Psihomotricitate, educație

și reeducare psihomotrica
Lp. 1
Introducere
Conceptul de psihomotricitate nu este clar definit și acest
demers vine din dorința specialiștilor de a dezvolta teoria, fiind o
paradigma aflată la răscrucea mai multor științe și în același
timp, o terapie sau o disciplină activă ce vizează creșterea și
dezvoltarea individului, educarea și reeducarea lui:
• La copil, înainte de aparatul vorbirii, mișcarea constituie mijlocul
unic de expresie și primul instrument al psihismului.
Obiectivele cursului
1.1 Definirea psihomotricității
1.1.1 Delimitări conceptuale: aptitudinea motrică vs
capacitate motrică

1.2 Senzații, percepții, reprezentări

1.1 Definirea psihomotricității
 Psiho, element de compunere academică cu semnificația „psihic”.
„spirit”, „spiritual”, însă, în acest context are semnificația „psihic”,
pentru că face referire la reflectarea realității prin intermediul
activităților nervoase superioare.
Corpul este integrat în sfera experientelor psihologice și
reacționează la stimulii veniti din mediu, mediu creat pe baza realității
percepute.

Psihicul definește personalitatea ca unitate comportamentală

dotată cu percepție, intelect și afectivitate. Caracteristica fundamentală
a psihicului este conștiința, funcție greu inteligibilă.
 Conștiința este proprietatea subiectului de a se identifica pe
sine ca entitate distinctă de ambient și a găsi toate particularitățile
de sine.
Prin conștiență omul se poate reprezenta și modela dinamic,
intelectiv și afectiv, adică își poate construi descrieri lingvistice de
stare.
Conștiința asigura ancorarea permanentă a omului în
realitate, dar tot ea permite desprinderea subiectului de lumea
obiectivă și interacțiunea transformată a realității.
Organizarea psihologică a persoanei cuprinde trei dimensiuni:

Eu-l Sinele Supraeul

Fiecare are un rol bine definit.

 Relația dintre cele trei, reprezintă activitatea nervoasă
superioară:

Supraeul
• Are funcția de a critica
eu-l, fiind tiranic față de
Sinele eu și în conflict cu sinele.
• Este inconștient, amoral,
ilogic.
Eu-l
• Se formează din relația
conflictuală a euri-lor
multiple.
• Este reprezentantul lumii
exterioare (el se
autoreglează, dorește să
fie moral).
 Eu-l, sinele și supraeul sunt corespondenții conștientului,
inconștientului și subconștientului.

Conștientul reprezintă suportul psihicului, ancorând

subiectul în interacțiunea individului cu sine, cu realitatea, cu
semenii săi. Psihicul generează personalitatea, aceasta fiind un
ansamblu de caracteristici informaționale orientate spre definirea
de stări proprii fiecărei ființe superioare în parte.
Putem distinge, în scopul explicării conceptului de
psihomotricitate, trei nivele constitutive ale psihicului.

Perceptia și
reprezentarea
realității.

Limbajul și
reconstrucția
lingvistică a realității.

Afectivitatea.
 Motricitatea, componenta funcțională a psihomotricității,
este capacitatea activității nervoase superioare de a trece de la un
proces de excitație la altul, de la un stereotip dinamic la altul,
prin intermediul reacțiilor musculare care induc mișcarea
corpului sau a diferitelor sale componente.

În acest sens, întârzierile în dezvoltare (proces calitativ al

evoluției ființei umane) sau diferite perturbări funcționale ale
mișcării/ coordonării corpului și a componentelor sale vizează
calitatea mișcării cerută de o anumită sarcină sau stimul.
 Această calitatea, mai mult sau mai puțin perturbată, a
mișcărilor și mai ales a unor gesturi, este determinată de felul în
care sunt receptate și interpretate informațiile, precum și de
calitatea actului de răspuns, infuențat nu doar de factori motrici,
ci și de factorii cognitivi, afectivi, motivațional, volitivi.

