Analgezicele opioide şi

antagoniştii
 Prin analgezice opioide se înţeleg o serie
de medicamente care combat durerea şi
care se constituie într-o clasă al cărei cap
de serie este opiul şi morfina.
Opiul (greaca opos =suc)este latexul uscat obţinut
prin crestarea capsulelor imature de mac
alb(Papaver somniferum).

Proprietăţile analgezice ale opiului sunt cunoscute de

multe secole, chiar milenii, dar prin 1863 Serturner (un
farmacist german) aizolat morfina din opiu si a
demonstrat că efectele opiului sunt datorate unei
anume substanţe chimice pe care el a denumit-o
morfină, după Morfeus, numele zeului grec al
viselor. Si al somnului.
Ulterior s-a dezvoltat o gamă largă de substanţe cu
structură şi proprietăţi asemănătoare morfinei sau
numai cu proprietăţi asemănătoare acesteia.
Aceste substanţe se numesc opioizi sau opiacee.
In unele lucrări se face distincţie între termenii de
opioizi şi opiacee.
Culturi ilegale Asia de Sud-Est “triunghiul
de aur” Tailanda,Laos, Birmania
Tinctura laudanum- Paracelsus
1680-Medicul englez Sydenham descrie
opiul”Dintre remediile pe care Dumnezeu
le-a dat omului ca sa isi aline suferinta,
nici unul nu este atat de universal si
eficace cum este opiul”
Sir William Osler a denumit
morfina”medicamentul zeilor”
Prin opiacee se înţeleg substanţe cu structură
fenantrenică conţinute în opiu şi care au
proprietăţi analgetice, cum ar fi morfina, în opiu
în concentraţie de aproximativ 10% sau codeina
prezentă în opiu în concentraţie de aproximativ
0,5%,tebaina 0,2 % acestia au efecte
preponderent asupra SNC si efecte periferice
reduse
dar nu alcaloizii cu structură izochinolonică-
benzilizochinolonici. din opiu cum ar fi
noscapina prezentă in opiu în concentraţie de
cca. 6% sau papaverina, prezentă în opiu în
concentraţie de cca. 1%, şi care nu au efecte
analgezice, efecte periferice
Termenul de opioizi este rezervat multor
substanţe chimice a căror structură
chimică este relativ diferită, iar uneori
foarte diferită de structura chimică a
morfinei, dar care prezintă proprietăţi
foarte asemănătoare cu aceasta. Foarte
adesea însă termenii opiacee şi opioizi se
consideră a fi sinonimi.
 Principalul efect al morfinei este
indiscutabil efectul analgezic, adică acela
de a combate durerea, iar morfina este cel
mai intens analgezic de care dispune
medicina la ora actuală.
 Durerea este o noţiune primara ce nu se poate defini
Se poate spune că există 2 tipuri de durere,
o durere fazică
o durere tonică.

Durerea fazică apare brusc datorită anumitor leziuni,

are caracter ascuţit,
intensitatea sa este direct proporţională cu intensitatea
producerii leziunilor
dispare odată cu încetarea producerii leziunilor.

Durerea tonică este o durere de lungă durată

intensitate nu este proporţională cu intensitatea unor leziuni,
iar uneori nici măcar nu se pot decela astfel de leziuni care să explice
această durere,
este însoţită de o foarte importantă componentă afectivă.

Morfina este mult mai eficace faţă de durerea tonică decât faţă de durerea
fazică. In condiţii clinice este mult mai eficace faţă de durerea
provocată de o boală decât faţă de durerea provocată experimental.
Efectul analgezic al morfinei se manifestă
mai puţin asupra intensităţii percepţiei
dureroase si mai ales asupra
componentelor afective ale durerii. Foarte
adesea bolnavii sub tratament cu morfină
declară că percep în continuare durerea
dar aceasta nu îi mai deranjează.
Morfina are de asemenea un foarte intens efect anxiolitic
fiind practic cel mai puternic anxiolitic de care dispune
medicina.
Efectul anxiolitic se însoţeşte de un important efect
sedativ care poate merge până la efect hipnotic, dar
practic niciodată până la efect anestezic.
De asemenea morfina creşte foarte mult capacitatea de
imaginaţie, aceasta mergând uneori până la vizualizarea
efectivă a fenomenelor imaginate, şi creşte remarcabil
de mult capacitatea de a accepta absurdul.

Toate aceste fenomene se însoţesc, de obicei, de o

stare de foarte mare bine cunoscuta sub numele de
euforie. Este foarte interesant de remarcat că la primele
administrări utilizatorul trăieşte o stare foarte neplăcută,
cunoscută sub numele de disforie.
In timp însă, prin antrenament şi utilizări repetate, starea
de disforie este înlocuită de starea de euforie.
In afara efectelor psihofarmacologice morfina determină de
asemenea o serie de efecte somatice.

La nivelul aparatului respirator morfina determină deprimarea

centrului respirator cu scăderea frecvenţei respiraţiilor şi creşterea
amplitudinii acestora.

La doze mari deprimarea respiratorie este atât de importantă

încât poate produce oprirea respiraţiei şi moartea bolnavului prin
asfixie.

Deprimarea respiraţiei este probabil cea mai importantă reacţie

adversă de tip toxic a morfinei în administrare acută.( riscul
maxim de deprimare respiratorie apare la 10 minute dupa
adm.i.v.. Respectiv 30-90 minute dupa administrarea s.c sau i.m.
Determină de asemenea deprimarea centrului bulbar al tusei,
fiind cel mai puternic antitusiv de care dispune medicina,
determină micşorarea secreţiilor bronşice, iar prin eliberare de
histamină poate determina bronhospasm.
 La nivelul aparatului digestiv morfina produce
scăderea contracţiilor propulsive
creşterea contracţiilor sfincterelor provocând diminuarea tranzitului
intestinal şi constipaţie.

Aceste efecte sunt foarte intense la doze foarte mici, mult mai mici decât
dozele care produc efecte psihofarmacologice, inclusiv analgezic.
Aceasta permite utilizarea morfinei şi opioizilor pentru combaterea
diareei, iar într-un alt context, constipaţia este una din cele mai
frecvente reacţii adverse ale opioizilor.

La nivelul sfincterului biliar (Odi) şi ureterelor morfina determină creşterea

tonusului acestora.
Din aceste considerente morfina pune unele probleme în utilizarea sa ca
analgezic pentru tratamentului colicilor. Prin efectul său analgezic este
diminuată durerea din colici dar creşterea tonusului sfincterelor poate
crea probleme de genul creşterii amilazelor la bolnavii cu colici biliare la
care există un canal coledoc şi pancreatic comun.

