Virusurile hepatitice

Se cunosc 9 virusuri hepatice: notate de la A–

G,TT, PM
Aparţin unor familii distincte
 Caracteristici diferite:
genom,
 replicare,
 evoluţie a infecţiei,
 căi de transmitere
 Comun-tropism principal pentru hepatocite
Toate aceste virusuri determină hepatita.
 ... Virusuri hepatitice identificate până în prezent
Familie, Transmitere Debut Incubaţie Severitate în Mortalitate Cronicizare
Virus Genom infecţia acută în faza acută
A Picornaviridae fecal-orală acut 20-50 zile medie sub 0,5% NU
ARN

B Hepadnaviridae -parenterală acut sau 45-160 zile uneori ridicată 1-2% DA

ADN -sexuală insidios
- verticală
- intrafamilială

C Flaviviridae -parenterală variabil 14-180 zile de obicei 0,5-1% DA

ARN -sexuală forme
-verticală subclinice

D viroid-like -parenterală variabil 15-60 zile variabilă ridicată DA

ARN -sexuală

E neîncadrat fecal-orală acut 15-50 zile medie sau 1-2% NU

ARN severă Gravide :
(la gravide) 20%

F neîncadrat non-parenterală acut ? ? ? ?

ADN

G Flaviviridae parenterală ? ? ? ? posibilă ?

(GB) ARN

TT Paracircoviridae parenterală ? ? variabilă ? DA

(propunere) (transfuzii)

PM Circoviridae ? ? ? ? ?
(propunere)
Virusul hepatitei A
Fam: Picornaviridae
Gen: Hepatovirus
 Morfologie şi structură
Formă : sferică, diametru 27 nm

Genomul : ARN monocatenar

Nu prezintă anvelopă.

Capsida : simetrie icosaiedrică

 conţine 4 proteine virale structurale VP1-VP4
 Patogenitate

Transmiterea pe cale fecal-orală

Rezistă perioadă îndelungată în mediu umed
Sursa de infecţie este omul bolnav
Sediul iniţial de replicare este intestinul, apoi
urmează perioada de viremie şi virusul
ajunge la ficat
Se replică în hepatocit şi determină necroza
 Aspecte clinice
Incubaţia : 20-50 zile

Formele clinic manifeste - debutează de obicei cu

fenomene digestive urmate de icter la nivelul
tegumentelor şi mucoaselor.

Faza icterică se remite în decurs de o lună.

Vindecarea este regulă

Imunitate durabilă
 Diagnostic de laborator

Diagnostic direct
Nu se cultivă pe culturi de celule
Metode de evidenţiere :
 imunomicroscopia electronică,
 detectarea antigenelor virale prin teste
imunoenzimatice sau radioimune,
 hibridizarea cu sonda ARN sau ADN,
 PCR.
 Diagnostic de laborator
Diagnostic serologic

 Se bazează pe evidenţiera anticorpilor specifici IgM

anti HAV:

 tehnica imunoenzimatică (ELISA),

 test radioimun(RIA)
 Profilaxie
Nespecifică
 Măsuri igieno-sanitare

Specifică :
 Imunizarea pasivă cu gama- globuline
polivalente (la cel mult 15 zile de la infecţie);
Durata protecţiei este de 4-6 luni.
 Imunizarea activă cu vaccin viral inactivat
(im)
 Virusul hepatitei B

Fam Hepadnaviridae
 Morfologie şi structură
 Virionul - alcătuit dintr-o nucleocapsidă sferică înconjurată
de un înveliş extern cunoscut ca antigen de suprafaţă
AgHBs.
 Antigenul HBs sau proteina S este proteina majoră a
anvelopei virusului. Două alte proteine, L şi M sunt de
asemenea prezente în anvelopa virusului.
 În interiorul anvelopei există o structură numită
nucleocapsidă care constă din 180 copii ale proteinei
virale core sau AgHBc.
 Acidul nucleic - este o moleculă circulară, parţial
monocatenar.
 Polimeraza virală - funcţionează atât ca
reverstranscriptază pentru sinteza catenei negative ADN
din ARN genomic cât şi ca polimerază ADN endogenă.

