Biofizică medicală

Dezvoltarea științifică națională cât și

internațională din ultimele decenii a înregistrat afirmarea tot
mai pregnantă a unui număr însemnat de ramuri ale științei
și tehnicii contemporane.

Evoluția fizicii și științelor biologice are un

parcurs ascendent în care rezultatele nu au așteptat să
apară.

Biofizica s-a născut din necesitatea

cunoașterii aspectelor ce rezultă din întrepătrunderea
fenomenelor biologice cu cele fizice, datorită progresului
științific general și în cel al dezvoltării metodelor și
tehnicilor fizice de studiere a substanței și a materiei vii.
 Istoric
• Încă din perioada Renaşterii se poate spune că s-au pus bazele
acestei ştiinţe.
• În anii 1600 William Harvey, medic şi fiziolog englez
demonstrează existenta circulaţiei sanguine şi studiază rolul inimii.
• Galvani ( 1737 – 1798 ) inaugurează o epocă nouă în domeniul
ştiinţei prin evidenţierea în 1789 a relaţiei dintre contracţia musculară si
curentul electric ( utilizează o labă de broască izolată împreună cu
nervul sciatic şi pe care a fixat-o cu ajutorul unui fir de Cu de partea de
fier a balconului; la bătaia vântului prin contactul pe care-l făcea laba
cu Fe balconului apărea contracţia musculară; - apare o diferenţă de
potenţial iar laba este primul instrument de determinare a potenţialelor
electrice – labă galvanoscopică).
• În 1802 – Thomas Young a propus teoria tricromatică a vederii
colorate. A iniţiat studii de hidrodinamică a circulaţiei sanguine.
• Leonardo da Vinci – studiază mecanismele mersului înlocuind
cercuri elastice muşchii de pe schelet; de asemenea studiază
hemodinamica. Explică funcţionarea ochiului pe principiul camerei
obscure. Descoperă rolul de lentilă a cristalinului şi explică formarea
imaginii pe retină. Explică perceperea reliefului ca efect al vederii
binoculare.
• Hermann Helmholtz a descoperit faptul că energia se consumă atât în
sistemele vii cât şi în cele nevii iniţiind astfel termodinamica biologică.
Lucrarile sale din 1860 asupra vederii si auyului au pus bazele fizice ale
abordarii senzoriale. În secolul XX cercetările în toate ramurile biofizicii
au fost consumate.
• Hodking – Anglia şi Cole – S.U.A au aprofundat cercetarile asupra
sistemului nervos şi a transmisiei semnalelor electrice.
• În 1924 Willem Eithoven pune bazele electrocardiografiei.
• În 1952 Alan Llozd Hodgkin fiziolog englez şi Andrew Fielding
Huxley fiziolog englez elaborează un model al dependenţei curenţilor
ionici din membrana axonală de potenţial membranar
( Premiul Nobel 1963 ).
• Structura spaţială a dublei elice a macromoleculei de ADN este
descoperită prin colaborarea lui James Dewez, Francis Compton Crick si
Maurice Hugh Frederick Wilkins – Premiul Nobel 1962.
• În 1962 D. Noble modifică modelul Hodgkin – Huxley pentru a-l
adapta la generatorul cardiac.
• Astfel, în timp, prin dezvoltarea cercetării în ramurile medicinii, fizicii,
matematicii, chimiei precum şi a altor ştiinţe, biofizica a cunoscut o
dezvoltare spectaculoasă. În secolul XX cercetarile în toate ramurile
biofizicii sunt continuate.
 Studiile lui Leonardo da Vinci (1452-1519) de
investigare a principiilor mecanice din zborul pasarilor in
scopul construirii unui aparat de zbor ar putea fi
considerate astazi bionica
 Experimentele lui Galvani (1737-1798)
care demonstreaza legatura directa dintre
electricitatea “fizica” si fenomenele
electrofiziologice.
 REVISTE ŞI PUBLICAŢII
Primul periodic dedicat biofizicii apare în 1902.
1939 – apare „ Bluletinul biofizicii matematice ”; Biochimia et biofizica ATCA.
1956 – S.U.A. – Byophisical Journal
Ultimul deceniu al secolului a fost marcat de apariţia practic simultană a
mai multor direcţii şi orientări ale cercetărilor biofizice:
• modelare moleculara
• investigarea structurii proteinelor si a acizilor nucleici cu metode fizice
(rezonanţă magnetică nucleară – RMN )
• teoria fractaliilor
• imagistică medicală
• explorarea radioactivă a organismului uman
În contextul descoperirilor apar diferite organizaţii. Prima
Societate Naţională de Biofizică apare in Olanda ( 1932 ), S.U.A ( 1956 ),
Japonia ( 1960 ), Anglia (1961).
În 1961 se înfiinţează Societatea de Biofizica a „Uniunii Societăţilor de
Ştiinţe Medicale din România ”.
În 1989 în decembrie apare „Societatea Nationala de Biofizică pură şi
aplicată” .
 Ramurile biofizicii
În funcţie de sistemul abordat cât şi de nivelul de
abordare considerând biofizica electronică ( cuantică ) care
studiază aspectele biofizicii la nivel submolecular cu transfer de
energie şi sarcină electrică între atomii care constituie molecula sau
macromoleculele. Pentru acest studiu se utilizează ca operator şi
modelare mecanică si cuantică cu principiile, tehnicile si metodele
specifice.

