SISTEME BIOLOGICE

• Sistemul biologic la nivel molecular reprezintă

un complex de biopolimeri (acizi nucleici,
proteine, lipide, glucide) ce interacţionează
între ei, asigurând fluxul permanent de
informaţie, energie şi materie. Programul
activităţii sistemului biologic este înscris în
macromoleculele de ADN. Realizarea acestuia
se efectuează prin intermediul diferitor tipuri
de proteine.
 Organizarea sistemelor biologice

Sistemele biologice se caracterizează printr-o serie de particularităţi:

– autoreproducerea – proprietatea sistemelor biologice de a forma
sisteme noi prin divizarea unor sisteme iniţiale (de ex., 1 moleculă ADN
→ 2 molecule ADN; 1 celulă → 2 celule; etc.). Are ca bază proprietatea
moleculelor acizilor nucleici de a se replica.
– autoconservarea – proprietatea sistemelor vii de a rămâne neschimbate
în timp (de ex., existenţa speciilor de-a lungul timpului). Se bazează pe
capacitatea acizilor nucleici (ADN) de a se replica, formând molecule
noi cu acelaşi conţinut şi structură şi pe cea de repartizare uniformă a
materialului genetic în timpul diviziunilor celulare.
– autoreglarea – capacitatea sistemelor biologice de a se regla singure.
Se realizează după un mecanism feedback prin care rezultatul final al
unor procese reglează procesul în întregime (de ex., cantitatea de hormon
în sânge determină activitatea glandei care elimină hormonul; numărul
de indivizi dintr-o populaţie determină rata natalităţii).
– metabolismul – reprezintă schimbul de substanţe din cadrul
organismului. Metabolismul se caracterizează prin selectivitate
(preluarea din mediu nu a oricăror substanţe, ci doar a celor necesare) şi
specificitate (proprietate prin care substanţele nutritive preluate din
exterior sunt transformate în substanţe mai simple, din care apoi se
sintetizează molecule caracteristice organismului dat).

– echilibrul dinamic – însuşirea care explică în cel mai înalt grad

modalităţile de păstrare a individualităţii, organizării şi funcţionării unui
sistem în cadrul anumitor limite, în timp şi în spaţiu. Menţinerea
echilibrului dinamic a stării de homeostazie a sistemelor biologice se
realizează în baza mecanismelor de autoreglare.

– integralitatea – capacitatea sistemului de a funcţiona ca un tot întreg

în raport cu mediul, fiind compus din subsisteme ierarhizate (de ex., un
organism este format din organe subordonate, care la rândul lor constau
din ţesuturi, formate din celule etc.).
 NIVELE DE ORGANIZARE A SISTEMELOR
BIOLOGICE

Materia vie are nivele de organizare, de la micro- spre macronivele.

Molecular – reprezentat de moleculele din care sunt formate

organismele. În compoziţia materiei vii sunt prezente atât substanţe
anorganice (apa, ioni anorganici), cît şi substanţe organice. Dintre acestea
o importanţă decisivă o au biopolimerii (acizi nucleici, proteine,
polizaharide), dar şi substanţele mai simple, cum ar fi mono-, di-,
oligozaharidele și lipidele.

Celular – reprezentat de celule atât procariote, cât şi eucariote; atât cele

ce duc o viaţă solitară, cât şi cele din componenţa organismelor
pluricelulare.
Scara sistemelor biologice
Tisular - celulele specializate cu funcţii şi structură similare formează
ţesuturi. Prin asocierea programată a diferitor ţesuturi se formează
organe şi sisteme de organe ce asigură fiziologia organismului
pluricelular.

Individual – reprezentat de organisme separate, acelulare (virusuri),

monocelulare (procariote şi eucariote) şi pluricelulare.

Populaţional – grupuri de indivizii din aceeaşi specie, separate

geografic.

Biocenotic – totalitatea comunităţilor de organisme vii ce convieţuiesc

pe un anumit teritoriu.

Biosfera – ansamblul materiei vii de pe Pământ.

 Formele acelulare de viaţă
• Există entităţi biologice care nu se încadrează în definiţia
viului şi nu se caracterizează prin toate proprietăţile materiei
vii: autoreproducere, autoreglare, autoregenerare. Acestea sunt
virusurile şi prionii, care nu au un metabolism propriu şi nu se
înmulţesc în afara gazdei pe care o parazitează. Aceşti agenţi
sunt nişte paraziţi obligatorii care provoacă boli la diferite
organisme. În timp ce virusurile ocupă o poziţie intermediară
între materia vie şi cea nevie, prionii sunt doar nişte agenţi
infecţioşi şi nu pot fi clasificaţi la organismele vii.
 Virusurile