Explicațiile educației psihomotorii și a reeducării prin

mișcare vizează întreaga personalitate a copilului/ individului
deoarece urmărește aoscierea permanentă a acțiunii și
descoperirii mediului, cunoașterii.
 Noțiunea de psihomotricitatea a fost folosită pentru prima
dată de Ernest Dupree când explica „debilitatea motrică”,
determinată de imperfecțiunile funcțiilor motrice ce trebuie
adaptate activităților cotidiene.
În acest context, cercetările ulterioare, pentru identificarea
situațiilor care influențează creșterea și dezvoltarea copilului, s-
au orientat spre :
1. Problema dezvoltării motorii a copilului;
2. Relația dintre retardul dezvoltării motorii și a celui
intelectual;
3. Dezvoltarea abilităților manuale și a aptitudinilor în strânsă
corelație cu vârsta;
4. Legătura dintre lateralitate, structura spațială și orientare
temporală, pe de o parte și barierile în evoluția școlară a
copilului, ca rezultat al unei dezvoltări în parametri.
1.1.1 Delimitări conceptuale: aptitudine
motrică vs capacitate motrică
Psihomotricitatea apare explicată atât ca aptitudine cât și
ca funcție complexă de reglare a comportamentului individual;
pentrul prima afirmație explicăm că psihomotricitatea este o
funcție complexă, o aptitudine care integrează atât aspecte ale
activității motorii, cât și manifestări ale funcțiilor perceptive.
Conduitele psihomotorii ale fiecărui individ evoluează în
funcție de înzestrarea sa aptitudinală, gradul de dezvoltare fizică
și intelectuală și de influențele educative cărora a fost supus pe
tot parcursul copilăriei.
 Înzestrarea aptitudinală are la bază stările mentale și
neuropsihologice de pregătire a răspunsului, venite din experiența
individului, având influență activă a răspunsului în relația cu obiectele
și situațiile cu care intră în contact

Ex. – în limbajul cotidian se discută despre un om ca „nu are

aptitudini pentru...”, ceea ce nu înseamnă ca individul nu este dotat cu
nici o aptitudine, ci că are aptitudini mai mult sau mai puțin
dezvoltate, în toate ariile profesionale, iar cel care are o aptitudine
foarte dezvoltată, are talent.
În acest context, nu putem măsura aptitudinile unui actor social,
decât prin prisma performanțelor sale cu ajutorul probelor, deci a
capacităților.
 Capacitatea trimite la substratul constitutiv al unei aptitudini,
preexistent acesteia și depinde de dezvoltarea naturală a ei, de
formațiunea educațională, eventual de exercițiu.

Doar capacitatea poate fi obiectul unei evaluari directe,

aptitudinea constituind o calitate.

Capacitatea (definită de către dicționarul britanic) – ușurința

obținerii unei finalități, pozitive, în executarea unei sarcini sau în
exercitarea unei profesii.
 Educarea psihomotricității deține un loc important în
terapeutica educațională, dacă ținem cont de faptul că deficiența
mintală este asociată, în general, cu debilitatea motrică.
Pentru a putea fi mai ușor de înțeles, este necesar să
explicăm termenii care trimit la:

1. • Handicap

2. • Deficiență

3. • Diformitate

4. • Incapacitate
 Handicapul este dezavantajul social al unui individ,
apărut ca urmare a unei deficiențe sau a unei incapacități ce
limitează îndeplinirea unui rol normal.

Handicapul de intelect presupune lipsa de echipament

psihologic al primei copilării, ceea ce impune ca printr-o
educație sistematică să se reia și să se completeze achizițiile
privitoare la mecanismele motorii și psihomotrice care constituie
baza pentru toate mecanismele mentale, pregătind formele de
activitate intelectuală superioară.
 Deficiența corespunde pierderii substanței sau alterării
unei structuri sau a unei funcții fiziologice, psihologice.
Deficiența ca și handicap se clasifică dupa natura lor: fizice,
senzoriale, psihice și edcaționale.

Diformitatea este forma sau atitudinea anormală

permanentă și necorectabilă voluntar a unei părți a corpului
(deficiență fizică a aparatului locomotor).

Incapacitate aparține reducerii parțiale sau totale a

capacității de a îndeplini o activitatea în limitele considerate ca
normale pentru o ființă normală.
Direcții generale ale psihomotricității:

• Educarea relației cu sine.

1.

• Dezvoltarea relației cu alții.

2.

• Escaladarea relației cu
3. mediul înconjurător.
 Educarea relației cu sine vine din coordonarea posturală care
are la bază reflexe, cu tot ce le compune: componente spațiale, ritm,
energie.