Biofizica moleculară studiază structura şi proprietaţile

biomoleculelor în sens fizic ca forţe interatomice, forţe
intermoleculare, structura spaţială a biomoleculelor şi modificarnea
acesteia în procesele biologice. Structura spaţială a
macromoleculelor ( ADN, ARN, proteine) prin difracţie de raze X pe
cristalele acestor macromolecule sau prin tehnică de rezonanţă
magnetică moleculară de înaltă rezoluţie şi spectografie de
infraroşu.

Studiază şi interacţia existentă între macromolecule în

timpul unor procese biologice cum ar fi: recunoaşterea enzimatică,
imunologică. Studiază procese ce au loc la ansamblarea
macromoleculelor si la denaturarea lor.
 BIOFIZICA ACŢIUNII
FACTORILOR FIZICI
• Factorii fizici pot interacţiona cu materia vie prin mai
multe mecanisme în funtie de nivelul de abordare şi
timpul de acţiune.
• Interacţiunea cu radiatiile, cu câmpurile magnetice,
cu unde ultrasonore. Toare aceste nivele de abordare nu
sunt independente între ele. Se consideră această
divizare doar pentru a întelege mai uşor unele aspecte
pe care le ia sistemul viu în evoluţia sa continuă. Natura
nu cunoaşte aceste divizări, ea comportându-se ca un
întreg, cu fenomene complexe care uneori prin divizare
îşi pierd sensul real.
• Explicaţia: complexul ARN sau ADN nu poate
explica direct variabilitatea experienţelor genetice, nici
măcar abordarea sa spaţială sau rupere; schimbarea de
lanţuri nu explică această variabilitate a sistemelor vii.
 BIOFIZICA CELULARĂ

Biofizica celulară analizează din punct de vedere fizic

comportamentul celulelor individuale, modificările ce apar la aceste
celule în cazul stărilor normale şi patologice. Din punct de vedere
fizic acest lucru înseamnă:
• apariţia şi protejarea potenţialelor de membrană
• transport activ si pasiv
• modificările configuraţiei spaţiale în funcţie de factorii fizici
• curgerea cinetică a hematiilor şi trecerea lor prin capilare

Biofizica studiază urmatoarele celule:

• limfocitele;
• eritrocitele;
• neuronii;
• fibrele musculare;
• celulele receptoare;
 BIOFIZICA ACŢIUNII FACTORILOR
PERTURBATORI
ŞI DE REGLAJ

Domeniile de studiu ale biofizicii sunt de mare

complexitate însă toate au un numitor comun şi anume
toate aceste domenii pot fi studiate şi aprofundate cu
ajutorul legilor fizicii moderne şi a tehnologiilor de vârf
apărute pe baza acestor teorii.
 Ca subiecte specifice biofizicii celulare distingem:
• generarea si propagarea influxului nervos;
• cuplarea, excitaţia, contracţia;
• interacţiuni specifice celulare;
• mecanisme de traducere a stimulilor la nivelul celulelor receptoare;
• Din acest motiv este bine a se cunoaşte până unde se poate diviza un
fenomen în vederea abordării sale corecte şi nemodificate.