Din aceste considerente în tratamentul colicilor morfina se foloseşte numai în

asociaţie cu antispastice eficace, cum ar fi atropină.
La nivelul aparatului cardio-vascular morfina determină
vasodilataţie sistemică şi deprimarea cordului.

La doze foarte mari poate produce chiar hipotensiune

arterială şi colaps.
Vasodilataţia cerebrală poate fi cauză de creştere a
presiunii intracraniene şi din aceste considerente
morfina poate pune serioase probleme la bolnavii cu
accidente vasculare cerebrale şi boli neurologice în
general.
Asupra ochiului morfina determină mioză( mioza
punctiformacaract. In intoxicatia acuta cu opioide),
asupra aparatului urinar determină creşterea diurezei.
Stimulează zona chemoreceptoare declanşatoare a
vomei producând uneori greţuri şi vărsături.
La anumiţi bolnavi morfina are efect histaminoeliberator
şi prin acest mecanism poate determina
brohoconstricţie şi scăderea marcată a tensiunii
arteriale precum şi fenomene cutanate precum prurit şi
urticarie, dar aceasta se întâmplă relativ rar.
In administrare acută principala reacţie adversă a
morfinei o reprezintă deprimarea respiraţiei,
în administrare cronică principala reacţie adversă a
morfinei o reprezintă toxicomania şi dependenţa,
cunoscută sub numele de morfinomanie.
Toxicomania şi dependenţa este categoric o reacţie
adversă de tip toxic care este cu atât mai frecventă cu
cât dozele administrate sunt mai mari iar administrarea
se face cu o frecvenţă mai mare.
In principiu toxicomania şi dependenţa se poate deja
instala după o săptămână de utilizare zilnică.
In cazul morfinei, toxicomania şi dependenţa îmbracă
forma completă implicând
dependenţă fizică,
dependenţă psihică,
toleranţă şi
psihotoxicitate.
 Dependenţa psihică este caracterizată prin dorinţa
foarte mare a utilizatorului de a-şi administra mereu
drogul.

Probabil dependenţa psihică este corelată în foarte

mare măsură cu efectele psihofarmacologice ale
drogului percepute de utilizator ca favorabile:
starea de euforie,
înlăturarea anxietăţii,
creşterea capacităţii de imaginaţie
şi a capacităţii de a accepta absurdul,
creşterea intensităţii stimulilor pozitivi din
punct de vedere afectiv şi
diminuarea intensităţii stimulilor negativi
din punct de vedere afectiv, care fac ca ceea ce este
rău să pară mai puţin rău iar ceea ce este bun să pară
şi mai bun.
Indiscutabil această dependenţă psihică deprinde foarte
mult de factori de ordin social, de anturaj, de
incapacitatea de adaptare a individului la societate.

Un exemplu sugestiv în acest sens este faptul că iniţial

morfina produce disforie, o stare foarte neplăcută din
punct de vedere psihic.

Cu toate acestea, sub influenţa anturajului utilizatorul

continuă să-şi administreze drogul până când starea
de disforie este înlocuită cu starea de euforie.

Probabil pe acest fenomen se bazează şi vânzătorii

clandestini de droguri care iniţial oferă gratuit drogul
până când utilizatorul devine dependent.
 Dependenţa fizică se referă la faptul că oprirea bruscă a administrării
drogului după un timp suficient de îndelungat determină o serie de
manifestări obiective încadrate în ceea ce se numeşte sindrom de
abstinenţă.

în cazul morfinei, şi opioizilor în general, sindromul de abstinenţă este

sever, spectaculos şi periculos.

In principiu manifestările sindromului de abstinenţă sunt inverse faţă de

efectele morfinei.
Bolnavul în sindrom de abstinenţă este agitat, anxios, cu pupile
midriatice, tahipneic
Tensiunea arterială poate fi uşor crescută şi este tahicardie.
Prezintă dureri generalizate, crampe abdominale şi diaree.
Manifestările pot fi uneori foarte severe şi se pot instala fenomene de
deshidratare, hipotensiune arterială şi chiar colaps şi moarte.
Toate aceste manifestări apar la cîteva ore de la oprirea administrării
drogului, sunt maxime la 24-48 de ore şi dispar progresiv în aproximativ o
săptămână.
Ele dispar întotdeauna spectaculos la administrarea de morfină sau un alt
opioid. în fapt severitatea sindromului de abstinenţă este foarte dificil de
apreciat deoarece practic întotdeauna morfinomanul exagerează
simptomatologia pentru a-şi convinge anturajul că el are nevoie de o
nouă administrare a drogului.
Diagnosticul pozitiv pt toxicomanie
Identificare urinara(cantitativa si calitativa)
Complex simptomatologic(TOXIDROM)
Mioza
Paloare
Urme de intepaturi
Sindromul de abstinenţă este indiscutabil un important
factor care îl determină pe toxicoman să nu renunţe la
drog.
în cazuri severe, primele manifestări ale sindromului de
abstinenţă încep să se manifeste la 2-4 ore de la ultima
administrare ceea ce îl face pe morfinoman să îşi
administreze foarte frecvent drogul.
Sindromul de abstinenţă este încrucişat pentru toţi
opioizii, se manifestă oarecum asemănător pentru toţi
opioizii, şi un sindrom de abstinenţă declanşat la oprirea
unui opioid poate fi întrerupt prin administrarea altuia.

în principiu severitatea sindromului de abstinenţă este

cu atât mai mică cu cât timpul de înjumătăţire al toxicului
este mai lung. Administrarea unui antagonist opioid la un
morfinoman declanşează de obicei un sindrom de
abstinenţă foarte sever.
Toleranţa constă în faptul că, în timp, pentru a se obţine
anumite efecte ale drogului trebuie administrate doze
din ce în ce mai mari.
în cazul opioizilor toleranţa poate atinge uneori valori
absolut impresionante.
Dacă doza obişnuită de heroină este în jur de 5 mg, un
morfinoman tolerant poate ajunge să suporte doze de
până la 5 g de heroină pe 24 de ore.
Toleranţa în cazul opioizilor este încrucişată pentru toţi
opioizii şi este o toleranţă de tip farmacodinamic,
organismul obişnuindu-se efectiv cu efectele drogului.
Toleranţa nu se instalează chiar pentru toate efectele
morfinei. Se instalează toleranţă pentru majoritatea
efectelor psihofarmacologice ale morfinei, cum ar fi
euforia, efectul anxiolitic, creşterea capacităţii de
imaginaţie şi a capacităţii de a accepta absurdul.
Fenomenul este foarte important pentru că acestea sunt în fapt efectele
căutate de morfinoman şi pentru atingerea lor morfinomanul este tentat să
utilizeze doze din ce în ce mai mari.
Se instalează de asemenea toleranţă faţă de reacţiile adverse ale drogului cum
ar fi efectul de deprimare a respiraţiei şi efectul vomitiv.
Aceasta este de asemenea important pentru că morfinomanul nu numai că
doreşte să-şi administreze doze din ce în ce mai mari, dar şi poate să realizeze
acest lucru prin creşterea suportabilităţii drogului.

