticulturii ecologice derivă din acelea
ale agriculturii biologice. Prin "agricultura biologică" în sensul
definiţiei acceptate de Uniunea Europeană, se întelege acel
sistem de cultura care vizeaza valorificarea si pastrarea
sistemelor biologice productive, fara a recurge la substante
chimice de sinteza (fabricate).
• Termenul de "agricultura biologica" este folosit în limbile
franceza, italiana, portugheza, cel de "agricultura ecologica" in
limbile germana, spaniola şi daneza, iar cel de ,,agricultura
organica" in limba engleza.
• In secolul trecut, sub influenta factorilor social-economici,
au avut loc schimbari radicale care, odata cu creşterea
productiei, au dus la formarea unui cerc vicios: productivitate
ridicata - excedente de productie in multe ţări - pierderea
fertilitatii solurilor - necesitatea inlocuirii sistemelor biologice
cu interventii chimice.
• Toate acestea s-au soldat cu dezechilibre biologice majore si
cu degradarea mediului inconjurator.
• Agricultura biologica reprezinta o metoda de productie care
tine seama de cunoştintele traditionale si care integreaza
progresele stiintifice realizate in toate domeniile
agronomice.
• Unul din principalele sale obiective il constituie protejarea
biosferei si a resurselor planetei, cu excluderea
ingrasamintelor chimice, a pesticidelor de sinteza si a
erbicidelor.
• Aceasta metoda de productie contribuie la reducerea
considerabila a risipei, prin folosirea rotatiei culturilor, prin
fixarea azotului atmosferic de catre leguminoase si
reciclarea sistematica a resturilor organice, in special a
dejecţiilor animale.
• Ea consuma tot mai multa energie solara şi eoliană si mai
puţină fosilă (carbuni, gaze, petrol), fapt ce amelioreaza
hotarator bilantul energetic al productiei.
• Mentinerea starii de sanatate a culturilor se bazeaza pe
folosirea soiurilor rezistente, a lucrarilor culturale potrivite,
a tehnicilor de lupta biologica si folosirea substantelor
naturale.
Principiile agriculturii biologice se sprijina pe valorificarea maxima a
resurselor locale, pe reducerea la minimum a riscurilor economice si
ecologice, pe integrarea cunostintelor traditionale cu progresul stiintific
din toate domeniile biologiei. Aceste principii sunt urmatoarele:
• - menţinerea ferlităţii solului. Solul este considerat ca un mediu viu.
complex, putin înţeles, în strânsă interactiune cu plantele si animalele
care il colonizează (J. Rousseau, 1992). Toate actiunile vizate de
agricultura biologica (lucrarile solului, fertilizarea, alegerea preparatelor
pentru combaterea bolilor si daunatorilor etc.) au ca scop intensificarea
activitatii microbiologice a solului, mentinerea si sporirea fertilitatii lui;
• - protectia mediului înconjurător. Agricultura biologica urmareste
pastrarea nealterată a mediului, prin folosirea îngrasamintelor organice
si a celor minerale mai putin solubile, a composturilor, prin evitarea
folosirii produselor care pot avea efecte daunatoare;
• - respectul pentru sanatatea consumatorilor. Prin practicarea unei
agriculturi biologice se urmareste obtinerea unor produse agricole de
calitate, fara reziduuri de pesticide si cu un continut echilibrat de
elemente nutritive (protide, lipide, glucide), acizi organici, vitamine si
saruri minerale;
• - ferma, ca unitate, ca un organism în echilibru. Se renunta la o
specializare ingusta si la o exploatare intensiva, unilaterala. Organizarea
unei ferme trebuie sa tina seama de respectarea stricta a legilor naturii,
indicatorul sintetic al unei bune gospodariri constituindu-l conservarea
si sporirea fertilitatii solului.
• In acest sistem de cultura se pune un
accent deosebit pe valoarea nutritiva şi
igienica a produsului care se
comercializeaza.
