eustress-distress. Rolul sanogenetic al endorfinelor. Conceptul de încărcătură allostatică. Sindromul de neajutorare şi lipsă de speranţă (Seligman) (experiment, aplicaţie în clinică) Strategii de coping. Programe şi strategii antistress. Dihotomia eustress-distress • Disstresul desemnează stresurile care un potențial nociv pentru organism și sunt declanșate de agenți stresori negativi • Eustressul este rezultatul acțiunii unor agenți stresori cu semnificație benefică pentru individ, excitanți plăcuți ai ambianței sau trăiri psihice pozitive iar consecințele sunt în general favorabile. Corelate hormonale • În eustres are loc o creștere a secreției de adrenalină și mai specific, o creștere a secreției de endorfine. Repetarea frecventă a eustresurilor se însoțește de o creștere a imunității antiinfecțioase și antitumorale ca urmare a acțiunii stimulante a endorfinelor asupra celulelor NK, fapt ce constituie și o premiză a longevității. • Distressul este însoțit de o descărcare masivă de cortizol cu rol în inhibarea celulelor natural killer și scăderea imunității organismului. Conceptul de încărcătură allostatică • McEwen a pus în circuit noţiunea de „încărcătură/suprasolicitare alostatică”, operată iniţial pentru a estima impactul cumulativ al statusului social, al venitului, educaţiei, mediilor de lucru şi trai, al stilului de viaţă, compartimentelor ce ţin de sănătate şi de experienţele de stres pe durata vieţii, pentru a aprecia calitatea vieţii individului, exprimată prin sănătatea fizică şi mintală a acestuia Conceptul de alostazie • Noţiunea de alostazie este apropiată de cea de adaptare, dar în sensul larg al acestei interpretări ce expune procedeul menţionat ca o formă evolutivă de acomodare a individului la acţiunea factorilor externi, manifestată prin formarea şi menţinerea unor sisteme funcţionale, când intensitatea factorului ce acţionează depăşeşte pragul de excitabilitate, dar nu este obligatoriu ca acţiunea lui să fie de caracter stresor pentru organism Conceptul de încărcătură allostatică • Alostazia se caracterizează prin activarea mecanismelor fiziologice, ce au la bază reacţii biochimice, care se produc pe fundalul activizării metabolismului celular. • În acelaşi timp, în condiţiile menţinerii de durată a intensităţii acestor procese organismul trece în stare alostatică • Caracteristic pentru cea din urmă este activarea rezervelor celulare, a sistemelor reparatorii şi sinteza componenţilor noi. • La rândul său, starea alostatică poate degenera în stare de încărcătură/suprasolicitare alostatică, în special la acţiunea factorilor de intensitate medie şi extremală (stresori), care corespunde fazei de epuizare în cadrul sindromului general de adaptare descris de H. Selye Conceptul de încărcătură allostatică • Conceptul allostaziei se referă la rețeaua de interacțiune a mediatorilor ce tinde să mențină stabilitatea prin schimbare. Mediatorii primari ai allostaziei sunt reprezentați de hormonii axei Hipofizo-Pituitaro - Adrenaliene, (catecolaminele și citokinele). • Allostazia ne oferă un model al fiziologiei integrate în care experiențele la care un individ este expus prin diferiți stressori, au un impact cumulativ asupra sănătății fizice și mintale, precum și asupra evoluției unui număr specific de boli. • Acesta este rezultatul faptului că, creierul și corpul se află într-o comunicare bidirecțională via sistem nervos autonom, sistem endocrin și sistem imunitar, precum și faptului că modificări aparent mici în aceste sisteme se pot cumula de-a lungul timpului. • Termenul de încărcătură allostatică se referă la rezultatul cumulativ al unei stări allostatice de durată caracterizată printr-un dezechilibru al mediatorilor primari ce poate apare atunci