In ceea ce priveşte efectul analgezic se dezvoltă toleranţă faţă de efectul

morfinei în durerea fazică, dar toleranţa este extrem de slabă faţă de efectul
analgezic al morfinei în durerea tonică.

Fenomenul este deosebit de important pentru utilizarea clinică a morfinei

pentru tratamentul durerilor cronice.
Pe termen lung în tratamentul durerilor cronice practic nu trebuie crescute
dozele, deoarece nu se instalează toleranţă faţă de efectul analgezic, dar
morfina devine din ce în ce mai bine suportată, deoarece organismul devine
tolerant faţă de reacţiile adverse ale medicamentului.

Există studii clinice care demonstrează că, utilizată pe termeni lung în

tratamentul durerilor neoplazice, nu este nevoie de creşterea dozelor ăc
morfină mai mult decât s-ar putea explica prin agravarea bolii.
Toleranţa la morfină se instalează relativ reprede, începând cu a
doua săptămână de utilizare.
La oprirea administrării toleranţa scade de asemenea relativ
repede, fiind mult diminuată după 3 zile de pauză şi dispărând
practic după cca. 10 zile.
Această diminuare rapidă a toleranţei este unul din cei mai
importanţi factori care face ca în toxicomania de stradă să se
întâlnească, relativ frecvent, fenomenul de supradoza.

Morfinomanul care este constrâns, din considerente diverse, să facă

o pauză de câteva zile în administrarea drogului (spre exemplu nu
are bani sau nu îşi găseşte dealer-ul), la reluarea administrării, dacă
îşi administrează aceeaşi doză cu care era obişnuit înainte de
pauză, prin dispariţia toleranţei se poate întâmpla ca această doză
să fie prea mare şi să apară fenomene de intoxicaţie acută, inclusiv
cu oprirea respiraţiei şi moarte.

Tratamentul intoxicaţiei acute cu morfină sau cu alţi opioizi constă în

principal în administrarea de antagonişti opioizi.(naloxona det
revenire rapida din coma)
 Psihotoxicitatea, după cum îi spune numele, constă în
producerea unor fenomene psihice de tip toxic.
Creşterea exagerată a imaginaţiei şi chiar euforia
scăderea remarcabilă a discernământului,(morfinomanul
nu mai este capabil să aprecieze valoarea exactă a
lucrurilor, faptelor, fenomenelor sociale, etc.)

Practic, pentru morfinomanul în sindrom de abstinenţă,

singurul lucru care prezintă importanţă este procurarea
drogului şi întregul său comportament este orientat către
atingerea acestui scop.
Pentru atingerea scopului respectiv el nu ezită, uneori,
să apeleze la fapte antisociale cum ar fi furtul, prostituţia
şi chiar crima.
Aceasta face ca delincventa să fie foarte frecventă în
rândul morfinomanilor.
 Tratamentul morfinomaniei este o problemă delicată. El comportă
în principiu 2 etape.

Intr-o primă etapă se pune problema întreruperii administrării

drogului în condiţii de siguranţă pentru pacient,
iar în cea de-a doua etapă se impun măsuri care să împiedice
utilizatorul să revină la toxicomanie.

Prima etapă este una pur medicală, este de durată relativ scurtă şi
nu presupune foarte mari dificultăţi.
In principiu se poate apela la 2 metode.

Una din aceste metode constă în înlocuirea toxicului, de obicei

heroină, mai rar morfină, cu un opioid cu durată lungă de acţiune, de
obicei metadonă, şi ulterior oprirea administrării metadonei.
Metadonă, având un timp de înjumătătire lung, determină, la oprirea
administrării ei, un sindrom de abstinenţă mai slab exprimat, mai
bine suportat şi mult mai puţin periculos.
Ce-a de-a doua metodă constă în oprirea bruscă a administării
drogului şi tratamentul simptomatic al manifestărilor sindromului de
abstinenţă.

Starea de excitaţie psihomotorie se poate trata cu medicamente

sedative sau anxiolitice de tip diazepam,

durerile generalizate se pot trata cu analgezice neopioide de tip

paracetamol,

diareea se poate trata cu antidiareice obişnuite, spre exemplu

codeină.
In general după 7-10 zile manifestările sindromului de abstinenţă
dispar complet. Incercările de diminuare progresivă a dozelor de
opioid şi ulterior încetarea administrării de obicei nu dau rezultate
bune.
In ceea ce priveşte ce-a de-a doua etapă de tratament al
morfinomaniei, care presupune măsuri care să împiedice reluarea
toxicomaniei, este o etapă de durată lungă, extrem de dificilă şi, în
general, cu rezultate slabe. Aceasta presupune mai puţin măsuri
medicale cât mai ales măsuri psihologice şi sociale, scoaterea din
anturaj, etc.
 Mecanismul de acţiune al morfinei şi al celorlalţi opioizi constă în
acţionarea unor receptori specifici care au fost numiţi receptori
opioizi.
Iniţial au fost descrise 3 tipuri de receptori opioizi notaţi cu µ, k şi σ.

Ulterior s-a constatat că receptorii σ nu sunt de fapt receptori opioizi

ci receptori pentru fenciclidină, un alt drog utilizat în toxicomania de
stradă, dar care nu este opioid.

în schimb a fost descrisă o nouă categorie de receptori opioizi

notată cu δ. Astăzi se consideră că există cel puţin 3 tipuri de
receptori opioizi, µ, k si δ, dar se discută de asemenea posibilitatea
existenţei şi a altora.

In orice caz receptorii µ, k şi δ au fost relativ bine descrişi atât din

punct de vedere al efectelor specifice, al agoniştilor şi antagoniştilor
selectivi, cât şi din punct de vedere al structurii lor determinată prin
donare. Morfina acţionează agonist asupra tuturor acestor receptori.
 In mare acţionarea receptorilor µ determină

analgezie supraspinală,
deprimare respiratorie marcată,
constipaţie,
euforie,
dependenţă fizică,
deprimarea activităţii tubului digestiv şi
mioză,
acţionarea receptorilor k determină
analgezie spinală,
deprimare respiratorie slabă,
disforie şi
halucinaţii.
Acţionarea receptorilor δ favorizează efectele acţionării receptorilor µ
şi k astfel încât în unele lucrări se vorbeşte de o cooperare µ- δ,
respectiv k- δ .
In ceea ce priveşte analgezia, opioizii intervin în controlul descendent
al intensităţii informaţiei referitoare la durere transmise prin
intermediul sinapselor din măduva spinării către creier.