 Genomul VHB
 este cel mai mic genom ADN viral cunoscut dintre cele
care infectează omul şi animalele.
 are patru cadre deschise citirii (open-reading frame -
ORF) situate pe catena L (-). Au fost identificate genele
polipeptidelor majore ale virionului care sunt suprapuse şi
translatate în diferite cadre de lectură. Ele codează patru
proteine majore: de suprafaţă, core, proteina X şi
polimeraza.
 Replicarea VHB
Ciclul de replicare al VHB se desfăşoară în următoarele
etape :
 viral „binding” – ataşarea VHB la receptorul specific,
proteina de legătură fiind codată de regiunea pre S;
 viral „entry” – pătrunderea VHB în celulă, prin proces de
endocitoză mediată de receptor, în cursul căreia este
îndepărtată anvelopa virală şi eliberată nucleocapsida în
citoplasma hepatocitului.
 ADN-VHB - intră în nucleu prin dezintegrarea
nucleocapsidei la nivelul membranei nucleare, cu
eliberarea ADN; în nucleu se produce conversia dublei
catene a ADN în ADN circular covalent complet;
 ADN-ul circular covalent complet serveşte ca matriţă
pentru sinteza ARN viral care este eliberat în citoplasmă
pentru translaţia în proteine structurale, polimerază şi X-
proteină;
 ARN pre-genomic interacţionează cu proteine codate de
diversele lui gene, proteina P şi proteina capsidei, pentru
a forma nucleocapsida imatură;
 revers-transcripţia - are loc în interiorul nucleocapsidei
sub acţiunea proteinei P; din ARN este transcris ADN
genomic;
 ADN-ul genomic din nucleocapsidă poate fi asamblat în
capsida matură sau redirecţionat spre nucleul
hepatocitului;
 nucleocapsida matură - este transportată în reticulul
endoplasmic unde se înveleşte cu AgHBs;
 Virionul matur şi particule HBs sunt „exportate” prin
aparatul Golgi în afara hepatocitului.
 Antigene şi anticorpi
Trei sisteme majore antigen - anticorp sunt
operante în cursul infecţiei HBV:

1. Ag de suprafaţă (Ag HBs) şi Ac faţă de acesta (Ac HBs) ;

2. Ag miezului (Ag HBc) şi Ac faţă de acesta (Ac BHc de tip

IgM şi IgG);

3. Ag “e“ (Ag HBe) şi Ac faţă de acesta (Ac HBe)

Markerii serologici în infecţia HBV
Semnificaţie Pozitiv în :
Marker
ANTIGENE
AgHBs antigen de suprafaţă infecţii acute şi cronice
(neinfecţios per se)

AgHBe - componentă a miezului viral infecţii acute şi cronice

- prezenţa serică denotă
infectivitate
ADN- idem idem
polimeraza
ANTICORPI
AcHBs - infecţie vindecată - convalescenţă
- imunitate persistentă - după vaccinare

AcHBe - replicare virală diminuată - convalescenţă

- infectivitate scăzută sau - infecţii cronice cu replicare virală
absentă redusă
- infecţii cronice cu mutante virale

AcHBc IgM - infecţie recentă primul anticorp care se pozitivează în

infecţia acută
* se poate pozitiva în pusee de
reactivare ale unor infecţii cronice

IgG - infecţie în antecedente - markerul cu persistenţa cea mai

îndelungată
 Patogeneză
 Transmitere :
 perinatal, contact sexual, contact cu sânge şi produse de
sânge, transplant de organe şi ţesuturi, manopere
percutanate cu instrumente contaminate

 Replicare :
 intrahepatocitar apoi eliberarea în sânge – viremie;
 În timpul infecţiei acute, modificările hepatice sunt
similare cu cele din infecţia cu HAV, cu deosebirea că o
parte din hepatocite prezintă aglomerări extrem de
importante de AgHBs produs în exces.
 În cazurile de infecţii cronice HBV, aspectele histologice
hepatice variază de la modificări minimale până la noduli
cirotici ce constituie la o parte din cazuri stadii precoce
ale dezvoltării carcinomului hepatocelular primar.
 Sindroame clinice
Hepatita acută
1. Hepatita acută inaparentă sau asimptomatică :
decelată accidental prin teste biochimice(1/3)
2. Hepatita acută simptomatică : evoluţie tipică cu
fenomene digestive, fatigabilitate şi icter sau atipic(1/3)

Hepatopatii cronice
1. Statusul de purtător asimptomatic : caracterizată prin
prezenţa în sânge Ag HBs +/- Ac HBc de tip IgG.
2. Hepatitele cronice şi ciroza hepatică :Ag HBs este
sau nu asociat cu markeri de replicare virală şi
apar modificări hepatice histologice
3. Carcinomul heparocelular primar : apare prin
malignizarea sau nu a unei ciroze induse de HBV
Adulţi- 90 % din cazuri evoluează spre vindecare
-10% devin purtători cronici

La copii infecţia are prognostic rezervat

La nou născuţi din mame infectate rata

cronicizării poate ajunge la 90 %
 Diagnostic de laborator
Analizele de laborator utile în perioada de stare a hepatitei
virale acute au fost grupate în următoarele sindroame:

A. Sindrom de hepatocitoliză (teste enzimatice) - se

pozitivează prin punerea în circulaţia sangvină a unor
enzime din celulele hepatice afectate în cursul procesului
hepatitic.
 Dozarea transaminazelor (TGP sau AST, TGO sau ALT)
duce la obţinerea unor valori crescute (200-300 UI până
la 4000 UI), încă din perioada prodromală, înainte de
creşterea nivelului bilirubinei.
 Gama-glutamil-transpeptidazei (γGT) - valori
crescute ale acestei enzime sunt descrise în toate
tulburările hepato-biliare şi mai ales în cursul hepatitei
etanolice în care creşterea nivelului seric al γGT
precede modificările tuturor celorlalte teste hepatice.