când aceștia sunt suprautilizați sau prost gestionați. Experiment Seligman & Maier • Împreună cu colegul său, Steve Maier, Seligman a pus la cale un experiment care avea să şocheze marile personalităţi ale psihologiei behavioriste, contrazicându-le teoria conform căreia animalele nu învaţă nimic, ci doar reacţionează. • Într-un experiment triadic în două faze, Seligman şi Maier au recurs la trei grupuri de câini: În prima fază, „grupul nemişcat” era supus unor şocuri electrice care încetau doar atunci când animalele stăteau nemişcate. Al doilea grup, numit „cuplat”, primea şocuri concomitent cu primul grup, fără să le poată controla, în timp ce „grupul neşocat” nu primea şocuri electrice. În cea de-a doua fază a experimentului, căinii erau duşi într-o navetă, unde puteau scăpa de şocuri sărind peste un obstacol. Behavioriştii preziceau că animalele din grupurile „nemişcat” şi „cuplat” vor rămâne pasive, deoarece primiseră recompense atunci când stăteau nemişcate, iar pasivitatea va fi mai accentuată în cazul primului grup, al cărui comportament pasiv a fost întărit pozitiv în mod constant. • Rezultatele însă i-au contrazis pe behaviorişti, confirmând ipoteza neajutorării învăţate. • Astfel, grupul „nemişcat” învăţa destul de repede să sară peste obstacol pentru a scăpa de şocurile electrice, în timp ce grupul „cuplat” învăţa neajutorarea, înţelegând că orice ar face, nu conta. Câinii din grupul astfel afectat se aşezau pe jos, rămânând pasivi. După cum era de aşteptat, cei din grupul „neşocat” nu erau afectaţi şi scăpau cu agilitate de şocuri. • Teoria mai spune că, dacă neajutorarea se poate învăţa, atunci ea se poate şi dezvăţa. Învăţarea controlului previne neajutorarea, fenomen demonstrat în experimentele de laborator, numit „imunizare”.Rezumând, neajutorarea apare după repetate experienţe ale incontrolabilităţii unui stimul nociv şi se exteriorizează prin deficite motivaţionale, manifestate prin pasivitate, renunţare, retragere, ele fiind însoţite de răspunsuri emoţionale (anxietate, depresie) şi limitarea capacităţii de învăţare. • Modelul neajutorării învăţate elaborat de Seligman şi Maier (1967) poate fi extrapolat la probleme legate de suferinţa umană. • Experimente ulterioare (Hiroto, 1974, Hiroto, Seligman, 1975, Seligman, 1979) au demonstrat acest lucru. • Totuşi, o treime dintre subiecţii umani nu au devenit neajutoraţi. Şi, dintre cei care au învăţat neajutorarea, unii revenau în alte situaţii la normal, în timp ce alţii renunţau şi în situaţii complet noi. • Psihiatrul britanic John Teasdale avea să îi reproşeze lui Seligman faptul că teoria lui nu stătea în picioare, deoarece ea nu oferea un răspuns la întrebarea: cine renunţă şi devine neajutorat, cine nu şi de ce? • Împreună cu Teasdale, Seligman propune o abordare revizuită printr-o adaptare a teoriei atribuirii a lui Bernard Weiner, care susţine că singurul lucru care contează este modul în care oamenii interpretează cauzele succesului şi eşecului lor. • Modelul reformulat al neajutorării învăţate (Seligman, Teasdale, Abramson, 1978) postulează că, „la om, comportamentul este controlat nu doar de ’programul de consolidare’ din mediul extern, ci şi de o stare mentală internă, de explicaţiile pe care oamenii şi le dau pentru a înţelege de ce mediul exterior le-a programat astfel consolidarea” • Astfel, Teasdale, Seligman şi Abramson susţin că depresia se bazează pe un anumit stil explicativ. El reprezintă o deprindere de a gândi, învăţată – aşa cum susţinea şi Beck – în copilărie şi adolescenţă. Stilul depresiv de atribuire poate fi descris prin triada: personalizare, permanenţă şi generalizare. Sindromul de neajutorare şi lipsă de speranţă (Seligman) • Neajutorarea şi lipsa de speranţă