La nivelul acestor sinapse medulare, creierul, prin intermediul unor

axoni descendenţi ai unor neuroni situaţi în principal în substanţa
cenuşie din jurul apeductului lui Silvius (substanţa cenuşie
periapeductală), controlează intensitatea informaţiei referitoare la
sensibilitatea dureroasă.

Această intensitate poate fi diminuată prin intermediul unor receptori

opioizi de tip fi situaţi în substanţa cenuşie periapeductală,
realizându-se aşa-numita analgezie supraspinală, sau prin
intermediul unor receptori opioizi de tip k situaţi la nivelul măduvei
spinării, realizându-se aşa-numita analgezie spinală.

Alte substanţe endogene care exercită un astfel de control spinal

asupra intensităţii semnalului purtător al informaţiei dureroase sunt
probabil serotonina şi noradrenalina.
Receptorii opioizi fac parte din categoria receptorilor
cuplaţi cu preteinele G, acţionarea lor determinând
inhibarea activităţii adenilatciclazei cu scăderea
consecutivă concentraţiei intracelulare de AMPc.
Subunităţile βγ, desprinse de subunitatea α a proteinei
G în urma fixării opioizilor de receptorii lor specifici, pot
determina de asemenea deschiderea unor canale de
potasiu sau închiderea unor canale de calciu voltaj-
dependente.
Referitor la scăderea concentraţiei intracelulare a AMPc
există autori care consideră că administrarea cronică de
opioizi ar determina o creştere a sintezei de AMPc
intracelular pe alte căi decât adenilatciclaza inhibată de
opioizi. Această creştere compensatorie de AMPc ar
explica atât fenomenele de toleranţă - ar fi necesare
doze de opioizi din ce în ce mai mari pentru a scădea
cantitatea de AMPc - cât şi sindromul de abstinenţă - la
întreruperea administrării drogului celulele ar avea în
interiorul lor prea mult AMPc şi ar desfăşura o activitate
inversă celei produse de opioid.
Receptorii opioizi corespund unor substanţe endogene cu structură
peptidică numite opioizi endogeni care sunt agoniştii fiziologici ai
acestor receptori.

Unele din aceste substanţe endogene sunt pentapeptide numite

enkefaline şi sunt formate din succesiunea de aminoacizi tirozină,
glicină, fenilalanină (tyr-gly-gly-phe), al cincilea aminoacid fiind fie
metionină (met), situaţie în care enkefalina respectivă se numeşte
metenkefalină, fie leucină (leu), situaţie în care enkefalina respectivă
se numeşte leuenkefalină.

Enkefalinele acţionează asupra receptorilor µ şi δ, dar foarte puţin

asupra receptorilor k.
In afară de enkefaline există unele lanţuri mai mari de aminoacizi
care conţin în structura lor secvenţa de 4 aminoacizi tyr-gly-gly-phe
şi care pot acţiona asupra receptorilor opioizi µ si δ , fară să fie
nevoie să fie lizate la pentapeptidele numite enkefaline.

Aceste polipeptide au fost numite endorfine. Au fost descrise de

asemenea unele peptide care acţionează asupra receptorilor k şi
foarte puţin asupra receptorilor µ şi d. Şi aceste peptide au în
structura lor tetrapeptida tyr-glz-gly-phe şi au fost numite dinorfine.
In fine s-au descris şi substanţe endogene cu structură peptidică
care acţionează asupra receptorilor ORL (Opioid receptor-like 1),
numiţi iniţial orfani.

Aceste substanţe au fost numite nociceptine şi nu conţin în

structura lor secvenţa tyr-gly-gly-phe. Toate aceste peptide
endogene care acţionează asupra receptorilor opioizi se produc în
organism sub forma unor precursori polipeptidici de dimensiuni mari
care sunt lizaţi de enzime specifice generând astfel peptidele
opioide.

Enkefalinele au ca precursori procnkefalincle, dinorfinele au ca

precursori prodi nor finele, nociceptinele au ca precursori
pronociceptinele, iar endorfinele au ca precursor proopio-
melanocortina (POMC).

POMC conţine în structura sa, şi generează, endorfînă, hormonul

adenocorticotrop (ACTH) şi hormonul melanostimulant (MSH) si beta
lipotropina, astfel încât endorfina şi ACTH se eliberează în organism
în cantităţi echimoleculare.
Asupra acestui sistem complex de reglare a organismului pot
acţiona mai multe medicamente cunoscute sub numele de opioizi
indiferent de structura lor chimică.
 Utilizarea morfinei şi a altor opioizi este mult restricţionată datorită
riscului de a dezvolta toxicomanie şi dependenţă, ceea ce a făcut ca
aceste substanţe să fie considerate substanţe toxice şi stupefiante
sau droguri de mare risc fapt care a impus restricţionarea utilizării lor.

Prin legi specifice este interzisă utilizarea nemedicală a acestor

substanţe iar utilizarea medicală presupune respectarea unor rigori
legislative foarte severe, care să împiedice deturnarea acestor
substanţe de la utilizarea lor medicală legală către utilizarea lor
nemedicală ilegală (ilicită), iar nerespectarea acestor legi se
pedepseşte aspru.

Aceasta nu înseamnă însă că medicamentele respective nu trebuie

prescrise dacă bolnavul are realmente nevoie de ele şi dacă
beneficiile depăşesc riscurile.

Principala indicaţie terapeutică pentru care sunt utilizate aceste

medicamente o reprezintă efectul analgetic foarte intens.

In principiu morfina şi alţi opioizi sunt indicate în tratamentul durerilor

foarte intense care nu pot fi calmate prin alte mijloace.
 Dintre durerile acute opioizii sunt indicaţi
în tratamentul durerilor din infarctul miocardic acut,
pancreatita acută,
colici biliare sau renale care nu cedează la alte mijloace de
tratament,
în timpul intervenţiilor chirurgicale pentru a completa efectul
analgezic al anestezicelor şi a scădea astfel dozele de anestezice,
pentru tratamentul durerilor postoperatorii,
durerilor traumatice intense, etc.

Nu se utilizează însă în tratamentul unor dureri acute care pot fi

calmate prin alte mijloace, oricât de intense ar fi aceste dureri, spre
exemplu durerile dentare, evitându-se astfel riscul de a dezvolta
dependenţă.
în colici sau în pancreatită de obicei se asociază cu un antispastic
puternic deoarece există riscul prelungirii spasmului sub efectul
opioizilor, iar la bolnavii cu pancreatită şi canal biliopancreatic
comun există riscul agravării pancreatitei prin creşterea tonusului
sfincterului Odi
. La bolnavii cu dureri posttraumatice se va avea în vedere că
aceste medicamente pot creşte presiunea intracraniană şi vor fi
evitate la cei cu leziuni cranio-cerebrale.