• Calitatea gustativa a produselor biologice
este superioara fata de cea a produselor
conventionale.
• Garantarea nefolosirii substantelor chimice
de combatere de catre producator exclude
gasirea reziduurilor de asemenea produse.
• Astfel, continutul in nitrati al produselor
horticole depinde, in primul rand, de
fertilizare şi de conditiile pedoclimatice ale
anului si mai putin de modul producerii lor.
• Produsele viticole obtinute in varianta
agriculturii biologice sunt mai "sanatoase",
mai "naturale“. Şi, desi uneori nu au un aspect
comercial deosebit, totuşi consumatorii sunt
dispusi sa plateasca un pret mai ridicat pentru
calitatea lor biologica.
• Viticultura ecologică are ca obiectiv major
realizarea ecosistemului viticol de tip climax,
analog climaxului din ecosistemele naturale
(fază finală într-o succesiune ecologică, în care
există o relativă stabilitate a biocenozei şi o
corespondenţă a ei cu clima şi cu solul -
biotop).
• Modelul preconizat limitează intervenţia
omului în ecosistem şi obligă la punerea de
acord cu legile generale ale biosferei.
• Obiectivele viticulturii ecologice, asa cum rezidă din rezoluţia OIV
CST 1/2004 sunt următoarele:
• - realizarea producţiei cantitative şi calitative de struguri şi vin, la
potenţialul biologic al soiurilor, în conformitate cu cerinţele
consumatorilor;
• - protejarea sănătăţii şi asigurarea securităţii consumatorului;
• - protejarea sănătăţii şi asigurarea securităţii producătorului şi a
personalului asociat în procesul de producţie (welfare);
• - promovarea utilizării mecanismelor de reglare naturală (autoreglare);
• - folosirea raţională a ofertei ecologice, prin utilizarea la maximum a
resurselor energetice ale mediului (energia solară, eoliană,
geochimică), concomitent cu menţinerea şi sporirea fertilităţii solului;
• - protecţia mediului prin limitarea sau excluderea totală a inputurilor
cu efect negativ asupra mediului (pesticide, erbicide, îngrăşăminte
chimice, combustibili fosili etc.);
• - reducerea consumurilor tehnologice de materiale, combustibili, forţă
de muncă;
• - menţinerea biodiversităţii ecosistemelor viticole şi a celor asociate
acestora;
• - gestionarea corespunzătoare a deşeurilor şi efluenţilor rezultaţi în
procesul de producţie;
• - conservarea şi valorizarea durabilă a "peisajului" viticol.
 NECESITATEA REMODELĂRII ECONOMICE ȘI
AGROECOLOGICE A TEHNOLOGIILOR ÎN VITICULTURĂ

• Sistemele de cultură a viței de vie sunt prin excelență

intensive, concentrând pe unitatea de suprafață
consumuri mari de forță de muncă, mijloace materiale și
energetice, resurse financiare.
• Tehnologiile folosite până în prezent au fost orientate, în
principal, spre mecanizarea lucrărilor, obiectiv realizat nu
de multe ori, pe seama provocării unor dezechilibre pe
termen mediu și lung în ecosistemele naturale, a unui
consum exagerat de resurse și chiar în detrimentul
calității.
• Unele limite sau restricții au fost impuse de aspectele
economice și mai puțin sau deloc, de cele biologice.
• În contextul actual, dar mai ales în perspectiva viitorului
apropiat, se impune ca tehnologiile să fie adaptate noilor
condiții economice și sociale, să răspundă problematicii
extrem de complexe a resurselor naturale ale planetei și
deteriorării mediului ambiant.
• Există multe semnale care arată necesitatea unor noi
concepte privind dezvoltarea tehnologiilor de cultivare
a plantelor, menite să ducă la remodelarea tipului actual
de progres în agricultură, armonizarea cu natura, cu
interesele social economice.