învăţate. • Seligman (1975) propune modelul neajutorării învăţate pentru depresie. Expunerea repetată la evenimente necontrolabile duce la deficite motivaţionale, afective şi cognitive. Oamenii devin depresivi atunci când atribuie evenimentele de viaţă negative unor caracteristici interne stabile şi globale („Sunt prost”, „Nu fac nimic bine”, etc). • Apare de asemenea, o lipsă de speranţă, expectanţa că nu vor exista rezultate dezirabile, ci doar indezirabile şi persoana are credinţa că nu are resursele disponibile pentru a schimba situaţia. Există o stimă de sine scăzută şi tendinţa de a crede că evenimentele de viaţă negative vor avea consecinţe negative severe. Strategii de coping • Există două categorii importante de mecanisme de coping – Coping direct, de rezolvare a problemei, care cuprinde eforturile concrete pentru îndepărtarea circumstanţelor stresante – Coping indirect, emoţional, care implică efortul de a regla consecinţele emoţionale ale evenimentelor stresante sau potenţial stresante. Copingul centrat pe problemă - vigilent • Este utilizat în cazul SP generat de situaţii potenţial reversibile • Cuprinde evaluarea în plan mental a unor posibilităţi avute la îndemână de către subiect • Este orientat pe analiza, rezolvarea sau minimalizarea situaţiei stresante • Presupune conduite de acceptare a confruntării cu agentul stresor, în cadrul cărora subiectul: • Evocă experienţa anterioară • Contează pe suportul social (afectiv, material şi motivaţional) • Solicită informaţii şi caută mijloace • Elaborează un plan de acţiune • Persoanele care apelează la copingul centrat pe problemă în situaţii generatoare de stres prezintă niveluri mai scăzute de depresie, atât în timpul cât şi după depăşirea situaţiilor stresante. • Copingul direct, activ este specific oamenilor cu locus de control intern • Datorită convingerilor lor cu privire la posibilităţile de control ale mediului vor avea în planul conduitelor sanogenetice o mai bună atitudine faţă de prezentarea la medic şi o complianţă terapeutică crescută • Copingul vigilent este contraindicat în situaţiile de pierdere ireversibilă, când o strategie mai bună este copingul evitant. Copingul centrat pe emoţie - evitant • Generat de situaţiile fără ieşire, ireparabile şi ireversibile • Se centrează pe persoană, pe incapacitatea acesteia de face faţă stresului • Cuprinde modalităţi de autoînşelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor nu este acceptată, ci, din contră, amânată sau anulată • Presupune reglarea consecinţelor emoţionale ale evenimentelor stresante şi nu acţiunea concretă asupra lor. • Are rol pozitiv atunci când nu depăşeşte o durată rezonabilă de timp. • Reprezintă o strategie pasivă, de uitare, subiectul încercând o relaxare emoţională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei. • Printre comportamentele caracteristice acestui tip de strategie de coping se numără: • Amânarea deliberată a acţiunii, atunci când subiectul realizează imposibilitatea de moment a rezolvării sarcinii • Renunţarea la acţiunea iniţială şi înlocuirea ei cu o alta, mai uşor de îndeplinit şi care procură o satisfacţie asemănătoare • Represiunea, ca modalitate de respingere voluntară a unor presiuni sau tendinţe de satisfacere a unor dorinţe, negarea emoţiilor negative şi trimiterea lor în afara conştienţei. • Copingul evitant conduce la diminuarea catecolaminelor, a activităţii celulelor NK şi la hiperfuncţia axei hipotalamo-hipofizo- corticosuprarenale, ceea ce accentuază inhibiţia celulelor NK • Aceste consecinţe reprezintă condiţii favorizante pentru îmbolnăvire • În plus, strategiile de coping evitant conduc oamenii şi spre comportamente nocive ( de ex, consumul de alcool), care creează pe termen