Utilizarea morfinei sau altor opioizi pentru combaterea durerilor la

naştere impune prudenţă datorită riscului de deprimare respiratorie
a nou-născutului, opioizii trecând în general bariera fetoplacentară.

Există însă studii privind utilizarea morfinei în administrare

intrarahidiană sau peridurală ca analgezic la naştere, această cale
de administrare oferind un efect analgezic intens cu riscuri extrem
de mici pentru nou-născut.

Dintre durerile cronice cel mai adesea opioizii sunt indicaţi în

tratamentul durerilor de lungă durată ale bolnavilor neoplazici.

In asemenea cazuri tendinţa este, nu să se recomande opioidul la

nevoie, ci să se administreze în mod continuu pentru a realiza o
concentraţie aproape constantă de medicament în organism, ceea
ce asigură confortul bolnavului, lipsindu-l de durere.
Se apreciază că în aceste condiţii toleranţa este mică pentru efectul
analgezic astfel încât nu este nevoie de creşterea progresivă a
dozelor decât la intervale mari de timp prin agravarea bolii, iar
medicamentul devine din ce în ce mai bine suportat.

Se preferă formele orale de opioizi care sunt mai comod de

administrat pe termen lung.

în cazuri excepţionale se apelează însă şi la alte modalităţi de

administrare, de exemplu pompe automate de perfuzie pentru
administrarea continuă de morfină, pe cale sistemică sau peridural.

Şi alte dureri cronice pot beneficia de administrarea de opioizi pe

termen lung însă se apelează la opioizi numai dacă durerile nu pot fi
calmate prin alte mijloace.

Nu se utilizează opioizii pentru tratamentul durerilor reumatice care

răspund de obicei slab la opioizi, iar riscul de toxicomanie şi
dependenţă este foarte mare
Alte indicaţii ale opioizilor sunt probabil de mai mică importanţă. Morfina
este indicată, probabil mai mult prin tradiţie, în tratamentul edemului
pulmonar acut. în această condiţie clinică medicamentul acţionează
probabil prin deprimarea respiraţiei şi scăderea consumului de oxigen al
muşchilor respiratori, ceea ce previne agravarea brutală a hipoxemiei
datorată inundării alveolelor pulmonare cu revărsat caracteristic edemului
pulmonar acut. Probabil că morfina nu este indispensabilă în edemul
pulmonar acut.

Opioizii pot fi utili de asemenea ca antidiareice. De obicei pentru această

indicaţie se folosesc doze foarte mici în administrare orală; absorbţia
digestivă este mică, efectele sistemice sunt neglijabile iar aceasta face ca
riscul toxicomaniei şi dependenţei practic să lipsească.
La noi în ţară se utilizează, prin tradiţie, ca antidiareic tinctura Davila.

In fine, o altă indicaţie o reprezintă efectul antitusiv. De obicei ca antitusiv

se utilizează codeina, un opioid care prezintă un risc minim de a dezvolta
toxicomanie şi dependenţă. Morfina se poate utiliza ca antitusiv numai în
cazuri foarte speciale când este nevoie de un efect antitusiv foarte intens
iar riscurile pe care le prezintă tuşea sunt mari.

Spre exemplu se poate administra morfină ca antitusiv la bolnavii cu

fractură costală la care tuşea poate mobiliza coastele rupte cu lezarea
pleurei şi eventual producerea de pneumotorax sau hemotorax.
 Cele mai importante reacţii adverse sunt
deprimarea respiratorie în administrare acută şi
toxicomania şi dependenţa în administrare cronică.

Deprimarea respiratorie este o reacţie adversă de tip toxic şi apare numai

dacă se administrează doze mari, în general impuse de faptul că
durerea bolnavului cedează greu şi necesită repetarea frecventă a
administrărilor. La dozele obişnuite este relativ rar întâlnită şi răspunde
foarte prompt la administrarea de antagonişti opioizi.

Mai frecvent întâlnită este în anesteziologie şi, desigur, în supradozarea

care apare în toxicomania de stradă.

Dependenţa, deşi extrem de periculoasă în toxicomania de stradă, este

neglijabilă in cazul utilizării medicale corecte a opioizilor.

în tratamentul durerilor acute medicamentul se administrează pe durate

foarte scurte de timp,
în tratamentul durerilor neoplazice, principalul obiectiv este calmarea
durerii, iar pentru atingerea acestui obiectiv nu este nevoie de creşterea
progresivă a dozelor.
Agoniştii receptorilor opioizi
Această grupă cuprinde o serie de substanţe agoniste ale tuturor
sau numai unora din receptorii opioizi folosite în principal ca
analgezice.
Morfina este nu numai cea mai veche dar poate şi cea mai
importantă substanţă opioidă.
Toate celelalte substanţe opioide se analizează de obicei prin
comparaţie cu morfina.
are un efect mai intens asupra receptorilor opioizi de tip µ.

Principala utilizare terapeutică a morfinei este ca analgezic.

Este cel mai puternic analgezic şi este mai eficace în durerile cronice
decât în durerile acute.

Efectul analgezic al morfinei este maxim la cca. o oră de la

administrare şi se menţine aproximativ 4-6 ore.

Dintre durerile cronice răspund relativ slab la morfină durerile

reumatice, care răspund mult mai bine la analgezice-antiinflamatoare.
Doza analgezică obişnuită este de 10 mg administrată
de obicei pe cale subcutanata.
Absorbţia digestivă a morfinei este relativ slaba şi
variabilă.

Se apreciază că doza de 10 mg administrată prin injecţie

subcutanată este aproximativ echivalentă din punct de
vedere analgezic cu doza de 60 mg administrată pe cale
orală.
Administrată la intervale regulate de timp pe cale orală,
absorbţia digestivă a morfinei creşte astfel încât se poate
ajunge ca doza de 10 mg morfină administrată prin
injecţie subcutanată să fie echivalentă cu doza de 30 mg
morfină administrată pe cale orală.

Eliminarea morfinei din organism se face prin

metabolizare hepatică, având un timp de înjumâtăţire de
aproximativ 3 ore.
Unul din metaboliţii săi, glucuronilmorfina, are efect analgezic mai intens decât
morfina dar se elimină rapid pe cale urinară.

Morfina se utilizează în principal ca analgezic pentru tratamentul durerilor intense

care nu răspund la alte mijloace terapeutice.
Obişnuit se administreză prin injecţii subcutanate în doză de 10 mg pentru o dată.
Există şi preparate orale de morfină utilizate în general în tratamentul durerilor
cronice. Dozele sunt de regulă de 60 mg pentru o dată, dacă medicamentul se
administrează rar, la nevoie, sau de 30 mg pentru o dată dacă medicamentul se
administrează pe termen lung la intervale regulate de timp.

