Ion Diaconescu

Criteriul semnatic
• Criteriul semantic , aplicat în descrierea şi clasificarea
cuvintelor, conduce, mai întâi, la disjungerea în părţi de
vorbire cu s e n s
a u t o n o m ( a u t o s e m a n t i c e ) şi părţi de vorbire
fără un sens autonom (sinsematice).
• Cuvintele autonome din punct de vedere semantic
denumesc fie direct obiecte, substanţe – substantivul, fie
indirect, ţinând locul numelor – pronumele; exprimă
însuşiri ale obiectelor sub raport calitativ – adjectivul,
sau sub raport cantitativ – numeralul; denumesc acţiuni
sau stări ale obiectelor – verbul; exprimă circumstanţe
ale însuşirilor sau ale acţiunilor – adverbul.
• Ca şi criteriul morfologic, criteriul semantic
operează nu numai în definiţia părţilor de
vorbire sau a părţilor de propoziţie, ci şi în
interiorul fiecărei clase, permiţând o serie de
clasificări: substantive comune şi proprii,
adjective calificative si determinative, pronume
personale, posesive, demonstrative etc. sau, în
cazul unor părţi de propoziţie, cum ar fi
complementele circumstanţiale, a căror
clasificare este făcută din perspectivă semantică:
loc, timp, mod, cauză.
• Calitatea semnatică a unui cuvânt poate condiţiona
prezenţa sau absenţa unor trăsături de ordin
morfologic sau sintactic, compatibilitatea sau
incompatibilitatea combinatorie. Astfel, în flexiunea
după număr, o serie de substantive sunt defective de
plural, în timp ce altele sunt defective de singular,
variabilitate prezentând numai substantivele care
denumesc obiecte determinabile sub raport
numeric; pronumele personale eu şi tu, noi şi voi nu
au forme deosebite după gen, aşa cum are
pronumele de persoana a III-a: ea şi el, ei şi ele,
întrucât această distincţie este actualizată prin
prezenţa persoanei angajate în acţiune; adjectivele
care exprimă însuşiri absolute nu au grade de
comparaţie; verbele cu sens impersonal au forme
numai pentru persoana a III-a.
• Autonomia semantică condiţionează calitatea de
unităţi sintactice a părţilor de vorbire , precum si
spectrul valenţelor relaţionale şi funcţionale; de
aceea numai părţile de vorbire autosemantice
pot servi ca expresie a părţilor de propoziţie. În
acest caz, se poate vorbi de o corespondenţă
între cuvintele cu autonomie semantică şi părţile
de propoziţie, suportul semantic reprezentând
factorul de coeziune dintre planul morfologic şi
planul sintactic.
• Lingvistica generativ-transformaţională acordă
o importanţă majoră factorului semantic în
elaborarea şi în interpretarea unui enunţ, încât
elementele structurii de adâncime ale oricărei
propoziţii sau fraze sunt purtătoate de sens, deci
au o valoare semnificativă.
• În clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire,
calitatea semantică serveşte ca reper sau indice la
nivelul structurii de adâncime, fără să înregistreze
totdeauna procesele sau modificările ce se produc la
nivelul structurii de suprafaţă, ceea ce face posibil ca
aceluiaşi conţinut semantic să-i corespundă mai
multe modalităţi de expresie (sinonimia) sau
aceleiaşi modalităţi de expresie să-i corespundă mai
multe conţinuturi (omonimia sau polisemia).
• Astfel, o însuşire poate fi exprimată printr-un adjectiv
“dulce”, dar şi printr-un substantiv “dulceaţă”; o acţiune
se exprimă potenţial printr-un verb “a alerga”, dar
virtual se exprimă şi printr-un substantiv “alergare”.
Alteori, acelaşi cuvânt cu o semnificaţie unică se
distribuie, în funcţie de contextul gramatical specific, la
mai multe părţi de vorbire. Adjectivul prezintă, din
această perspectivă, totdeauna o dublă cantitate:
expresie a unei însuşiri a obiectului “creion roşu” şi
expresie înseşi substanţei denumite: “roşu este o culoare
simbolică” ; alteori, prezintă, o triplă calitate: de adjectiv,
de substantiv şi de adverb de mod: “lucru frumos”,
“frumosul este în viaţă” şi “vorbeşte frumos”.
• În aceste situaţii, criteriile morfologic şi
semantic se dovedesc insuficiente în identificare
părţilor de vorbire, întrucât sensul sau expresia
gramaticală cu care se operează rămân o măsură
relativă a unor trăsături mult mai complexe.