Relația cu alții va fi următorul pas în dezvoltarea psihomotrică

a copilului, realizată prin schimbul de informații dintre copil și
mamă (voce, ras, contactul tegumentelor), feed-back ce-i va permite
copilului sa conștientizeze Eu-l personal, să compare și să emită
opinii personalizate.

Relația cu mediul va fi începută cu ajutorul mamei prin

intermediul obiectelor, oamenilor, fenomenelor ce-i sunt prezentate
copilului.
1.2 SENZAȚII, PERCEPȚII, REPREZENTĂRI
1.2.1 Senzațiile

Simțurile sunt sistemele prin care primim informații și

mijlocul prin care determinăm natura mediului în care trăim. Din
punct de vedere psihologic, senzațiile sunt experiențe
fundamentale, primare, asociate cu stimuli.
Senzațiile sunt subordonate celulelor specializate numite
receptorii senzoriali, ce au rolul de a detecta stimulii și de a-i
transforma în impulsuri nervoase prin procesul transducției
senzoriale.
Procesele senzoriale sunt explicate prin activitatea
organelor de simț și a căilor neurale, cele care pleacă spre centrii
nervoși trecând prin etapele de culegere a informațiilor despre
stimuli.
 Senzațiile reprezintă reflectarea înșușirilor izolate ale
obiectelor, fenomenelor lumii materiale care acționează asupra
organelor de simț.

Sensibilitatea este cea care detectează stimulul și

declanșează răspunsul.
Categorii de senzații:

Clasificarea senzațiilor se realizează în funcție de natura

analizatorilor:
• Senzații vizuale, auditive,
Externi cutanate (tactile, termice,
vibratorii), gustative, olfactice.

Interni • Senzații interne (organice).

Intermediari • Senzațiile kinestezice și statice.

 Sensibilitatea vizuală ne permite să detectăm obiectele
prin lumina reflecatată de aceasta prin intermediul analizatorului
specializat.
 Senzațiile auditive au rol în diferențierea sunetelor,
sunetelor vorbirii umane, precum și în localizarea și stabilirea
direcției sunetului și în activitatea fizică, senzațiile auditive
contribuie la orientarea în spațiu.
Exercițiile cu muzică dezvoltă auzul muzical, dau nuanță
emoțională mișcării dar și ritm, ultimul facilitează învățarea și
execuția mișcărilor.
 Senzațiile kinestezice aduc informații despre mișcarea și
poziția părților corpului. Stimulul provoacă un răspuns prin
impulsurile care sunt transmise pe calea sensibilității
proprioceptive, ajung în cerebel, asigură reflexele tonice de
postură sau caracterul coordonat al mișcărilor:

Poziția părților corpului: ducerea unui braț în lateral, cu ochii

închiși, va atrage dupa sine capacitatea de a-l ridica și pe
celălalt în aceiași poziție;

Mișcarea părților corpului: dacă un copil cu o creștere și o

dezvoltare normală este bine antrenat din punct de vedere
motric, experiența sa motrică este mai bogată și el va percepe
mai bine direcția, viteza, amplitudinea mișcării, precum și forța
necesară execuției ei.
Senzațiile cutanate (dermice) sunt:
De tact;
De temperatura;
De durere.

Stimulii recepționați pe cale tactilă, din mediu (în activitatea

noastră – de la aparatele cu care se lucrează: mingi, bară, obiecte de
diferite forme și mărimi etc.) formează o anumită obișnuință, rezultat al
sistematizării proceselor de excitație în scoarța cerebrală, a formării
stereotipului dinamic și al fenomenului de acomodare.
În creșterea și dezvoltarea copilului, din punct de vedere motor,
spațiul în care se mișcă individul devine din ce în ce mai mare, cu
variabile care-i influențează activitatea, cunoasterea.
Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare
senzorială mai ales în ceea ce privește sensibilitatea vizuală și auditivă.
Apariția limbajului va influența, concomitent, dezvoltarea percepției și
a reprezentărilor.
1.2.2 Percepțiile
Oamenii au nevoie constant de o imagine actualizată a
mediului înconjurător, de o reprezentare a ceea ce este în jurul
lor pentru a o folosi în percepțiile conștiente care-i vor ajuta în
luarea deciziilor și a acțiunilor. Astfel percepția face trimitere la
modalitatea în care entitățile sociale procesează și organizează
informațiile senzoriale brute venite din mediul pentru a forma o
reprezentare sau un model din lumea înconjurătoare si pentru a
folosi această reprezentare în rezolvarea problemelor
(deplasarea, manipularea obiectelor, planificarea).