Biomecanică / Bioenergetică = fotosinteză,

bioluminiscenţă, producere de enrgie în sisteme biologice
inclusiv transformerea acestor forme de energie până la
degradarea lor.
 Elemente de biofizica moleculară şi
macromoleculară

• Moleculele vii studiate individual se suprapun principiilor fizice şi

chimice obişnuite care guvernează comportarea materialelor inerte , dar
studiate în ansamblu interacţionează între ele conform unui alt grup de
principii care alcătuiesc logica moleculară a stării vii. Aceste principii nu
includ în mod necesar legi fizice noi, nedescoperite încă. Ele trebuie privite
ca un grup de reguli fundamentale care guvernează natura, funcţia şi
interacţiuni specifice ale moleculelor din organismele vii, proprietăţi ce
conferă acestora din urmă capacitatea de a se autoorganiză, autoreplica şi
autoreglarea. Este mult mai potrivit să considerăm aceste grupări de reguli
ca axiome deoarece unele dintre ele sunt iniţiative şi nu pot fi demonstrate
încă. Compoziţia chimică a materiei vii este calificativ faţă de a mediului în
care aceasta se găseşte. În esenţă organismele vii au constituţia lor ioni de
dimensiuni foarte mici – microioni ( Na, K, Cl – implicat în excitabilitatea, Ca
– implicat în contracţia musculară; Mg – rol în procesele de bioluminiscenţă;
H2 – secretat de mucoasa gastrică şi generator de tensiuni protonmotrice în
anumite microorganisme).
• Micromoleculele care pot fi disociate sau neutre sunt aminoacizi,
mononucleotide, monozaharide, acizi grasi).
 Structura fizică a moleculei
Molecula este o grupare de atomi ce formează o configuraţie stabilă
datorită forţei de interacţiune dintre ei. Forţele exercitate între molecule sunt forţe
intermoleculare. Condiţiile de formare a moleculei se realizează atunci când forţa
de atracţie dintre atomi este egală cu cele de respingere iar Ep este minimă.
Când este perturbată molecula se disociază.
Forţa care acţionează între elementele ce formează biomolecula este forţa
intermoleculara (se pot măsura prin metode specifice ca rezonanţă magnetică
nucleară şi rezonanţă de spin, ce măsoară valoarea forţei şi difracţiei de raze X,
care măsoară forţa indirect prin măsurarea distanţei dintre atom la un moment
dat).
• Fortele interatomice – ionice şi covalente
• Legatura ionică – electostatică
• Teoretic forţa de legătură se poate determina prin legea lui Coulomb
Legea covalentă este legea în care doi atomi cedează şi primesc electroni
de valenţă formând un nivel electronic stabil.
Leninghes spune ca moleculele din organismele vii strudiate individual se
suprapun principiilor fizice şi chimice obişnuite ce guvernează comportarea
materiei inerte. Studiate în ansamblu aceste molecule interacţionează între ele
conform unui alt grup de principii care alecătuiesc logica moleculară a stării vii.
Aceste principii nu includ în mod necesar legii fizice noi nedescoperite încă. Ele
trebuie privite ca un grup de reguli fundamentale care guvernează natura, funcţia
şi interactiunile tipurile specifice de molecule din organismele vii.
Principiu = axiome ce nu pot fi demonstrate încă.
 Compoziţia chimică a materiei vii
Este cantitativ diferită faţă de a mediului în care acesta se găseşte.
Organismele vii au in constituţia lor:
Ioni de dimensiuni foarte mici – microioni – Na; K; Cl – implicaţi în
excitabilitate; Ca – în contracţia musculară; Mg – rol în bioluminiscenţă; H2 –
secretat de mucoasa Gastrică şi generator de tensiuni protomatrice în anumite
organisme; ion carboxil; fosfat; oxidril.
Micromoleculele care pot fi neutre sau disociate reprezentate de
aminoacizi, mononucleotide, monozaharide, acizi graşi.

Macromoleculele şi complexele macromoleculare.