• Actualele tehnologii de tip industrial cu costuri foarte
mari directe și indirecte, care duc la epuizarea în scurt
timp a fertilității naturale a solului, la riscurile de
poluare a mediului ambiant, la cresterea vulnerabilității
ecosistemelor agricole, trebuie regândite.
• Se impune găsirea soluțiilor tehnologice de echilibru în
ecosistemele agricole, care să integreze fără urmări
negative, mijloacele chimice și mecanice, amplificându-
se totodată rolul biotehnologiilor în interiorul
ecosistemelor.
• Privită în acest context, remodelarea
tehnologiilor agricole apare ca o problemă de
interes local, particular, ca o necesitate, o
condiție a dezvoltării societății umane.
• Tehnologiile intensive promovate astăzi în
viticultură, reprezintă în mare măsură, o
intervenție brutală a omului în ecosistemele
naturale, cu un consum mare de energie
înglobată în masini, utilaje, carburanți,
îngrășăminte chimice, pesticide, lucrări de
îmbunătățiri funciare,etc.
• Remodelarea tehnologiilor în viticultură vizează,
atât reducerea consumurilor energetice de orice
fel, a cheltuielilor în general, cât și păstrarea sau
chiar refacerea ecosistemelor naturale, în paralel
cu sporirea producției de struguri și a calității
acestora.
• Acțiunea de remodelare se referă atât la
tehnologiile pentru plantațiile viticole deja
existente, cărora li se poate aduce unele
corecții, dar mai ales la cele noi care urmează
să fie înființate.
• Remodelarea are în vedere toți factorii de
producție, depășind sfera lucrărilor agricole.
• Se are în vedere întreg ciclul economic, în
urma căruia se asigură resursele pentru
reluarea producției și modernizarea ei.
• Din aceste considerente remodelarea
tehnologiilor nu poate fi separată de
efectuarea studiilor de marketing, a altor studii
organizate în mod științific, în domenii diferite
ca cel social, financiar, organizațional, etc., ale
căror concluzii trebuie valorificate.
• Criteriile și exigențele la care trebuie să
răspundă tehnologiile din viticultură sunt
de natură biologică, ecologică, tehnologică
și economică.
• Ele urmăresc:
• atenuarea agresiunii ecosistemelor asupra
mediului ambiant;
• eliminarea până la limita de “produs biologic”
a factorilor poluanți;
• limitarea lucrărilor mecanizate de întreținere a
soluilui în plantațiile viticole;
• reducerea consumurilor energetice și a forței
de muncă;
• obținerea unei rate înalte de recuperare a
investițiilor și cheltuielilor anuale de producție.
Criteriile și exigențele la care trebuie să răspundă tehnologiile din viticultură
Criteriile Exigențele
 Punerea în valoare a întregului potențial cantitativ și calitativ de producție
a soiurilor;
 Crearea condițiilor optime pentru captarea la maximum a energiei solare
de către aparatul foliar, prin formele de conducere și sistemele de
Biologice susținere a vițelor în plantații;
 Creșterea randamentelor proceselor biologice din plantă și sol, în paralel
cu reducerea intervenției omului în desfășurarea acestora;
 Conservarea și îmbunătățirea fertilității solului;
 Exploatarea economică a plantației pe o perioadă cât mai lungă de timp.
 Atenuarea agresiunii ecosistemelor viticole asupra mediului ambiant;
Ecologice  Eliminarea până la “produs biologic” a factorilor poluanti.
 Limitarea lucrărilor mecanizate de întreținere a solului în plantații, prin
sisteme alternative de înierbare și erbicidare;
 Fertilizarea organică, ca bază de conservare și sporire a fertilității naturale
a solului, atât prin folosirea îngrășămintelor naturale, cât și a
Tehnologice
îngrășămintelor verzi;
 Generalizarea metodelor de combatere biologică a dăunătorilor și bolilor;
 Introducerea în cultură a soiurilor de viță de vie roditoare rezistente (acolo
unde este permis) și a portaltoilor complecși.