Percepțiile reprezintă reflectarea obiectului și

fenomenului în unitatea însușirilor lor, ca urmare a
contactului cu organele de simț.
 Lumea materială pe care o percepem există în spațiu și
timp, iar fenomenele acestei lumi se află în permanentă mișcare,
deosebim:
0

Percepții de spațiu

Percepții de timp

Percepții de mișcare
 Percepțiile spațiale sunt evidente în: percepția mărimii și
formei, volumului, profunzimii, a suprafeței, a distanței. Evident,
percepția mărimii și formei obiectelor se realizează prin
intermediul, asocierii funcțiilor analizatorului vizual și
kinestezic, iar percepția volumului și profunzimii se datorează
vederii bioculare.
 Percepțiile de timp reprezintă reflectarea duratei și
succesiunii fenomenelor, evenimentelor, acțiunilor, bazându-se
pe:
Fenomenele vitale ale organismului;
Relaxarea succesiva a mușchilor, ritmul de execuție a
mișcărilor;
Experiența trecuta reflexul condiționat de timp.

Particularitățile care influențează percepția timpului, în

desfășurarea unei acțiuni motrice, sunt: tempoul și aprecierea
tempoului, vizibilă în dozarea efortului pentru asigurarea
rezervei de energie în momentele hotărâtoare ale execuției unei
acțiuni motrice.
 Percepția mișcării este reliefată în semnalele aparatului
vizual adăugându-se semnalele auditive produse de obiectul în
mișcare. Mișcarea obiectelor introduse în procesul de educare și
reeducare psihomotrică, depinde de cunoașterea formei mișcării
(rectilinie, curbilinie), a felului ei (îndoire, ridicare),
amplitudinea, direcția, durata, ritmul, accelerația.
Percepția este canalul informațional prin care psihicul
primește mesaje purtătoare de modalitate. Comparativ cu
senzația, percepția constituie un nivel superior de prelucrare și
întegrare a informației despre lumea externă și despre propriu
nostru „eu”.
Superioritatea percepției constă în realizarea unei imagini
sintetice, unitare, în care obiectele și fenomenele care acționează
direct asupra organelor analizatoare sunt reflectate ca totalitpți
integrale, în individualitatea lor specifică.
Perceperea unuia și aceluiași obiect prin mai mulți
analizatori este, evident, mai eficientă decât perceperea doar
printr-un singur analizator.
1.2.3 Reprezentările

Reprezentarea este procesul psihic spontan, incontrolabil

intețional, prin care este extrasă forma realității, adică
fenomenalitatea, din mesajul perceptual. Ea este un proces
cognitiv primar (senzorial) care reflectă însușirile obiectelor și
fenomenelor sub forma imaginilor, în absența acțiunii stimulilor
asupra organelor de simț.
 Reprezentările reflectă în imagini concrete, intuitive,
caracteristicile obiectelor și fenomenelor din spațiu
caracterizându-se prin:
Percepții;
Energie care influențează cunoașterea;
Flexibilitate, adaptându-se contextului;
Adaptabilitate pentru ca fac trecerea de la primul la cel de-al
doilea sistem de semnalizare (limbajul), îmbinând concretul cu
logicul, abstractul.

Rolul lor în activitatea de educare psihomotrică :

Influențează însușirea unei execuții corecte;
Determină formarea conștiinței de sine;
Asigură autocunoașterea în procesul practicării exercițiilor
fizice.
Rezumatul cursului
Psihologia explică funcțiile psihice, proveniența,
mecanismele generative, acțiunile specifice și consecințele lor
asupra ființei umane în relație cu motricitatea.
Psihicul uman nu este explicat separat de corpul
individului, astfel încât, un concept atotcuprinzător este necesar
în motivarea atitudinilor, comportamentului, al acțiunilor
actorilor sociali. Psihomotricitatea întregește raportul dintre
fenomenele psihice și cele motrice, explicând legătura
indisolubilă între cele două.
Senzațiile, percepțiile, reprezentările sunt atribute ale
comunicării cu sine, cu alții și cu mediul.
Aici se încheie Lp. 1.

Vă mulțumesc pentru atenție!