 Colinesteraza - este utilizată mai mult în diagnosticul

diferenţial al hepatitelor acute virale de hepatitele de
altă etiologie (ex. toxică, etanolică) şi în aprecierea
capacităţii de sinteză a ficatului.
B. Sindromul de retenţie biliară

 Este pus în evidenţă prin determinarea valorilor

bilirubinemiei şi prin determinarea prezenţei pigmenţilor
biliari şi a urobilinogenului în examenul de urină.

 Formele colestatice de hepatită virală acută se însoţesc

şi de o creştere marcată a fosfatazei alcaline prin
creşterea sintezei acesteia de către celulele
canaliculelor biliare.
C. Sindromul hepatopriv

 pune în evidenţă scăderea capacităţii de sinteză a

ficatului, ca o consecinţă a necrozei hepatice.
 Hipoalbuminemia se întâlneşte în necrozele hepatice
subacute masive, în hepatitele cronice active, cirozele
hepatice, fiind un ghid util în prognosticul şi terapia
acestor afecţiuni.
 Informaţiile asupra capacităţii de sinteză a protrombinei,
fibrinogenului şi factorilor de coagulare V, VII şi X prin
determinarea timpilor de coagulare orientează asupra
evoluţiei şi prognosticului imediat în formele severe,
precomatoase sau comatoase.
D. Markeri virali şi serologici utilizaţi în
diagnosticul infecţiei cu VHB:

 Markeri virali (AgHBs, AgHBe, ADN-VHB); anticorpi

specifici (anticorpi anti-HBs, anticorpi anti-HBe, anticorpi
anti-HBc tip IgM, anticorpi anti-HBc totali).

 Prezenţa în ser a ADN VHB este un marker sensibil şi

specific pentru replicarea virală.
 
 Markerii virusologici şi serologici

 Constelaţia markerilor virusologici şi serologici

este specifică fiecărei forme de manifestare clinică.
 Infecţia primară autolimitată AgHBs pozitiv
AgHBs este primul marker viral care apare în sânge
după infectarea cu VHB.
 AgHBs poate fi detectat cel mai devreme în
săptămâna 1 sau 2 şi cel mai tardiv în săptămâna 11
sau 12 de la expunerea la VHB.
 AgHBe este un alt marker obişnuit şi precoce al infecţiei
cu VHB.
 apare după câteva zile de la apariţia AgHBs la
majoritatea infecţiilor primare, iar titrul său creşte şi apoi
scade în paralel cu AgHBs.

ADN şi ADN-polimeraza
 apar în sânge la majoritatea pacienţilor imediat după
apariţia AgHBs.
Anti-HBc poate fi detectat de obicei la 3-5 săptămâni
după apariţia AgHBs în sânge până înainte de
remiterea hepatitei.

Anticorpii anti-HBs
 apar în timpul antigenemiei HBs şi HBe şi înainte de
remiterea clinică a hepatitei la 10-20% din pacienţii
care prezintă artrită şi rash asociat cu formarea de
complexe imune.
 Infecţia primară autolimitată fără
detectarea serică a AgHBs

 O fracţiune semnificativă de pacienţi cu infecţie primară

autolimitată cu VHB pot să nu prezinte niciodată în ser
AgHBs.

 Anti-HBs de obicei apar la 4-12 săptămâni de la

expunerea la VHB (aproximativ în momentul la care
AgHBs apare la pacienţii cu antigen detectabil) şi titrul
lor creşte rapid la valori mari.
 Infecţia persistentă AgHBs pozitiv cu
virus hepatitic B
 Pacienţii care rămân AgHBs pozitiv 20 de săptămâni
sau mai mult după infecţia primară sunt încadraţi ca
purtători cronici.

 Virionii, activitatea ADN-polimerazei, AgHBe sau ADN

poate fi detectat în sângele unui număr mare de
pacienţi AgHBs pozitiv
 Aproape toţi pacienţii cu infecţii persistente au titruri
ridicate de anti-HBc în sânge.

 Titrul acestor anticorpi este semnificativ mai crescut în

timpul infecţiei persistente decât în timpul infecţiei
autolimitate sau în convalescenţă.

 Majoritatea anti-HBc sunt de tip IgG, totuşi, IgM anti-HBc

continuă să fie produşi.