 Reducerea consumurilor energetice, materiale de orice fel, a forței de
muncă;
Economice  Randamente optime, cu rentabilitate maximă;
 Rata înaltă de recuperare a investițiilor și cheltuielilor anuale de producție;
 Costuri de producție competitive.
• Remodelarea tehnologiilor trebuie concepută pe toate
etapele activității de producție:
• etapa de pregătire a plantațiilor,
• de exploatare,
• organizarea producției și muncii,
• integrarea producătorilor în sistemele cooperatiste de
activitate tehnico-economică și sistemele de asigurare a
producției viticole.
• Tehnologiile noi vor deveni operative pe măsură ce
producătorii viticoli își vor organiza activitățile de
producție și de valorificare a vinurilor în sistemul
cooperatist viticol, vor fi înființate sindicatele
profesionale de ramură care să contribuie la promovarea
programului tehnic în viticultură.
• Reproiectând întregul proces tehnologic pe baza
cunoașterii aprofundate a mecanismelor ecosistemului și
în strânsă concordanță cu acestea, precum și cu cerințele
sistemului socio-economic în care este integrat, există
premiza ca viticultura să intre în echilibru cu resursele
naturale și să atingă performanțele tehnice, economice și
ecologice la nivelul actual al dezvoltării societatii umane.

Obiectivul
a. Alegerea condițiilor de biotop •
b. Stabilirea sistemului de cultură 
și a sortimentului de soiuri
a. Păstrarea și potențarea
fertilității solului
b. Reducerea consumului de
îngrășăminte chimice energo-
intensive
c. Modelarea strategiei de
combatere a bolilor și
dăunătorilor
d. Reducerea consumului de forță 
de muncă
e. Reducerea consumurilor de
energie
f. Creșterea eficienței economice 
a. Dotarea cu mașini și utilaje
performante
b. Calificarea și responsabilitatea 
profesională
a. Organizarea formelor
asociative cooperatiste de
producție, cu statut juridic
b. Asigurarea plantațiilor viticole
Obiectivele și căile de realizare a remodelării tehnologiilor în viticultură
Căile de realizare
A. Etapa de pregătire a plantației
• Analiza riguroasă a factorilor climatici, în concordanță cu cerințele soiurilor ce urmează să fie plantate;
Excluderea arealelor geografice cu condiții climatice nefavorabile și soluri neconvenabile pentru vița de vie;
• Îmbunătățirea condițiilor de biotop pentu vița de vie, prin lucrările de îmbunătățiri funciare care se impun.
 Respectarea direcțiilor de producție viticolă, a sortimentelor de soiuri, prevăzute prin lucrările de zonare a viticulturii și a
rezultatelor testării soiurilor străine;
Utilizarea studiilor de marketing, efectuate în prealabil;
 Promovarea sistemului de cultură protejat, semiprotejat sau neprotejat, impus de frecvența temperaturilor minime absolute din
timpul iernii;
 Stabilirea distanțelor de plantare, formelor de conducere a vițelor în plantații, orientarea rândurilor, etc.
B. Etapa de exploatare a plantației
 Înierbarea alternativă de durată a solului, dintre rândurile de viță de vie;
 Fertilizarea solului cu îngrășăminte organice și îngrășăminte verzi;
 Reducerea lucrărilor mecanice de întreținere a solului și a traficului tehnologic, prin lucrări efectuate în agregat.
 Conceperea fertilizării chimice, numai ca o completare a fertilizării organice;
 Reducerea la minimum a îngrășămintelor cu azot, care poluează mediul ambiant și favorizează creșterile vegetative în
detrimentul rodirii;
 Folosirea fertilizanților chimici foliari direct asimilabili, care pot fi complexați cu pesticide.