Există şi preparate orale de morfină cu absorbţie controlată care se pot administra la

intervale de 12 ore.

In durerile neoplazice cronice morfina se poate administra de asemenea în mod

continuu cu ajutorul pompelor automate de perfuzie, fie pe cale sistemică, fie
peridural.

Există şi posibilitatea administrării morfinei pe cale orală sub formă de preparate

galenice standardizate de opiu cum ar fi pulberea de opiu care conţine 10% morfină
sau tinctura de opiu care conţine 1% morfină. In ultima vreme aceste preparate sunt
din ce în ce mai puţin folosite ca analgezice. Ele pot fi însă utile ca antidiareice în
cazuri selecţionate de boală. La noi în ţară se utilizează prin tradiţie tinctura Davila
care conţine 0,17% morfină şi care, utilizată pe cale orală, are efect antidiareic fiind
practic lipsită de reacţii adverse datorită absorbţiei reduse a morfinei.
Câteva rânduri despre „picăturile de Davila“, amintite mai sus. La jumătatea secolului
al XIX-lea, Carol Davila a lansat pe piaţa farmaceutică românească o reţetă de
tinctură de opium, care a devenit foarte populară. Remediul a fost folosit împotriva
holerei, a crampelor stomacale şi a durerilor în general. Iată cum descrie acest
opiaceu doctorul (şi prozatorul) Vasile Voiculescu într-o carte din 1935, de
popularizare a produselor farmaceutice, intitulată Toate leacurile la
îndemână: „[Opiumul] este un leac care alină durerile, însă e foarte otrăvitor. De la
farmacii nu se dă decât cu reţeta medicului. În casă poate să se găsească sub formă
de tinctură antiholerină sau Picăturile lui Davila. Un om mare poate lua de 3 ori pe zi
câte 10, 15 picături la o lingură cu apă pentru alinarea durerilor de pântece şi
vărsăturilor“.
„Picăturile de Davila“au fost foarte utilizate, inclusiv la tratarea copiilor, până târziu,
spre 1970. „În copilăria mea –scrie Ioana Pârvulescu –pentru durerile de burtă existau
încă miraculoasele Ťpicături Davilať. Copiii nu prea aveau voie să le folosească, dar,
numărate cu mare atenţie şi parcimonie pe un cub de zahăr, le-am primit în câteva
rânduri, iar efectul lor a fost uluitor: îţi luau într-adevăr durerea cu mâna“.
Unii i-au contestat lui Carol Davila meritul de a fi descoperit celebrul remediu opiaceu,
spunând că doctorul şi-a însuşit meritele altuia. În 1869, în Ghimpele, a apărut o
epigramă nesemnată prin care se puneau în gura lui Davila următoarele
vorbe: „Picături de choleră, invenţie faimosă/ Dea ei descoperire dreptul mi-am
însuşit,/ Şi mulţi cu mintea slabă crezură astă farsă,/ Dându-mă pe mine drept mare
iscusit“. De la Paracelsus încoace, mulţi au inventat diferite forme de tinctură de
opium (laudanum paracelsi, tinctura opii, spirt de afion etc.), dar erau diverse reţete,
cu diverse ingrediente (opiumul era invariant), amestecate în diverse proporţii. //
 Hidromorfona este un derivat semisintetic al morfinei
care are practic aceleaşi proprietăţi cu morfina.

Are însă potenţa mai mare decât morfina, în

administrare injectabilă doza de 10 mg morfină fiind
echivalentă din punct de vedere analgezic cu doza de
1,5 mg hidromorfona.

Datorită potentei mai mari volumul injectabil este mai

mic, ceea ce poate constitui un avantaj în cazul
administrării pe termen lung de injecţii subcutanate sau
intramusculare.
Heroina(diacetil-morfina) este de asemenea un opioid agonist
asupra tuturor receptorilor opioizi având practic toate efectele
morfinei, cu unele particularităţi.
Potenţa heroinei este aproximativ de 2 ori mai mare decât potenţa
morfinei, doza de 10 mg morfină fiind echivalentă cu aproximativ 5
mg de heroină.
In plus heroina pare să străbată mai bine decât morfina bariera
hemato-encefalică.
Acesta este probabil motivul pentru care heroina dezvoltă mai
repede decât morfina toleranţă şi sindrom de abstinenţă. Riscul ca
heroina să dezvolte mai repede toxicomanie şi dependenţă face ca
în unele ţări, inclusiv România, heroina să nu fie autorizata pentru a
fi utilizată ca medicament.

Este posibil ca acesta să fie de asemenea motivul pentru care

heroina este preferată morfinei în toxicomania de stradă.

în alte ţări, spre exemplu în Anglia, heroina este utilizată ca

analgezic fiind o alternativă a morfinei.
 Metadona ( Sintalgon+) este de asemenea un agonist al tuturor
receptorilor opioizi având o potentă analgezică asemănătoare morfinei.

Spre deosebire de morfină însă, metadona se absoarbe mult mai bine

digestiv dozele administrate pe cale injectabilă şi dozele administrate pe
cale orală fiind aproximativ egale din punct de vedere al efectului analgezic.

De asemenea spre deosebire de morfină metadona are un timp de

înjumătăţire mai lung, în jur de 35 de ore. Efectul său are o durată de
aproximativ 3-5 ore după o singură administrare dar în administrări repetate
durata efectului se alungeşte mult.

Această durată mai lungă de acţiune şi absorbţia orală bună sunt unele
avantaje în utilizarea metadonei ca analgezic comparativ cu morfina.

Timpul de înjumătăţire lung face de asemenea ca metadona, dacă se

întrerupe brusc o administrare de lungă durată, să dezvolte un sindrom de
abstinenţă care se instalează mai tardiv şi este mai bine suportat. Aceasta
permite utilizarea metadonei în cura de dezintoxicare a morfinomanilor.
Practic se înlocuieşte morfina sau heroina cu metadona şi ulterior se
opreşte brusc administrarea metadonei, sindromul de abstinenţă fiind astfel
mai tardiv, mai puţin spectaculos, mai puţin periculos şi mai uşor de
contracarat.
Există şi ţări în care metadona se distribuie gratuit
morfinomanilor dependenţi de morfină sau heroină.
Administrarea de metadona produce practic aceleaşi
efecte ca şi administrarea de morfină sau heroină.
Metadona administrandu-se gratuit şi pe cale orală, sunt
foarte mult diminuate însă alte riscuri legate de
toxicomanie: scade traficul ilicit de morfină şi heroină,
scade frecvenţa infecţiilor grave asociate administrării
injectabile necontrolate a drogurilor cum ar fi SIDA şi
hepatita virală şi,
în oarecare măsură, scade şi criminalitatea asociată
morfinomaniei.
Din punct de vedere strict medical şi farmacologic însă,
înlocuirea morfinei sau heroinei cu metadona înseamnă
practic înlocuirea toxicomaniei la morfină sau heroină cu
toxicomania la metadona, morfina, heroina şi metadona
având practic aceleaşi efecte.
 Petidina (meperidina in SUA) este de asemenea un opioid agonist
asupra tuturor receptorilor opioizi dar cu alta structură chimică decât
morfina, petidina având o structură chimică oarecum intermediară
între morfină şi atropină.

