Schopenhauer – metafizica muzicii

• Reprezentând încoronarea tuturor celorlalte arte, cu o superioară

capacitate de exprimare a înțelesurilor ultime , muzica ocupă , în
estetica schopenhaueriană , un loc special : “ Ea se situează cu totul în
afara celorlalte arte. Nu mai putem găsi în ea copia , reproducerea Ideii
de existență, așa cum se manifestă ea în lume, iar pe de altă parte este
o artă atât de elevată și de admirabilă, atât de propice pentru a
impresiona sentimentele noastre cele mai intime, atât de profund și de
în întregime înțeleasă, asemănătoare unei limbi universale care nu este
mai prejos în ceea ce privește claritatea decât intuiția însăși”.
• “Muzica exercită o acțiune imediată asupra
sentimentelor, pasiunilor și emoțiilor
ascultătorului, pe care nu îi este greu să-l
exalte sau să-l transforme.”
• Considerând muzica din perspectivă estetică,
Schopenhauer își propune să examineze efectul estetic al
acestei arte, fiind convins că “trebuie să recunoaștem în
muzică o semnificație mai generală și mai profundă, în
raport cu esența lumii și propria noastră esență; în această
privință, proporțiile matematice la care o putem reduce nu
mai sunt ele însele decât un simbol, departe de a fi
realitatea simbolizată.
• Cât despre conținutul subtil al muzicii, Schopenhauer,
susține că ea, neexprimând niciodată fenomenul, ci
esența fenomenului, voința însăși, muzica “nu exprimă o
bucurie sau alta, o durere sau alta, o suferință sau alta,
înfricoșare, încântare, veselie sau liniște sufletească. Ea
descrie bucuria însăși, suferința însăși și toate celelalte
sentimente...în mod abstract. Ea ne dă esența lor fără
niciun accesoriu și, prin urmare, fără motivele lor. Și
totuși, o înțelegem foarte bine, deși ea nu este decât o
subtilă chintesență. De aici provine faptul că imaginația
este trezită cu atâta ușurință prin muzică. Fantezia
noastră caută să dea o înfățișare acestei lumi de spirite,
invizibilă și totuși atât de însuflețită ,care ne vorbește
direct; ea încearcă să-i dea carne și oase.
• Importanța discursului schopenhauerian despre
esența muzicii în cadrul sistemului filosofic și prin
raport cu sensibilitatea sa cu totul specială pentru
arta sunetelor este nu numai aceea de a fi așezat
muzica în fruntea ierarhiei artelor, ci și de a fi
înțeles că muzica nu poate fi un lucru diferit de
muzică, că mesajul ei face corp comun cu limbajul
ei și că forța sa de exprimare este una dintre cele
mai puternice.
• În concluzie aș vrea să adaug un citat al
marelui filosof care definește, cred eu, cel mai
bine concepția sa asupra muzicii : “Dacă ne-ar
reuși să reproducem detaliat în noțiuni ceea
ce exprimă muzica, am căpăta o deplină și
suficientă explicare a lumii”.
• Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei
și artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în
defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii
raționale și, în consecință, decadent.
• Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape: 1)
etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită;
2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul); 3)
etapa haosului, a beției, a dezordinei, a băuturilor
narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între
apolinic și dionisiac, unde starea de beție este
limitată de o rațiune echilibrată.
• Ştiinţa esteticii va fi
făcut un mare pas
înainte cînd vom fi
ajuns nu numai la
concluzia logică, ci
şi la convingerea
intuitivă directă că
evoluţia
permanentă a artei
este legată de
dualismul apolinic-
dionisiac, aşa cum
zămislirea depinde
de dualitatea
sexelor ce se
combat mereu şi nu
se împacă decît
periodic.
• Cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, ne fac să
ajungem la concluzia că, în universul grecilor există un
contrast uriaş, atît în origine, cît şi în finalitate, între artele
plastice (cele apolinice) şi cea neplastică (muzica), adică
arta lui Dionysos. Amîndouă pornirile, atît de deosebite,
înaintează paralel, de obicei certîndu-se făţiş, dînd naştere,
prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase; astfel se
perpetuează lupta din sînul acelui contrast pe care
denumirea comună “arta” îl anulează doar aparent pînă
ce printr-un miracol metafizic al “voinţei” eline să apară
îngemănate şi, prin această împerechere, să făurească
tragedia antică, acea operă de artă atît dionisiacă, cît şi
apolinică.
• Opiniile lui Nietzsche, și adevărate, și
contradictorii, poate că și nedrepte uneori față de
unii compozitori sau compoziții, rămân ca niște
mărturii și observații ale unui spirit care a
reflectat, în limitele oricărei reflecții omenești,
dar cu o sinceritate pe care nimeni niciodată nu
va putea să nu i-o recunoască. Aș vrea să închei
cu un citat grăitor al marelui filosof care ne arată
că a fost un mare iubitor al artei dionisiace care
este muzica : “ Fără muzică, viața ar fi o greșeală”.