 AgHBe poate fi detectat în serul majorităţii pacienţilor la

începutul infecţiei primare cu VHB, iar anti-HBe apar la
majoritatea în timpul perioadei rezolutive a infecţiei.
 Infecţia persistentă cu virus hepatitic B
AgHBs negativ

 Există pacienţi cu infecţie persistentă cu VHB care nu

au AgHBs detectabil în ser

 Au fost descrise cazuri cu infecţie persistentă cu VHB

cu titru ridicat de anti-HBc şi titrul AgHBs care
fluctuează între foarte mare şi sub nivele de detectare
prin RIA astfel încât în anumite momente serul
pacientului să fie AgHBs - negativ, totuşi infecţia
activă să îşi urmeze cursul.
.Principalele asocieri de markeri în hepatita B
Anticorpi anti- Comentarii
Antigene HBc HBe HBs
HBs HBe

+ -fază acută foarte precoce

-bolnav foarte infecţios

+ + -fază acută precoce

-bolnav foarte infecţios

+ + + -fază acută peste 14 zile după instalarea viremiei

-bolnav foarte infecţios
-acelaşi profil în hepatita virală B cronică

+ + + -fază acută (la finele evoluţiei)

-bolnav infecţios,prognostic bun
-purtător cronic în general asimptomatic

+ + -faza de convalescentă
-bolnavul poate fi încă infecţios (ADN HBV detectabil uneori în seruri AgHBe
negative)
-purtător cronic sau subiect imunizat (AgHBs sau AcHBs nedecelabili serologic)

+ + + -vindecare
-bolnav neinfecţios,subiect imunizat

+ + -vindecare, antecedente îndepărtate de hepatită virală B

+ -contaminare veche

+ -subiect vaccinat cu vaccin anti-HBV

-seroprotecţie prin IgG-HBs
 Profilaxie

 Măsuri nespecifice : măsuri generale de protecţie

 Măsuri specifice :
Profilaxie pasivă : Ig specifice anti-HBs
Profilaxie activă : vaccinuri (Engerix B, i.m., 3 doze în
decurs de 6 luni )
Algoritmul propus pentru tratamentul
hepatitei cronice virale B
 Virusul hepatitei D
HDV a fost decelat în hepatocitele unor pacienţi
infectaţi cu HBV (Ag delta)
 Morfologie şi structură
 HDV este un viroid de 35 nm cu dublă anvelopă.

 Sinteza anvelopei interne formată de Ag delta depinde

de genomul HDV.

 Particulele HDV sunt constituite dintr-o anvelopă

externă lipidică şi o moleculă de ARN.
 Patogeneză
1. Infecţia nu se poate produce în absenţa HBV,
transmiterea de obicei pe cale parenterală;
transmiterea pe cale sexuală este mai puţin eficace
decât în cazul HBV.

2. Grupe de risc : toxicomanii, pacienţi cu tratamente

injectabile multiple (prin folosirea în comun a acelor şi
seringilor), pacienţii cu tratamente injectabile multiple
cu fracţiuni plasmatice, imigranţii din zonele delta-
endemice şi purtătorii HBV supuşi riscului infecţiei cu
HDV.
3. Incubaţia : 21-60 zile
4. Debut acut, icter variabil
5. Portajul cronic stă la originea a peste 30% din decesele
raportate în formele cronice. Există două forme de
infecţie acută : co-infecţia şi suprainfecţia.

In cazul co-infecţiei, subiectul este simultan infectat cu

HBV şi HDV. Evoluţia spre cronicizare este rară (5%
din cazuri). Detectarea ARN-HDV în ser şi a AgHD în
ficat sunt posibile în cursul incubaţiei, ulterior apariţiei
AgHBs în ser. După dispariţia AgHBs, replicarea HDV
şi boala diminuă; doar serologia permite supoziţia de
co-infecţie HBV-HDV.
In cazul suprainfecţiei cu HDV a unui purtător cronic de
HBV, evoluţia spre cronicizare se produce în peste
80% din cazuri, cu persistenţa AgHD în ficat.
Mortalitatea formelor acute este de 2-20% şi este
determinată de evoluţiile fulminante.
 Markeri serologici în infecţia cu VHB şi
VHD

AgHBs Anti-HBc Anti-HD Anti-HD

IgM IgM total
Hepatita acută B + + - -

Coinfecţie + + + +

Suprainfecţie + - + +
 Diagnostic de laborator

Serologic : evidenţierea Ac HD, IgM-HD şi IgG-HD

Tehnici de biologie moleculară : PCR
 Virusul hepatitei C
Fam. Flaviviridae
Gen. Hepacivirus

Morfologie şi structură:
Formă sferică, diam. 55-65nm.
Virionul : anvelopă, capsidă şi genom ARN
monocatenar
 Variabilitate genetica