 Utilizarea sistemelor de avertizarea automată, prin folosirea aparaturii electronice de tipul “Agroexpert”;
 Fitoprotecția integrată, pe baza pragurilor economice de dăunare (PED) și a echilibrului ecologic;
 Generalizarea metodelor biologice de combatere;
 Promovarea în cultură a soiurilor de viță de vie rezistente.
 Introducerea tăierilor standardizate, mecanizate, în plantațiile viticole;
Reducerea numărului de operațiuni în verde prin adoptarea sistemelor de susținere adecvate și executarea mecanizată a unor
operațiuni;
 Recoltarea mecanizată a strugurilor.
 Încadrarea în consumurile specifice de carburanți, a tractoarelor și mașinilor;
 Folosirea la întreaga capacitate a mașinilor și utilajelor;
 Menținerea rețelei de drunmuri pe care circulă mașinile și utilajele, în condiții normale de exploatare;
 Depistarea și utilizarea resurselor de enegie neconvenționale, până la asigurarea independenței energetice a exploatației.
 Reducerea cheltuielilor de producție;
Îmbunătățirea calității produselor;
 Valorificarea producției pe baza studiilor de marketing privind piața produselor.
C. Etapa de organizare a muncii
Corelarea dotării cu volumul de lucrări și perioada optimă de lucru;
Organizarea pe flux a lucrărilor;
Concepția mașinilor și utilajelor cu posibilități largi de adaptare pentru efectuarea lucrărilor specifice plantatiilor viticole.
Ridicarea continuă a calificării profesionale, a tuturor celor ce participă la realizarea producției viticole;
 Ierarhizarea sistemului de competențe și răspundere pentru activitatea de producție pe care o desfășoară.
D. Integrarea producției viticole în sistemele de cooperarea și asigurare
 Crearea asociațiilor de producători viticoli și cooperativelor viticole;
 Integrarea comerțului cu asociațiile de producători viticoli;
 Organizarea sindicatelor profesionale.
 Participarea producătorilor viticoli la sistemul asigurărilor de stat;
 Organizarea creditului mutual al producătorilor agricoli.
 CARACTERISTICILE VITICULTURII DIN ROMANIA

• Viticultura din România are unele caracteristici care o deosebesc de viticultura

altor ţãri. Ele îşi pun amprenta pe paleta de vinuri ce se pot obţine, pe gama de
produse pe bazã de struguri, must şi vin.
• Viticultura româneascã este una multimilenarã, viticulturã de mare tradiţie, ale
cãrei rãdãcini se pierd adânc în preistorie, în neoliticul mijlociu (I.C.
Teodorescu, 1961). Mai mult, existã temeiuri sã credem cã viţa de vie a fost
planta care a ridicat pe omul preistoric de pe meleagurile noastre de la stadiul
de simplu culegãtor, la rangul de cultivator (St. C. Teodorescu, V. Stoian, 1987).
• Îndelungata vechime şi tradiţie creazã în egalã mãsurã avantaje şi dezavantaje;
avantaje în sensul cã se moştenesc din generaţie în generaţie dragostea pentru
aceastã nobilã îndeletnicire, soiuri şi sortimente, practici culturale, practici
oenologice.
• Dezavantajele sunt cã, o astfel de viticulturã este mai tradiţionalistã, mai puţin
dispusã sã ,,adopte” noul, inovaţia, liberalismul .
• Ţãri cu viticulturã relativ nouã, cum este cea din Statele Unite ale Americii, din
Australia , din Africa de Sud, chiar şi din America Latinã, neavând
“balastul”tradiţiei sau chiar al construcţiilor şi utilajelor învechite au adoptat de
la început soiurile cele mai valoroase şi tehnologiile de ultimã creaţie, ajungând
la rezultate calitative ce depãşesc în multe cazuri pe cele ale unor ţãri cu
tradiţie.
• Viticultura româneascã este o viticulturã
septentrionalã, situatã la 44-48° latitudine
nordicã, nu departe de limita nordicã de culturã
a viţei de vie.
