TIMPUL CA MĂSURĂ A

IREVERSIBILITĂŢII
Danciu Maria-Cristina
Clasa a XII-a C
Năstase Mara
 Introducere
Timpul reprezintă o dimensiune a Universului, diferită de cea spaţială prin faptul că
ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. În dicţionarul Oxford, timpul este definit
drept un proces indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate.
Pe parcursul evoluţiei, evenimentele care se produc regulat şi obiectele cu mişcare aparent
periodică au servit ca standard pentru unităţile timpului, printre care aparenta mişcare a soarelui
pe cer şi fazele lunii. Deşi nu există o teorie unitară în legătură cu esenţa şi însuşirile timpului, în
prezent există cu siguranţă mult mai multe cunoştinţe despre acesta.
 Trăsăturile timpului
♦ Durata este intervalul de timp în care se desfăşoară o acţiune. Exprimarea cantitativă
a duratei poate fi realizată fie prin comparare (mai mult ca, înainte de, după etc.), fie
prin măsurare cu ajutorul unui etalon (secunda, minutul, ora, ziua, anul).
♦ Succesiunea, ca trăsătură definitorie a timpului, desemnează urmarea în timp a
stărilor, obiectelor, fenomenelor şi proceselor una după alta.
♦ Coexistenţa semnifică existenţa simultană a mai multor procese, obiecte sau
fenomene ale realităţii.
♦ Ritmicitatea, ca trăsătură cantitativă a timpului, desemnează periodicitatea unei
mişcări, a unui proces sau fenomen, frecvenţa cu care stările se schimbă sau se
înlocuiesc unele pe altele.
♦ Unidimensionalitatea semnifică proprietatea fenomenelor de a se desfăşura în timp,
într-o singură direcţie: de la trecut, prin prezent, spre viitor. Timpul nu poate fi întors,
fiind astfel ireversibil. În legătură cu acest aspect, Albert Einstein arăta încă din anii
’20: Timpul pe care-l desemnăm în formulele fizice cu litera „t” poate desigur să intre în ecuaţie cu
semnul negativ, aceasta dă posibilitatea calculării timpului în sens negativ, adică într-o direcţie
negativă. Aici, însă, noi avem de-a face doar cu calcularea timpului, din care nu trebuie, nicidecum,
să tragem concluzia că însăşi curgerea timpului poate deveni negativă. Cauza tuturor neînţelegerilor
constă în confruntarea a ceea ce este admis şi necesar ca mijloc de calcul, nu ceea ce este posibil în
realitate.
 Astfel, timpul prezintă o direcţie, o orientare, spre desoebire de spaţiu, care nu se
particularizează prin acest aspect. Astfel, se poate vorbi despre anizotropia timpului,
element ce se opune izotropiei spaţiului (făcând referire la proprietatea de a avea aceleaşi
însuşiri în toate direcţiile).
Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al timpului sunt sistemele variabile.
Astfel, în sistemele reale termodinamice, starea mai probabilă urmează stărilor mai puţin
probabile. Această caracteristică este redată de conceptul de entropie.
Creşterea entropiei înseamnă creşterea stării de dezordine în raport cu ordinea, deci
existenţa unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate.
În sistemele în care predomină ramura ascendentă, putem vorbi despre un sens al
defăşurării proceselor invers celui dintâi, sens de creştere a ordinii, de creştere a opoziţiei
la dezordine. Această trăsătură, caracteristică sistemelor cibernetice autoreglatoare, a
primit denumirea de negentropie. În orice caz, cu cât schimbările sistemelor depind mai
mult de istoria lor şi cu cât se poate aplica mai adecvat conceptul de îmbătrânire a
sistemului sau cel de mişcare progresivă, cu atât sistemul are mai multe accente de
ireversibilitate.
♦ Caracterul relativ şi absolut – timpul este absolut, în sensul manifestării sale ca
atribut fundamental, veşnic al existenţei. Timpul este relativ în sensul că însuşirile lui
nu sunt aceleaşi în întregul Univers, ci variază în raport cu formele de manifestare a
materiei şi a mişcării.
Odată cu schimbarea condiţiilor materiale se modifică duratele şi ritmurile proceselor,
ale formelor spaţiale, dar şi relaţiile dintre acestea. Astfel, teoria relativităţii restrânse a
scos în evidenţă faptul că, la viteze mari, apropiate de viteza luminii, are loc o contractare
a lungimilor (pe direcţia de deplasare), alături de o o dilatare a timpului (timpul se scurge
mai încet).
Studierea câmpului gravitaţional, în teoria generală a relativităţii, a demonstrat
dependenţa timpului şi spaţiului de acest timp. În câmpurile gravitaţionale puternice,
spaţiul este curbat. Câmpul gravitaţional schimbă, de asemenea, scurgerea timpului, ritmul
lui: cu cât masele materiale sunt mai mari, iar câmpul gravitaţional mai puternic, cu atât
scurgerea timpului este mai înceată.
♦ Infinitatea exprimă caracterul etern şi indestructibil al timpului, existenţa lui fără
început şi fără sfârşit.
 Timpul biologic
Timpul biologic pune, în primul rând, problema deosebirilor dintre timpul fizic (cronologic) şi cel
biologic, în aşa fel încât timpul biologic nu poate fi totdeauna măsurat cu unităţile timpului fizic. Acest
aspect este pus în evidenţă de rtimurile diferite de maturizare şi de îmbătrânire pe care le prezintă
diferitele organisme.
De aceea, se poate afirma că timpul organismului tânăr este mai dilatat decât cel al organismului
îmbătrânit, căci secunda de viaţă a unui organism tânăr este mai bogată în procese fiziologice. Deci,
pentru copil ziua este mai lungă decât pentru omul matur, căci în cadrul ei se petrec incomparabil mai
multe evenimente (activitatea este mult mai intensă atât psihic, dar şi fiziologic).
Din punctul de vedere al timpului fizic, copilăria apare scurtă, iar bătrâneţea lungă.
Din punctul de vedere al timpului biologic, copilăria este îndelungată, iar bătrâneţea este lungă.
De aceea, se poate vorbi despre un timp intern al fiecărui organism, care se modifică de-a lungul
dezvoltării sale individuale.
 Timpul biologic individual se corelează apoi cu timpul speciei. Durata de existenţă a
speciei se supune altor criterii decât durata de viaţă a fiecăruia dintre indivizii săi. Dacă, în
cazul unui individ, esenţiali sunt parametrii fiziologici, în cazul speciei apar alţi parametri,
precum: densitatea populaţiei, lărgirea arealului, existenţa unei capacităţi generale de adaptare.
Existenţa orologiilor biologice reprezintă principala particularitate a organismului de a
aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexe condiţionate de timp, migraţia
păsărilor etc.). Organismul viu are asemenea ceasuri, care sunt corelate cu procesele periodice
din mediu: zi-noapte, anotimpuri.
Ceasul biologic la organismele rudimentare este corelat cu periodicitatea reacţiilor chimice.
La organismele superioare, ritmul fundamental este dat de activitatea ritmică automată a
scoarţei cerebrale.

☻Timpul psihic este reversibil, fiind modificat, comprimat sau dilatat în funcţie de experienţa subiectivă pe
care o trăim.