Potenţa analgezică a petidinei este de aproximativ 10 ori mai mică

decât potenţa analgezică a morfinei, doza de 10 mg morfină fiind
echivalentă din punct de vedere analgezic cu doza de 100 mg
petidina.
In plus faţă de morfină însă petidina are şi efect parasimpatolitic.

Aceasta face ca, spre deosebire de morfină, petidina să nu producă

mioză, uneori poate produce chiar midriază uşoară, iar administrată
în tratamentul colicilor să nu agraveze spasmul sfincterelor aşa cum
face morfina.

Petidina este utilizată ca analgezic, având practic aceleaşi indicaţii

ca şi morfina. Este însă preferată morfinei în tratamentul colicilor.
Codeina este un agonist al tuturor receptorilor opioizi care seamănă
foarte bine din punct de vedere al structurii chimice cu morfina.

Practic codeina este metil-morfină.

Codeina se găseşte ca atare în opiu dar obişnuit se prepară

industrial plecând de la morfină.
în organism codeina se poate transforma în morfină prin demetilare
şi este posibil ca unele efecte ale codeinei să fie de fapt efecte ale
morfinei formată în organism prin demetilarea codeinei.
Codeina diferă relativ mult de morfină din punct de vedere al
efectelor sale asupra organismului.
Efectul analgezic al codeinei este slab comparativ cu al
morfinei,cam 20 apreciindu-se că efectul analgezic al codeinei este
aproximativ de aceeaşi intensitate cu efectul analgezic al
paracetamolului sau aspirinei,
riscul codeinei de a produce toxicomanie şi dependenţă este practic
neglijabil.
Au fost semnalate şi cazuri de toxicomanie şi dependenţă la codeina
dar acestea sunt foarte rare, apar numai la utilizarea îndelungată a unor
doze foarte mari şi este posibil să fie datorate morfinei formate în
organism prin metabolizarea codeinei.
n schimb codeina menţine un intens efect antitusiv şi un efect de
încetinire a tranzitului intestinal.
Efectul antitusiv al codeinei se manifestă la doze mai mici decât efectul
analgezic, dozele de codeinâ utilizată ca antitusiv fiind de 15-30 mg pe
când dozele de codeină utilizate ca analgezic sunt de 30-60 mg.

Efectul antitusiv constituie principala utilizare terapeutică a codeinei,

medicamentul fiind indicat în tratamentul tusei seci, spastice, iritative.

Efectul de încetinire a tranzitului intestinal permite utilizarea codeinei în

tratamentul anumitor cazuri selecţionate de boli diareice iar într-un alt
context, constipaţia este una din reacţiile adverse comune ale codeinei.

Codeina este de asemenea utilizată ca analgezic, fie în compoziţia unor

preparate numite antinevralgice, când medicamentul se utilizează în
general în doze mici de 10-30 mg în combinaţie cu alte anlgezice de tip
antipiretic antiinflamator, fie ca atare, de regulă în oncologie, când se
utilizează în doze relativ mari, de 30-60 mg pentru o dată, de regulă
înaintea introducerii morfinei ca analgezic curent în terapia acestor
bolnavi.
Fentanilul (fentanyl), spre deosebire de opioizii de mai sus, este
un agonist selectiv asupra receptorilor opioizi de tip µ, şi are o
potentă de aproximativ 100 de ori mai mare decât morfina.

Faptul că fentanilul nu acţionează pe receptorii k face ca

medicamentul să nu prezinte efecte specifice acestor receptori
precum disforia, halucinaţiile sau creşterea diurezei.
Este de asemenea un medicament foarte liposolubil şi se elimină
din organism prin metabolizare foarte lentă la nivelul ficatului.
Dacă se administrează pe cale injectabilă intravenoasă pătrunde
foarte repede în creier, ceea ce face să aibă un efect foarte rapid şi
intens dar de scurtă durată, deoarece medicamentul este repede
redistribuit din creier către ţesutul adipos.

Aceasta permite utilizarea sa în anesteziologie în asociaţie cu

droperidolul.

Ca analgezic fentanilul se utilizează în administrare transdermică cu

ajutorul unor dispozitive care permit absorbţia lentă şi controlată în
mod continuu pentru o perioadă de aproximativ 3 zile (72 de ore).
Această absorbţie lentă continuă face ca medicamentul
să realizeze concentraţii progresiv crescătoare în paralel
în ţesutul adipos şi în creier, până la valori care ulterior
se stabilizează în platou.
în această formă de utilizare efectul analgezic al
medicamentului se instalează lent, în 24-48 de ore de la
aplicarea dispozitivului transdermic,

se menţine constant pe perioada cât există un astfel de

dispozitiv aplicat pe tegumente şi dispare după
aproximativ 12-24 de ore de la înlăturarea dispozitivului
transdermic.
Sub această formă fentanilul se utilizează pentru
tratamentul durerilor cronice şi continue ale bolnavilor
neoplazici.
. Agoniştii-antagonişti ai receptorilor opioizi
Substanţele din această grupă acţionează agonist asupra
receptorilor opiozi de tip k şi antagonist asupra receptorilor opioizi
de tip µ.

Ele se utilizează ca analgezice sau pentru a antagoniza

deprimarea respiratorie produsă de agoniştii receptorilor µ, în
funcţie de raportul între doza care stimulează receptorii k şi doza
care blochează receptorii µ.

Pentazocina (fortral) este un medicament opioid care este agonist

asupra receptorilor opioizi de tip k şi antagonist asupra receptorilor
opioizi de tip µ.