Molecula este o grupare de atomi ce formează o configuraţie stabilă

datorită forţelor de interacţiune dintre ei. Aceste forţe de interacţiune se
numesc forţe interatomice sau forţe intramoleculare
O molecula se formează atunci când forţele de atracţie dintre atomi
sunt egale cu cele de respingere şi energia potenţială a ansamblului este
minimă.
 Forţe interatomice – pot fi măsurate cu metode specifice:
rezonanţă magnetică nucleară; rezonanţă electronică de spin sau
disfracţia cu raze X. Aceste forţe interatomice pot fi ionice şi covalente.

Legatura ionică: are natură electrostatică.

Legea lui Coulomb – specifică pentru corpurile macroscopice.

Legătura covalentă – se realizează prin punerea în comun a

electronilor. Este o legătură de distanţă mică, distanţă dintre atomi fiind
inferioară razei de interacţiune interatomică. Are caracter de saturaţie;
odată formată legătura dintre doi atomi, perechile electronice nu mai
permit alte legături.

Legătura coordinativă – punerea în comun de electroni

(electronii provenind de la un singur atom ).

În legăturile covalente formate din atomi diferiţi, perechea de

electroni de legătură nu este repartizată simetric între cei doi atomi,
fiind atrasă spre atomul mai electronegativ, legătura căpătând astfel un
moment de dipol. Acest moment de dipol va fi cu atât mai mare cu cât
diferenţa de electronegativitate este mai mare.
 Caractere generale ale legăturii covalente
Legătură de distanţă mică; distanţa dintre doi atomi este inferioară razei de
acţiune interatomică
Are caracter de saturaţie. Odată formată legătura dintre doi atomi, forţele
electronice nu mai permit alte legături. Cristalele formate prin legile covalente
sunt dure (diamant).
Legătura coordinativă - este formată din doi electoni puşi în comun.
Electornii sunt furnizaţi de acelaşi atomi pentru completarea nivelului energetic
extern. Exemplu: oxigenul – poate realiza două legături covalente şi poate fi
receptor pentru o legătură coordinativă.
În legile covalente formate dintre atomi diferă perechea de electroni de
legătură nu este repartizată simetric între cei doi atomi ci este atrasă spre atomul
mai electronegativ, aceasta reprezintă realizarea unui dipol. Dipolul reprezintă
momentul în care legătura va fi cu aât mai mare cu cât diferenţa de
electromegativitate este mai mare.
Legătura metalică – legătura puternic realizată cu electroni puşi în comun
care generează şi electroni liberi de conductibilitate.
Forţele intermoleculare – sunt forţe care se exercită între moleculele ce
formează ă structură biologică. Acestea sunt mai mici decât cele intermoleculare
dar efectul lor devine semnificativ datorită numărului mare de interacţii de acest
fel. Energia mică corespunzătoare acestor forţe permite ruperea şi formarea lor
destul de uşor, lucru ce caracterizează funcţiile biologice ale biomoleculelor.
Aceste forţe se manifestă la distanţă mică.
 Dipol electric – este un sistem format
din două sarcini electrice egale şi de semn
contrar aflate la distanţă „d” una faţă de alta.
Momentul dipolului µ = F • d

Energia de interacţiune dipol – ion

În biofizică se întâlnesc în mod frecvent
biomolecule ce sunt din punct de vedere
electric, dipoli permanenţi. AA, proteine, lipide –
au acest caracter datorită distribuţiei de gradul
de sarcină pe suprafaţa moleculelor.
 Legătura de hidrogen

Este un caz particular al interacţiei dipol – dipol. O

moleculă formată dintr+un atom de hidrogen şi un atom
electronegativ prezintă o legătură covalentă cu caracter
parţial ionic. Se formează un dipol cu sarcina negativă spre
atomul electronegativ şi cea pozitivă spre atomul de
hidrogen. Dacă în apropierea dipolului se găseşte un alt act
atunci între acesta şi dipol se realizează o legătură
determinată de atracţia dintre protonul şi electronul
atomului. Această legătură formată dintre dipol şi atom
reprezintă legătura de hidrogen.
Caracteristici: distanţa dintre atomi este foarte mică;
energia legăturii de hidrogen este mai mare decât Wleg
dintre doi dipoli.
 Dipoli induşi

Se consideră un atom neutru în apropierea căruia se găseşte un ion pozitiv care va

exercita o forţă de atracţie asupra elecronilor şi o forţă de respingere asupra
nucleului atomic. Atomul se va „deforma”, adică se produce o uşoară separare a
sarcinilor pozitive şi negative de unde rezultă un dipol indus deoarece există atât
timp cât ionul există în jurul atomului.