• Aceasta obligã la o grijã infinit mai mare pentru
alegerea amplasamentelor favorabile; este în
ansamblul ei o viticulturã mai costisitoare, între
altele pentru protejarea viţei peste iarnã
practicatã în unele zone. În schimb oferã o
gamã mult mai variatã de condiţii pentru
obţinerea diferitelor vinuri.
• Viticultura româneascã este o viticulturã
colinarã; peste 75% din arealele viticole
delimitate pentru producerea vinurilor cu
denumire de origine controlatã se aflã situate
pe pante în zona colinarã. Excepţie fac doar
cele cãteva areale situate pe nisipurile din
sudul Olteniei, nord-vestul Crişanei şi sudul
Moldovei.
• Cantonarea viticulturii în zona colinarã nu este
întâmplãtoare. Ea are câteva explicaţii bine determinate :
• -pe terenurile în pantã, viţa de vie poate alege expoziţiile
cele mai favorabile ;
• -pe pante, viţa de vie poate evita zonele joase supuse
pericolului curenţilor reci aducãtori de brume sau de geruri
de iarnã;
• -în zona colinarã, via poate gãsi microclimatele cele mai
favorabile; în esenţã deci, viticultura româneascã este o
viticulturã a microclimatelor de mare favorabilitate ;
• -viţa de vie pe pante pune în valoare terenurile ce nu pot fi
valorificate corespunzãtor de cãtre alte plante ;
• -în decursul istoriei zbuciumate a acestor meleaguri,
presãratã cu numeroase invazii ale popoarelor migratoare,
viticultorii au gãsit, pe firele întortocheate ale vãilor, locuri
în afara cãilor obişnuite de trecere ale invadatorilor.
• Fiind o viticulturã a microclimatelor, viticultura
româneascã oferã condiţii foarte diferite. Ca
urmare, paleta de vinuri ce pot fi obţinute este
foarte largã. De exemplu, dealurile subcarpatice
meridionale generoase din punct de vedere
termic (Dealu Mare, Sâmbureşti, Vânju Mare,
Oreviţa, Drâncea etc.) oferã condiţii excelente
pentru producerea de vinuri roşii de înaltã
calitate (St.C. Teodorescu şi colab., 1987).
• Prin opoziţie, podgoriile transilvane (Târnave,
Alba, Aiud, Lechinţa) mai vitregite termic nu
întrunesc condiţii pentru obţinerea de vinuri
roşii, în schimb clima mai rãcoroasã împiedicã
combustionarea compuşilor de aromã din pieliţa
bobului şi în felul acesta favorizeazã
producerea de vinuri albe cu aromã şi
fructuozitate cu totul remarcabile.
• Se poate afirma cã, gama de vinuri ce se
pot realiza în ţara noastrã o depãşeşte pe
cea a produselor obţinute în multe din
marile ţãri viticole ale lumii şi o egaleazã pe
cea a vinurilor ce se produc în Franţa.
• Înalta favorabilitate pentru producerea
vinurilor de calitate pe care o are România
este doveditã de datele ştiinţifice, de
solicitarea vinurilor româneşti pe piaţa
internaţionalã şi de rezultatele meritorii
obţinute în concursurile internaţionale.
• Atunci când calitatea vinurilor nu este la
înãlţimea cuvenitã, vina nu trebuie cãutatã
în condiţiile naturale, ci cu deosebire în
deficienţele de ordin profesional,
tehnologic şi tehnic.
 AREALELE VITICOLE DIN ROMÂNIA

• Spre deosebire de alte culturi, viticultura dispune

astăzi de areale precis delimitate iar, în cadrul
acestora, de areale în interiorul cărora, după
modelul unor mari ţări viticole, ca Franţa, Italia,
Spania se pot produce vinuri cu drept la
denumirea de origine controlată.