103 mutatii/ nucleotid/ an-variabilitate genică extrem

de ridicată a ARN-HCV
Implicaţii majore atât în patogeneza cât şi în
profilaxie şi tratament
 Patogeneză
1. Transmitere : parenteral, sexual
2. Risc crescut : toxicomanii, persoanele transfuzate, nou
născuţii mamelor infectate
3. Manifestări hepatice :
- Incubaţia 180 zile
- Teste de hepatocitoliză sunt moderat crescute
- 60-80 % din cazuri infecţia se cronicizează; Riscul de
dezvoltare a unei ciroze hepatice şi / sau a
carcinomului hepatocelular primar există şi este
argumentat în cazul asocierii altor factori de agresiune
hepatică (alcool, infecţie HBV cronică).
 Patogeneză

Manifestări extrahepatice: sunt urmarea faptului că HCV

nu posedă numai tropism hepatocitar.
1 - Anomalii imunologice
o Manifestări clinice: cutanate (purpură), articulare (artrite),
nervoase (neuropatii senzitive periferice), renale
(glomerulonefrita membrano-proliferativă), tiroidiene
(tiroidite autoimune)
2 - Porfiria cutanată tardivă
o Mecanism : incomplet elucidat
3 - Lichenul plan - legătură incomplet elucidată cu
infecţia HCV
4 - Sindromul Gougerot-Sjogren - idem
 Diagnostic de laborator
Serologic : Teste de depistare (ELISA)
Teste de validare (RIBA)
Tehnici de biologie moleculară : PCR

Profilaxie : idem HBV (vaccinarea este încă în studiu).

 Hepatita E

Fam. Caliciviridae
Virion lipsit de anvelopă, formă sferică, diam. 27-34
nm
Transmitere fecal-orală
Replicare iniţială este în intestin, apoi o viremie
scurtă şi infectarea hepatocitului cu hepatocitoliză şi
inflamaţie locală
 Patogeneza
 Infecţia are multe puncte comune cu infecţia HAV
 calea de transmitere fecal-orală,
 replicarea intrahepatocitară
 se parcurg etape similare : sediul iniţial de replicare
este intestinul (excreţie intensă de virioni), urmează
apoi o viremie de scurtă durată şi infectarea
hepatocitului cu hepatocitoliză şi inflamaţie locală
(nu prin efect citopatic direct, ci prin răspunsul imun
al gazdei).

 Anticorpii de tip IgM apar concomitent cu creşterea

transaminazelor şi apoi titrul lor scade treptat (în
decurs de 3 luni) fiind înlocuiţi cu IgG-HEV.
Persistenţa în ser a anticorpilor de tip IgG este mai
redusă decât în infecţia cu HAV. IgG-HEV se
negativează în câţiva ani.
 Diagnostic de laborator

A. Diagnostic direct
 Evidenţierea HEV în scaun prin ME este relativ dificilă,
din aceleaşi motive ca în infecţia HAV. HEV poate fi
detectat prin imunomicroscopie electronică, iar genomul
viral poate fi pus în evidenţă prin tehnici de biologie
moleculară (PCR).

B. Diagnostic indirect
 Constă în decelarea anticorpilor anti-HEV în ser. Se
utilizează tehnici ELISA şi Western blot. Diagnosticul ar
necesita (ca şi în cazul hepatitei A) detectarea IgM-
HEV, care încă nu este de uz curent.
 Hepatita F

Virus ADN , dublu catenar, 27-37nm.

A fost identificat în cazuri de hepatite cu

transmitere non-parenterală non-A non-E (şi
non-B, non-C, non-D), semnalate în mai multe
ţări.

Virusul a fost denumit HFV (Hepatitis French

Virus).
 Grupul virusurilor hepatitice GB

 Hepatite acute cu transmitere parenterală

 Se cunosc GB-A, GB-B, GB-C discutabil
 GB - iniţialele unui chirurg care a dezvoltat o hepatită
acută şi în serul căruia a fost identificat pentru prima
dată
 Un al treilea virus GB (GBV-C) a fost recent
identificat, discutându-se posibila sa implicare în
hepatite cronice.
 S-a demonstrat ulterior că este vorba de 3 tulpini
virale care au fost încadrate în familia Flaviviridae,
genul VHG/VHG-BC.
 Virusul hepatitic TT (HTTV)

 A fost evidenţiat în serul unor pacienţi cu hepatită non-(A-G)

şi cu niveluri crescute ale transaminazelor serice.

 Genom – ADN monocatenar cu polaritate negativă, circular

(covalent închis).

 Variabilitate genetică – ridicată comparativ cu alte virusuri

ADN (genomul prezintă 3 regiuni hipervariabile. S-au izolat
până în prezent 16 genotipuri HTTV.