• Din punct de vedere structural, virusurile sunt

formate dintr-o capsulă proteică, numită capsidă,
în interiorul căreia se conţine o moleculă de ADN
sau ARN mono- sau bicatenar. Uneori pot avea la
suprafaţă o membrană, care provine din
membrana gazdei distruse. Capsida virală poate
avea cele mai diverse forme: sferică, ixoedrică,
de bastonaş etc.
• Dimensiunile virusurilor variază în limitele 20-
250 nm. Atunci când virusurile se află în afara
celulei-gazdă ele sunt inerte din punct de vedere
metabolic – nu se înmulţesc, nu consumă şi nu
elimină nimic în exterior. Astfel, virusurile
reprezintă paraziţi genetici obligatorii. În
momentul contactului particulei virale cu celula-
gazdă, materialul genetic al parazitului este
injectat în interiorul gazdei. Utilizând resursele şi
aparatul enzimatic al gazdei are loc multiplicarea
particulelor virale, urmată de distrugerea celulei.
Astfel de multiplicare poartă denumirea de ciclu
litic.
• Unele virusuri pot rămâne în stare latentă mai
mult timp, fiind integraţi în ADN-ul gazdei, acest
stadiu numindu-se profag. Sub acţiunea anumitor
factori din exterior are loc inducţia sau
reactivarea virusului. ADN viral se excizează din
genomul gazdei şi se transferă în citoplasmă. La
această etapă este cunoscut sub denumirea de
virus vegetativ.
• Particulele virale se multiplică pe baza sistemului
metabolic celular, după care are loc distrugerea
gazdei. Acest tip de virusuri se numesc virusuri
cu ciclu lizogenic .
• Virusurile sunt agenţi patogeni care provoacă
foarte multe boli: gripa, răceala, SIDA, herpesul,
hepatitele, poliomielita etc. De asemenea, unele
forme de cancer se asociază cu infecţiile virale.
Prin infecţia diferitor organisme virusurile pot
transporta informaţia genetică de la un individ la
altul, sau chiar între indivizii diferitor specii.
 PRIONII

• Prionii reprezintă nişte secvenţe de peste 250 aminoacizi,

dar spre deosebire de proteinele celulare obişnuite, care
se sintetizează pe baza ARNm, pentru prioni nu este
caracteristică existenţa unor ARNm corespunzători.
• Ei prezintă rezultatul degradării incomplete a unor
proteine celulare normale. Ca rezultat al acţiunii acestor
agenţi patogeni, proteinele normale îşi modifică
conformaţia, ceea ce le face incapabile de a mai
funcţiona normal.
• Prionii sunt cauza unor boli neurodegenerative şi
musculare. Adesea bolile reprezintă nişte encefalopatii
spongiforme care duc la degradarea creierului.
Celula – unitatea elementară structural-
funcţională a viului
• Celula reprezintă un sistem complex, caracterizat prin:
• autoreproducere;
• autoreglare :
• autoreînnoire.

• Fiecare celulă este delimitată de mediul extern printr-o membrană

plasmatică care are o structură lipoproteică. Membrana plasmatică
(plasmalema) permite individualizarea celulelor, realizarea schimbului
de substanţe dintre mediul intern şi cel extern, astfel autoreglând
compoziţia chimică a celulei.
• Toate celulele conţin material genetic sub formă de ADN. În
moleculele de ADN se conţine informaţia despre organizarea şi
funcţionarea fiecărei celule. Datorită capacităţii moleculelor de a se
autoreproduce, celulele nou formate conţin acelaşi material ereditar. În
celulele organismelor pluricelulare se conţine ADN cu acelaşi mesaj
genetic. În funcţie de localizarea moleculelor de ADN – în citoplasmă
sau nucleu, toate celulele se clasifică în procariote şi eucariote.

• Un alt component obligatoriu al celulelor este reprezentat de

citoplasmă, în care se desfăşoară toate procesele metabolice celulare –
sinteza şi degradarea substanţelor, obţinerea energiei etc. În citoplasmă
este localizat şi aparatul de sinteză a proteinelor – component
obligatoriu al fiecărei celule. Sinteza proteinelor se efectuează în baza
moleculelor de ARNm cu ajutorul ribozomilor şi a moleculelor ARNt .
 CELULELE PROCARIOTE

• Din procariote fac parte bacteriile, micoplasmele, cianobacteriile

(algele cianofite). Toate procariotele sunt organisme
monocelulare sau coloniale, aerobe sau anaerobe, cu dimensiuni
1–10 μm. Celulele procariote se caracterizează prin lipsa
nucleului bine evidenţiat, materialul ereditar reprezentat prin
molecule de ADN inelar, plasat direct în citoplasmă şi numit
nucleoid.

• O altă însuşire distinctivă a procariotelor este lipsa organitelor

membranare. Sistemele enzimatice sunt localizate în citoplasmă,
pe plasmalemă sau pe mezozomi. Sinteza proteinelor la
procariote se efectuează cu ajutorul ribozomilor. Reproducerea
celulelor se realizează prin diviziune directă (amitotică). Multe
bacterii au un rol patogen important, fiind cauza numeroaselor
boli infecţioase (tuberculoza, pneumonia, meningita, sifilisul,
holera, difteria). Unele bacterii (Escherichia coli) sunt utilizate în
biotehnologia modernă: producerea medicamentelor, obţinerea
unor substanţe biologic active, clonarea genelor.
 CELULELE EUCARIOTE

• Eucariotele reprezintă celule nucleate, de regulă cu

dimensiuni cuprinse între 10-1000 μm, care formează
organismele monocelulare, coloniale şi pluricelulare.
• Nucleul conţine majoritatea ADN-ului celular şi este
principalul loc unde se desfăşoară sinteza ARN-ului.
Citoplasma din jurul acestuia este formată din citosol şi
organite celulare (reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi,
mitocondriile, lizozomii, ribozomii) aflate în suspensie.
• Membranele, organitele sau particulele din interiorul
celulei au funcţii speciale, determinate de setul de proteine
pe care îl conţin. Celulele eucariote se înmulţesc prin
mitoză şi meioză. Metabolismul, de regulă, se
caracterizează prin respiraţie aerobă.
schema celulei eucariote