• Viţa de vie poate fi cultivată şi în afara arealelor
viticole delimitate, care sub raportul condiţiilor
ecologice sunt mai puţin favorabile obţinerii unor
vinuri de calitate superioară.
• Ca urmare, legislaţia viticolă din ţara noastră şi
cea din ţările cu o viticultură dezvoltată este
restrictivă în ceea ce priveşte atribuirea denumirii
de soi sau de areal ca şi valorificarea la un preţ
mai ridicat.
• Pentru a întelege repartiţia teritorială a culturii de viţă de vie în arealele
delimitate trebuie cunoscute mai întâi unităţile de habitat viticol care
sunt:
• Regiunile viticole sunt habitate de mare întindere care, de regulă,
coincid cu provinciile istorice. Ele reprezintă unele caracteristici
comune în ceea ce priveşte condiţiile ecologice, sortimentul de soiuri,
gama de vinuri care se pot obţine, etc. Viticultura din România este
împărţită în 8 regiuni viticole.
• Podgoria este unitatea viticolă al cărui areal întruneşte caracteristici
comune privind climatul şi ansamblul de microclimate, de regulă tipurile
de sol, soiurile cultivate, tehnologiile de cultură şi de vinificare.
Podgoria dispune de îndelungată tradiţie, iar vinurile obţinute într-o
anumită podgorie se bucură de reputaţie. În România există un număr
de 37 podgorii.
• Centrul viticol cuprinde un areal mai restrâns şi de obicei mai
concentrat. Unitatea climă-sol, tehnologia în cadrul centrului viticol este
şi mai bine pusă în evidenţă. Ca regulă, o podgorie are două sau mai
multe centre viticole, dar există şi centre viticole independente care
sunt situate în afara podgoriilor. Pentru vinurile cu denumire de origine
controlată (DOC), vinul poartă denumirea podgoriei sau a centrului
viticol respectiv. În ţara noastră au fost delimitate 125 centre viticole.
• Plaiul viticol este cea mai mica unitate de habitat viticol. El face parte
integrantă dintr-un centru viticol. Este situat pe o anume formă de relief,
are acelaşi microclimat şi în mod normal imprimă aceeaşi calitate
produselor care se obţin.
• În cazul obţinerii de vinuri cu denumire ce origine controlată şi
trepte de calitate (DOCC), pe eticheta produsului se poate
menţiona numele plaiului de provenienţă.
• Microclimatul unui plai viticol poate fi inflenuţat în sens pozitiv
sau negativ de condiţiile de topoclimat (generat de relief şi de
expoziţia terenului), dar şi de cele fitoclimatice (rezultate din
interacţiunea dintre distanţele de plantare, mijlocul de
susţinere, forma de conducere a butucilor, tipul de tăiere,
încărcătură de rod etc.).
• Condiţiile de microclimat suferă schimbări relativ mici în cadrul
unui plai viticol, comparativ cu schimbările de natură
pedologică. Aceste schimbări sunt determinate de tipul de sol
(care poate varia pe suprafeţe mai mari sau mai mici) dar şi de
natură mineralogică a substratului litologic (de exemplu argilă,
marnă, löess, nisip etc.).
• Ţinând seama de aceste particularităţi, în ultimele două decenii,
odată cu creşterea preocupării pentru calitatea vinurilor şi a
produselor pe bază de must şi vin s-au înmulţit preocupările
pentru evaluarea gradului de favorabilitate a unui areal viticol,
prin introducerea în literatura de specialitate a conceptului de
“terroir”.
• Noţiunea de «terroir» este veche provenind din antichitate.