Efectul agonist asupra receptorilor k este probabil mai intens decât

efectul antagonist asupra receptorilor µ, astfel încât, acţionând
asupra receptorilor k, pentazocina prezintă efect de analgezie
spinală.
Potenţa sa este mai mică decât potenţa morfinei, doza de 10 mg
morfină fiind aproximativ echivalentă cu doza 50 mg pentazocina în
administrare parenterală.
în administrare orală efectul analgezic al pentazocinei este mai
slab, probabil datorită biodisponibilităţii reduse ca urmare a
metabolizării sale la primul pasaj hepatic.
Neavând efecte agoniste asupra receptorilor µ pentazocina nu
prezintă efectele specifice morfinei şi datorate stimulării acestor
receptori.
In schimb prezintă efecte caracteristice stimulării receptorilor k
printre care, la doze mari, stare de disforie şi halucinaţii, iar
deprimarea respiratorie este slabă.
Riscul de dependenţă este mai mic decât în cazul morfinei dar nu
este neglijabil.
Dacă se administrează morfinomanilor sau la persoane în
tratament cronic cu opioizi agonisti a ireceptorilor µ, prin blocarea
acestora pentazocina poate declanşa un sever sindrom de
abstinenţă.
Pentazocina poate de asemenea să diminueze deprimarea
respiratorie acuta produsă de dozele mari de agonişti ai
receptorilor µ, dar de obicei se utilizează rar pentru această
indicaţie. De obicei, pentazocina se utilizează ca analgezic având
aproximativ aceleaşi indicaţii ca şi morfina şi reprezentând în
general o etapă de analgezie premergătoare deciziei de a se apela
la morfină.
 Nalorfina este de asemenea un agonist al receptorilor opoizi de tip k şi un
antagonist al receptorilor opioizi de tip µ.

Spre deosebire de pentazocina, în cazul nalorfinei efectele blocante ale

receptorilor opioizi de tip µ se manifestă la doze de aproximativ 10 ori mai
mici decât efectele agoniste asupra receptorilor opioizi de tip k.

Aceasta face ca nalorfina sa se utilizeze în principal pentru combaterea

deprimării respiratorii acute la persoanele cu intoxicaţie acută cu agonişti ai
receptorilor opioizi de tip µ.

Se utilizează în tratamentul supradozărilor de opioizi întâlnite în toxicomania

de stradă şi în combaterea deprimării respiraţiei produsă eventual prin
administrarea intraoperatorie de opioizi.

Efectul analgezic produs prin stimularea receptorilor k face ca

medicamentul administrat postoperator la bolnavii care au primit
intraoperator morfină sau un alt agonist al receptorilor µ, să combată
semnificativ deprimarea respiratorie fără să antagonizeze complet efectul
analgezic, ceea ce prezintă un avantaj pentru acesta indicaţie.
Administrat Ia morfinomani sau la bolnavi în tratament cronic cu
opioizi agonişti ai receptorilor opioizi de tip µ nalorfina
declanşează un sever sindrom de abstinenţă.

Uneori poate declanşa un astfel de sindrom de abstinenţă şi la

morfinomanii care sunt trataţi cu nalorfină pentru combaterea
unui fenomen de supradoză.

Dozele la care nalorfina prezintă efecte analgezice sunt mai mari

decât dozele la care medicamentul antagonizează deprimarea
respiratorie produsă de opioizi astfel încât nalorfina nu se
utilizează ca analgezic.

In doze mari nalorfina poate produce efecte tipice stimulării

receptorilor opioizi de tip k cum ar fi stare de disforie sau
halucinaţii.
Naloxona este medicamentul prototip al acestei grupe. Ea este un
blocant pur al tuturor receptorilor opioizi cu excepţia receptorilor
ORL.

Administrată la omul normal nalorfina nu produce practic nici un

efect, dar antagonizează toate efectele tuturor opioizilor, atât ale
agoniştilor (de tipul morfinei) cât şi efectele k ale agoniştilor-
antagonişti (de tipul pentazocinei).

La persoanele dependente de opioizi naloxona declanşează un

sever sindrom de abstinenţă.
Naloxona se utilizează pentru tratamentul intoxicaţiei acute cu
opioizi cum ar fi supradozarea apărută la morfinomani în
toxicomania de stradă, deprimarea respiratorie a nou-născutului din
mamă care a primit opioizi la naştere sau deprimarea respiratorie
produsă de opioizi administraţi intraoperator.
In cazul administrării postoperatorii pentru
combaterea deprimării respiratorii produsă de
opioizii administraţi intraoperator, naloxona,
spre deosebire de nalorfină, are dezavantajul
că înlătură nu numai deprimarea respiratorie ci
şi efectul analgezic.

Naloxona se administrează injectabil intravenos

sau intramuscular, în doze în jur de 0,5 mg şi
antagonizează toate efectele agoniştilor opioizi.
Efectul naloxonei se instalează în 1-2 minute
de la administrare şi durează cca. 2-4 ore.
 Naltrexona este un alt antagonist pur al tuturor receptorilor opioizi
care antagonizează prompt toate efectele agoniştilor opioizi fără să
aibă practic efecte proprii dacă se administrează la omul normal.

Spre deosebire de naloxona, naltrexona se absoarbe bine din tubul

digestiv şi se poate administra pe cale orală, iar efectul său este de
relativ lungă durată menţinându-se aproximativ 24 de ore.

Aceste particularităţi farmacoeiiietice au permis utilizarea

naltrexonei pentru combaterea morfinomaniei pe termen lung.

Practic se consideră că un tratament de lungă durată cu naltrexona,

aplicat toxicomanilor după cura de dezintoxicare, ar împiedica
revenirea toxicomanului la morfinomanie, deoarece administrarea
unui opioid în prezenţa blocantului receptorilor opioizi nu ar mai
avea efecte psihofarmacologice.

Din păcate însă studiile clinice au arătat că naltrexona nu

ameliorează rata de revenire la toxicomanie.
 Levorfanolul si dextrometorfanul sunt doi izomeri optici ai unei
substanţe asemănătoare codeinei. Levorfanolul este izomerul
levogir şi are proprietăţi foarte asemănătoare morfinei.
Dextrometorfanul este izomerul dextrogir, este complet lipsit de
efect analgezic,
nu produce deloc dependenţă, dar posedă proprietăţi antitusive de
aceeaşi intensitate ca şi codeina.
Efectul antitusiv al dextrometorfanului se exercită foarte probabil
printr-un alt mecanism decât stimularea receptorilor opioizi.
Propoxifenul este un opioid asemănător structural cu metadona.
Are proprietăţi de tip opioid numai izomerul dextrogir, numit
dextropropoxifen. Izomerul levogir, levopropoxifenul, este lipsit de
proprietăţi analgezice dar prezintă proprietăţi antitusive.
Loperamida este un opioid asemănător petidinei, dar spre
deosebire de aceasta, se absoarbe foarte puţin din tubul digestiv şi
nu străbate bariera hemato-encefalică. Loperamida se utilizează
numai in administrare orală ca antidiareic. Riscul de toxicomanie şi
dependenţă este practic nul.