 Aspecte clinice – Se pare că HTTV poate determina infecţii

persistente.
 Virusul hepatitic PM (VPM)
 Virusul a fost izolat din serul unui pacient cu hepatită acută non
(A-E) constatându-se similitudini cu HTTV dar şidiferenţe
genomice care au dus la încadrarea sa în familia Circoviridae,
într-un grup aparte.

Virusuri secundar hepatotrope

 Afectarea hepatică se poate produce ca fenomen asociat şi în
alte infecţii virale cum sunt:
Infecţii virale cu grad ridicat de agresivitate: hepatitele din
infecţiile cu v. febrei galbene (v. amaril), v. febrei Rift Valley,
arenavirusuri (v. febrei de Lassa), filovirusuri (v. Marburg şi v.
Ebola)
Infecţii virale la pacienţi imunosupresaţi: herpesvirusuri
Infecţii virale sistemice cu afectare hepatică: adenovirusuri,
enterovirusuri, paramyxovirusuri, togavirusuri
 Virusul hepatitic PM (VPM)

Afectarea hepatică se poate produce ca fenomen asociat

şi în alte infecţii virale cum sunt:

 Infecţii virale cu grad ridicat de agresivitate: hepatitele din

infecţiile cu v. febrei galbene (v. amaril), v. febrei Rift Valley,
arenavirusuri (v. febrei de Lassa), filovirusuri (v. Marburg şi v.
Ebola)

 Infecţii virale la pacienţi imunosupresaţi: herpesvirusuri

 Infecţii virale sistemice cu afectare hepatică: adenovirusuri,

enterovirusuri, paramyxovirusuri, togavirusuri – pot determina
grade variate de afectare hepatică asociată manifestărilor
principale
Familia Retroviridae
 Clasificare

 Familia Retroviridae cuprinde 3 subfamilii:

Subfamilia Oncovirinae (HTLV I şi II)
Subfamilia Lentivirinae (HIV 1 şi 2)
Subfamilia Spumavirinae.
 Descoperirea retrovirusurilor
 1911 Peyton , 1936 Bittner – virusuri oncogene
 1970 Temin şi Baltimore – reverstranscriptaza

 Robert Gallo
 1978 - virusul HTLV I la un pacient cu leucemie limfatică cu
celule T. Acelaşi virus a fost descoperit şi la un pacient cu
mielopatie asociată cu parapareză spastică tropicală.
 1979 - HTLV II la un pacient cu leucemie cu” celule păroase
“
 1984 - al III-lea virus care are structură asemănătoare cu cea
a virusurilor HTLV I , HTLV II şi pe care l-a denumit HTLV III.

 1983, Luc Montagnier si Jean Claude Cherman - virusul

imunodeficientei umane , asemănător ca structură cu HTLV, pe
care mai tarziu l-au denumit HIV.
 HIV1 şi HIV2

Subfam. Lentivirinae
 Morfologie şi structură

 Virion de formă sferică, diametru de 100nm, acoperit de o

anvelopă prevăzută cu spiculi.
 Tipurile de morfologie a virionilor sunt dependente de relaţia
cu celula gazdă:
o structuri virale sferice imature, cu localizare strict
intracelulară (particule virale defective, endogene)
o particule virale sferice mature, extracelulare
o particule sferice cu proiecţii vizibile în exteriorul anvelopei.
 Anvelopa - este de natură lipidică , iar la suprafaţa sa
proemină spiculi glicoproteici.
 Capsida - are simetrie icosaedrică
 Genomul este ARN monocatenar, compus din 3 gene “gag“,
“pol“,“env“.
 Reverstranscriptaza este o enzimă caracteristică
retrovirusurilor
 Replicare

1.Initierea infectiei

2.Transcriptia ARN viral in ADN viral - sub acţiunea

revers-transcriptazei virale,

3.Integrarea ADN viral in ADN-ul celulei gazda

4.Sinteza proteinelor virale -mai întâi sub formă de

poliproteine care sunt apoi clivate de proteazele virale.

5.Asamblarea si eliberarea virionilor din celula (prin

înmugurire)–se realizează concomitent.
 Patogeneză
 HIV1 pătrunde în organism pe cale sexuală, parenterală,
transplacentar
 Virionul infectează LT-helper (CD4+), macrofagele,
celulele dendritice
 ECP- extrem de puternic : fuziunea intercelulară cu
formarea de sinciţii gigante şi moarte celulară.
Glicoproteina virală prezentă pe suprafaţa unei celule
infectate poate interacţiona cu receptorii CD4 de pe multe
limfocite adiacente, neinfectate, realizând astfel o
multiplicare a efectului.
 Replicarea genomului HIV este amplificată în celulele
T stimulate antigenic şi se presupune că persoanele cu
infecţii concomitente care stimulează replicarea celulelor T
au o probabilitate mai mare de a dezvolta SIDA
 Macrofagele pot constitui un rezervor de virus
 Patogeneză
 Pe măsură ce infecţia progresează sunt afectate şi
funcţiile limfocitele B al căror reglaj se realizează
cu participarea CD4+.