Importanţa sa a fost precizată de catre agronomii antichităţii, care în
descrierile lor spuneau că, între vin şi locul să de obţinere există o
legătură misterioasă denumită « d’humeur terrestre » aşa cum
afirma Vitruve (Martin, 2002). În Franţa începând cu Evul mediu şi
pănă în secolul XX, numeroşi exegeţi vorbesc despre calitatea vinului
în raport cu teritoriul (locul) său de producere. Pentru prima dată
această referire apare în anul 1694 în « Dictionnaire de l’académie
françoise, dédié au Roy », fiind defină astfel :
• «TERROIR.s.m. Terre considérée par rapport à l’agriculture. Terroir
fertile, bon terroir, mauvais terroir…on dit que du vin sent le terroir,
qu’il a un goût de terroir, pour dire qu’il a une certaine odeur, un
certain goût qui vient de la qualité du terroir.»
• Din punct de vedere explicativ conceptul de «terroir» este foarte
divers şi tinde să se globalizeze. Se poate spune că el înglobează
noţiuni: istorice, socio-economice, culturale, climatice, geologice,
pedologice.
• O multitudine de lucrări au abordat noţiunea de «terroir» sub toate
aspectele, însă nu există actual un concept unitar ştiinţific,
corespunzător argumentat asupra acestei definiţii (Vaudour, 2003).
• În Franţa I.N.A.O., organismul care certifică A.O.C,
a definit «terroir - ul» ca o fuziune între un teritoriu
geografic, o specie vegetală sau animală, tradiţie
şi tehnologie de producere.
• Această fuziune conferă produsului rezultat
caracteristici ireproductibile în alt loc, deoarece
toate componentele susmenţionate sunt
netransferabile.
• Toate aceste caracteristici duc la aşa numita
«tipicitate» recunoscută de consumatori datorită
faptului că sunt întrunite următoarele condiţii:
• -teritoriul geografic are caracteristici proprii,
• -intereacţiunea dintre organismul vegetal (animal)
şi locul de cultură (producere ) este foarte strânsă,
• -tradiţia şi tehnologia de obţinere este respectată
de producători.
• Coceptul de «terroir» înglobează două categorii de factori majori.
Pe de o parte se disting factorii naturali (climat, sol, rocă) ca ax
fundamental şi neschimbabil, şi pe de altă parte, factorii umani
care pot varia prin faptul ei influentează modul de producţie
(obţinere) al produsului cu denumire atestată (Morlat, 2005).
• Schematic intearcţiunile dintre componentele « terroir » este
următoarea :

Climat
Unitate teritorială Factorii umani
(Sol,
Rocă mamă, Vin
Relief)
+ +
=
Soi / portaltoi

Optimizarea tipicităţii şi
autenticităţii

Potenţial viticol Potenţial vinicol

• O podgorie, un centru viticol sau plai viticol (în funcţie de suprafaţa pe
care o ocupă fiecare) poate fi considerat un ansamblu de areale viticole
mai mici denumite areale viticole elementare (Terroirs viticoles
elementaires , Morlat, 2005) .
• Aceste areale elementare se deosebesc între ele prin următoarele
componente:
• - natura substratului litologic (argilă, marnă, calcar, löess, nisip etc.);
• - tipul şi subtipul de sol care s-a format pe un anumit substrat litologic, în
funcţie de regimul de precipitaţii;
• - climatul local, aşa cum rezultă acesta din interacţiunea cu tipul
(subtipul) de sol şi cu factorii secundari de biotop (relieful, expoziţia,
altitidinea, tipul de vegetaţie, prezenţa unor bazine de apă etc.).
• Reacţia de răspuns a viţei de vie prin starea generala a plantelor,
cantitatea şi calitatea produselor finite obţinute, în fiecare areal viticol
elementar, dă naştere unui subsistem alcătuit din arealul elementar viţa
de vie şi vinul obţinut.
• Acesta poate fi denumit unitate naturală teritorială de bază, Unitaté
Naturalle Terroir de Base (UTB).
• Identificată şi materializată pe teren, unitatea naturală teritorială de bază
reprezintă o suprafaţă variabilă ca mărime (de la câteva ha, la câteva zeci
sau chiar sute de ha), împreună cu soiurile care valorifică într-un grad înalt
şi foarte înalt condiţiile ecologice specifice.