Dipoli tranzitorii

În general într-un atom sau moleculă, electronii sunt distribuiţi simetric în jurul
atomului. Simetria se poate modifica ducând la formarea unui dipol. Electronii fiind în
continuă mişcare existenţa dipolului este condiţionată de probabilitatea asimetriei şi
distribuţiei electrice şi durează atâta tmp cât durează asimetria. Un astfel de dipol
este tranzitoriu.
Dacă un astfel de dipol se află în apropierea unei molecule atunci poate induce în
aceasta alţi dipoli a căror orientare şi moment să depindă de dipolul tranzitoriu,
efectul lor fiind cumulativ, forţele dispersive capătă importanţă.
 Proprietăţile biofizice generale ale
biopolimerilor

Macromoleculele participă structural la nivel de

membrană celulară la realizarea opoziţiei la difuzia
liberă.

Sub aspect morfologic macromoleculele stau la

baza structurilor supramoleculare.

Reacţiile chimice invivo au consum de energie

mult mai mic decât in vitro datorită existenţei
enzimelor drept catalizator.

Macromoleculele au capacitate informaţională.

 Există trei clase principale de biopolimeri bazate pe diferitele unități
monomerice utilizate și structura în biopolimerul format:
•Polimeri Polynucleotides lungi: care sunt compusi din 13 sau mai multi
monomeri nucleotide;
•Polipeptide scurte: polimeri de aminoacizi;
•Polizaharide: care sunt adesea structuri polimerice de carbohidrati lipite
liniar.
 Organizarea structurală şi conformaţională a
macromoleculelor biologice

S-au pus în evidenţă patru structuri de bază a

proteinelor:

• Structura primară se referă la secvenţa Aa în lanţul

polipeptidic. Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi
legaţi între ei prin grupări COOH, NH2 cu eliminarea
unei molecule de H2O.
• Structura secundară constă în spiralarea sau plierea
lanţului polipeptidic primar. Legăturile intermoleculare se
realizează prin punţi de H2.
• Structura terţială rezultă din indoirile structurii secundare
şi dă forma moleculei proteice.
• Structura cuaternală este constituită din alipirea
structurilor terţiale.
 Configuraţia acizilor nucleici

Acizii nucleici sunt macromolecule complexe şi îndeplinesc

două funcţii:
• Depozitează informaţia genetică.
• Participă la sinteza unor molecule.

Sunt reprezentaţi de ADN care este suportul informaţiei

ereditare.

Datorită descoperirii ultracentrifugii, în 1933, de către T.Svedberg s-

a putut trece la studiul materiei vii la nivel molecular şi
macromolecular. Prin utilizarea unor metode moderne ale Biofizicii
şi Biochimiei, apare o nouă ştiinţă, Biologia moleculară. Aceasta a
deschis calea explicării proceselor normale şi patologice din
organism, la nivel molecular.

În definirea unei macromolecule se acceptă drept criteriu

greutatea moleculară. Se consideră compuşi macromoleculari,
substanţe a căror masă moleculară depăşeşte 5000u.
 MACROMOLECULE
În definirea unei molecule se acceptă drept criteriu greutatea moleculară. Se
consideră a fi macromolecule compuşii a cărui masă moleculară este mai mare de
5000 de unităţi.
Macromoleculele sunt:
• proteine (heteropolimer de aminoacizi)
• acizi nucleici (heteropolimer de nucleotide)
• polizaharide
• lipide
Cu toate că masele moleculare ale lipidelor individuale sunt mici comparativ cu
alte clase moleculare, unele lipide se pot asocia spontan în structuri
macromoleculare.
Macromoleculele pot fi sintetizate natural sau artificial proces numit
polimerizare sau policondensare. De exemplu – prin prolimerizarea AA se obtin
polipeptide; prin policondensarea glucozei se obţin polizaharide (celuloză sau
amidon).
• Polimerii sunt compuşi macromoleculari alcătuiţi din grupe identice de monomeri (A-
A-A…..-A).
• Copolimerii sunt compuşi macromoleculari a căror grupe de monomeri nu sunt
identice (A-B-C-D……-A).
• Biopolimerii sintetizaţi artificial au un comportament diferit din punct de vedere
biofizic faţă de cei sintetizaţi natural. Acest comportament diferit conferă
biopolimerilor naturali proprietăţi biofizice diferite de cei artificiali.
Tipuri fundamentale de polimeri:
– enzime hidrolitice – de transfer şă de oxidare;
– proteine de structură
– proteine respiratorii
– proteine plasmatice
– anticorpi
– proteinele din lapte – cazeina
– hormonii