 Distrugerea subpopulaţiei de limfocite T-helper stă la

baza dereglării sistemului imun, ducând la apariţia
infecţiilor "oportuniste" (microorganisme care în
condiţii normale sunt controlate de limfocitele T).

 HIV 1 se mai poate replica şi la nivel cerebral, -

distrugeri celulare cu efecte neurologice variate.
 Variabilitate genetică
 Variabilitatea genetică este o caracteristică majoră a HIV şi
ea se manifestă în interiorul fiecărui subtip şi la fiecare
pacient; în organismul infectat, coexistenţa mai multor
tulpini dă naştere la cvasispecii.
 Variabilitatea genetică este determinată de:
o rata crescută de erori de transcriere (revers-transcriptaza
nu are capacitatea de a corecta aceste erori)
materializate în mutaţii punctiforme, deleţii, duplicări,
recombinări
o selecţia de mutante în funcţie de tropismul celular,
proprietăţile antigenice şi capacitatea de replicare
o recombinarea între două tulpini virale ce coinfectează
acelaşi organism
o presiunea sistemului imun al gazdei cu adaptarea
permanentă a virusului care astfel reuşeşte să scape
detecţiei prin celule imunocompetente şi apariţia de
mutante rezistente
 Manifestări clinice
Sindrom imunosupresiv care predispune
la infecţii grave cu:
Pneumocystis carinii,
CMV,
Toxoplasma gondi,
Candida spp.
Evoluţia este letală.
Poate apare Sarcomul Kaposi -afecţiune
malignă cu multiple leziuni cutanate şi
viscerale.
Infecţia HIV este o infecţie persistentă cu
evoluţie lentă, îndelungată.
În infecţia HIV se pot delimita 2
etape principale :

1. Stadiul de seropozitiv (infecţia

dovedită serologic, fără alte
semne clinice sau paraclinice

2. Stadiul SIDA (boală manifestă)

 Stadializarea clinică a afecţiunilor
induse de HIV
1. Asimptomatic (ani de zile )
2. Purpura trombocitopenică
3. Limfadenopatie cu durată de peste 4 luni, stări
febrile intermitente
4. Infecţii oportuniste minore
5. Febră intermitentă sau continuă timp de 1 lună,
diaree apoasă, scădere ponderală
6. SIDA +/- sind. Kaposi
 Epidemiologie

 În principal, retrovirusurile se transmit parenteral.

 Se poate observa că modalităţile de transmitere sunt

similare cu cele ale altor agenţi cu transmitere prin
sânge şi fluide biologice (de exemplu virusul
hepatitic B).

 Spre deosebire de HBV, în cazul HIV transmiterea

este mai puţin eficientă datorită în principal
rezistenţei scăzute a HIV în mediul extern şi de
asemenea, datorită infectivităţii mai scăzute a HIV
faţă de HBV.
 Tabel nr.X Probabilităţi de infectare în raport cu modalitatea de
transmitere în SUA

MODALITATEA DE TRANSMITERE PROBABILITATEA DE TRANSMITERE

NR. CRT.

1. Prin transfuzii de sânge infectat/ produse de sânge 95/100

infectate
2. Pe cale verticală în absenţa terapiei antiretrovirale 1/4

3. Prin utilizarea în comun a acelor 1/150

4. Expunerea profesională la instrumentar 1/300
tăios/întepător contaminat
5. De la bărbatul seropozitiv la partener, prin raporturi 1/10 - 1/600
sexuale anale
6. De la bărbatul seropozitiv la parteneră prin raport 1/200 - 1/2000
sexual vaginal
7. De la femeia seropozitivă la partener prin raport 1/700 - 1/3000
sexual vaginal
 Epidemiologie
• OMS 2 milioane de bolnavi
• Grupe de risc :
• homosexuali,
• prostituate,
• bolnavi hemofilici,
• consumatori de droguri
• Transmitere :
• sânge, produse de sânge,
• contact sexual,
• intrauterin, perinatal,
• lapte de mamă,
 Epidemiologie

 La 18 ani de la diagnosticarea primelor cazuri, virusul

HIV a infectat un număr de 47.000.000 de persoane,
dintre care, 13.000.000 au decedat până în prezent.
 Cel mai mare număr de decese (2,5 milioane) a fost
semnalat în anul 1998.
 SIDA a devenit cauză primară de deces, pentru
bărbaţii şi femeile cu vârste între 15-49 ani, în marile
oraşe din SUA, Europa de Vest şi Africa sub-
sahariană.
 Epidemiologie

 Transmiterea prin transfuzii - factor posibil de

transmitere a infecţiei în 1983, riscul contaminării fiind
practic de 100%.
 În 1991, 5% din cazurile de SIDA au fost transmise prin
sânge contaminat.
 Virusul se transmite prin sânge integral, limfocite, masă
eritrocitară, trombocite şi plasmă.
 Controlul sistematic al donatorilor de sânge, pentru
infecţia HIV, a redus riscul contaminării.
 Riscul rezidual se datorează donatorilor recent infectaţi,
care se află în perioada de "fereastră imunologică".
 Profilaxie
 Măsuri generale:
o contact sexual protejat,
o evitarea promiscuităţii sexuale,
o educaţie pentru sănătate în grupuri cu risc crescut (de exemplu
toxicomani),
o testarea riguroasă a sângelui transfuzat şi a donatorilor de
organe şi ţesuturi,
o utilizarea măsurilor de protecţie individuală a personalului
medical (mănuşi, ochelari de protecţie). Dacă apare o
contaminare a unei plăgi sau mucoase cu un produs ce
conţine HIV, se recomandă o toaletă energică şi dezinfecţie
rapidă cu administrarea concomitentă de azidotimidină.
o şi alte măsuri de prevenire a accidentelor profesionale prin
expunere la sânge

 Profilaxia activă (vaccinarea)

 Diagnostic de laborator

 Evidenţierea Ac antiHIV (screening) prin teste

imunoenzimatice

 Fiecare rezultat pozitiv trebuie să fie reconfirmat

printr-un alt test (western-blot)

 Trebuie evidenţiaţi Ac faţă de cel puţin 2 proteine

codificate de gene diferite (ex. gag şi env )
 Cultivarea nu este o metodă de rutină şi se face prin
cocultivarea limfocitelor pacientului cu limfocite
umane normale.

 Se mai pot evidenţia Ag ca proteina p24 sau a

reverstranscriptazei.

 PCR este o metodă foarte precisă de diagnostic.

 HIV prevalence in blood donations, 2001,
per 100 000, WHO European Region

Prevalence
per 100 000
10 +
0 2- 9
0*
28.1 28.7 <2
0.7*
0*
0.5 4.8 Not avai
0.6

0.9
3*
4.7 0
1.6* 0.2
0 83.3
18.1*† 0.9* 1.3
25.7 2.7*
0 1.2*
Update at 31 December 2001

4.1* 9.5
NA 0
0 26*
51.2*
7.1
5 3.9 19.1

NA
1.9

E
* 2000 data
† Data from blood banks in 3 main cities (Coimbra, Lisbon, Oporto); do not represent the country as a whole
 Studii OMS-Europa centrală

 Numărul de cazuri HIV diagnosticate în Europa

Centrală în anul 2004 (la o populaţie de 194 milioane
locuitori), a fost de 1597, rata fiind de 8,6/ 1 milion
locuitori (România 13 cazuri/1mil.loc.)

 Grupul de vârstă 15-24 ani a reprezentat un procent

de 21%, iar femeile 30% din numărul total de cazuri.

 Cele mai frecvente afecţiuni asociate SIDA în Europa

Centrală sunt :
 25% sindrom carenţial,
 20% Pneumonia cu Pneumocystis carinii,
 18% TBC,
 17% candidoza orofaringiană.
 Studii OMS-Europa de Vest

 modalitatea de transmitere s-a modificat din anul 1980,

(când HIV era răspândit mai ales printre HBM şi IDU),
 astăzi HC fiind cea mai răspândită cale de transmitere,
iar celelalte 2 rămân staţionare.
 Cea mai mare parte a persoanelor cu transmitere
heterosexuală provine din Africa sub sahariană
 La sfârşitul lui 2003, un număr de 580.000 indivizi
supravieţuiau cu diagnosticul infecţie HIV.
 OMS recomandă o orientare a metodelor de prevenţie
spre populaţia de imigranţi şi organizarea unor campanii
de promovare a sexului protejat printre homosexuali.
 Studii OMS-Europa de Est
 Estul Europei se caracterizează printr-o scădere a
numărului de cazuri nou diagnosticate, după ce în
perioada precedentă am asistat la creşterea numărului de
cazuri transmise la IDU.
 Situaţia rămâne alarmantă datorită numărului mare de
indivizi care trăiesc cu diagnosticul HIV. Toţi aceştia pot
transmite infecţia partenerilor sexuali (explicând creşterea
rapidă a infecţiilor la heterosexuali în această regiune);
 în plus ei necesită tratament antiretroviral, iar în cazul în
care nu sunt trataţi, vor deveni în curând pacienţi cu SIDA.
 În Europa Estică se recomandă orientarea metodelor de
prevenţie spre utilizatorii de droguri, urmată de prevenirea
transmiterii la heterosexuali, precum şi la persoanele
tinere.