Acizii nucleici - sunt reprezentaţi de ARN şi ADN; aceştia

alcătuiesc suportul informaţiei genetice.
Polizaharidele – servesc la stocarea glucozei (element de bază al
celulei).
Lipidele – fosfolipidele membranei celulare.

După forma geometrică polimerii pot fi: lineari, ramificaţi,

spaţiali.

După rolul biologic macromoleculele pot fi: biocoloizi (proteine

circulante din plasmă şi unele solubile din citoplasmă),
macromolecule de structură, macromolecule purtătoare de
informaţii.
 Macromoleculele sunt:
• Proteine (heteropolimeri de aminoacizi)
• Acizi nucleici (heteropolimeri de nucleotide)
• Polizaharide
• Lipide
Deşi masele moleculare ale lipidelor individuale sunt mici (750 – 1500 daltoni)
în comparaţie cu celelalte clase de molecule, unele lipide se pot asocia spontan în
structuri supramoleculare şi uneori funcţionează în sisteme macromoleculare, putând
fi considerate în mod arbitrar macromolecule.
Macromoleculele pot fi sintetizate natural (în celule) sau artificial, proces
denumit polimerizare sau policondensare. De exemplu:
– Prin polimerizarea sau policondensarea aminoacizilor se obţin polipeptidele;
– Prin policondensarea glucozei rezultă polizaharide de tip celuloză sau amidon.
– Se numesc polimeri compuşii macromoleculari alcătuiţi din grupe identicee de
monomeri, care se repetă:A-A-A-A-A……
Se numesc copolimeri compuşii macromoleculari ai căror grupe de monomeri
nu au o compoziţie identică: A-C-B-A-C-D-A-B-D-……….
Biopolimerii sintetizaţi natural au aceeaşi structură biochimică cu polimerii
sintetizaţi artificial, dar se comportă diferit din punct de vedere biofizic. Acest
comportament diferit conferă biopolimerilor naturali proprietăţi biofizice diferite faţă
de polimerii artificiali, oferind posibilitatea menţinerii structurilor vii.
 Tipuri fundamentale de biopolimeri

Proteinele sunt macromolecule de mare complexitate alcătuite

din aminoacizi.
Cele mai importante proteine sunt:

– Enzime: hidrolitice, de transfer, oxidaze, dehidrogenaze, etc.

– Proteine de structură: keratină, colagen, fibre din testul
conjunctiv.
– Proteine respiratorii: hemoglobină, mioglobină
– Proteine plasmatice: serumalbumine, globuline, fibrogen
– Anticorpi: proteine formate ca reacţie la antigeni
– Hormoni
– Proteinele din lapte: cazeină, lactoglobulină.
Acizii nucleici sunt reprezentaţi de ADN ţi ARN. Aceştia alcătuiesc suportul informaţiei
genetice.
• Polizaharidele servesc la stocarea glucozei, aliment de bază al celulei.
• Lipidele ţi în mod deosebit fosfolipidele membranelor celulare.

Clasificarea biopolimerilor
• După forma geometrică, polimerii pot fi:
• Liniari
• Ramificaţi
• Spaţiali
După rolul biologic în organism, macromoleculele pot fi:
• Biocoloizi: proteinele circulante din plasmă şi unele solubile din citoplasmă
• Macromolecule de structură
• Macromolecule purtatoare de informaţie.
Va multumesc…