scurt, ideea îndepărtării evenimentului stresant, dar pot crea serioase probleme pe termen lung. Programe antidistres • Se adresează și mecanismelor de apărareurmând înlocuirea mecanismelor primitive, radicale, dezadaptative cu mecanisme mai flexibile și mature, care să permită adaptarea în contexte mai largi și cu consecințe pozitive pe termen lung. • Exemple: – Programul Birkenbihl – Programul New Start – Programul Burns – Programul Roy Masters Programul Birkenbihl • Obiective: – Descărcarea tensiunii emoționale negative prin tehnici precum: – Descărcarea imediată într-un context permisiv (ridicarea tonului vocii, plâns, lovirea cu pumnul în masă, etc.) – Antrenarea unei activități musculare – Conștientizarea stării de distres – Relaxarea și meditația prin: – Concentrarea atenției asupra părților corpului aflate în stare de relaxare – Relaxarea progresivă a maxilarului inferior – Privirea în gol – Închiderea ochilor pentru câteva minute – Limitarea distresului prin: – Economisirea pierderii de timp și energie cauzate de ”frecușurile zilnice” – Analiza cauzelor care au produs situațiile de criză. – Producerea de eustresuri prin: – Practicarea unor activități din sfera loisir-ului: muzică, sport, dans, vizitarea unor expoziții, audiții de concerte, plimbări în natură, etc. – Eustress familial: retragerea în sânul familiei acolo unde există o atmosferă familială pozitivă. Programul New Start • Reprezintă un ansamblu de recomandări, ale căror inițiale formează acronimul NEWSTART • N – nutrition (hrană) • E – exercise (efort fizic) • W – water (apă) • S – sun (soare) • T – temperance (echilibru) • A – air (aer) • R – rest (odihnă) • T – trust (credință) Nutriția • Programul recomandă: – Consumul dulciurilor proporțional cu obezitatea și sedentarismul – Consumul de vitamineși fibre vegetale – Consumul de carne albă – Consumul de alcool moderat Efortul fizic • Joggingul, gimnastica au rol de relaxare • Efortul fizic reprezintă sursă de endorfine, scade colesterolul și glicemia, contribuind la combaterea obezității și diabetului. • Efectul relaxant psihic este specific alergătorilor de cursă lungă, după trecerea punctului mort, când are loc o creștere masivă de endorfine, ce este trăită ca o stare de relaxare, de maximă fericire, de beatitudine • Efortul fizic susținut are efecte benefice asupra imunității. Cumpătarea • Cumpătarea are o latură calitativă, manifestă în evitarea sau limitarea tentațiilor cu rol nociv pentru organism dar și una cantitativă, ce poate lua spre exemplu forma evitării programului prea încărcat al unei zile sau săptămâni. Credința • Este binecunoscut faptul că puterea credinței este un element de stabilitate emoțională, un veritabil element de protecție în fața variațiilor și numeroșilor agenți stresori. • Este demonstrată secreția de endorfine în timpul rugăciunii și rolul acesteia în inducerea unei speranțe, capabilă să reducă discrepanța dintre solicitările stresante și posibilitățile mai reduse ale individului de a le face față. Odihna • Programul recomandă: – Introducerea în cursul programului zilnic a unor pauze de câteva minute, caracterizta ede o relaxare totală – Un somn de circa 10-30 minute după prânz – Asigurarea unui somn nocturn cu durată suficientă ( 7-8 ore). Programul BURNS • Cuprinde măsuri de ordin dietetic, fizic și social concretizate în: • Program de viață regulat • Dietă bogată în cereale, alimente propaspete, vegetale, etc. • Asigurarea unor momente de repaus prelungit într-un climat de relaxare totală (audiții muzicale, dans sau lecturi) • Asigurarea unui somn suficient • Activitate fizică echivalentă cu mersul pe jos a 6km/zi • Contacte sociale cu persoane agreabile • Scăderea sau eliminarea apetitului pentru stimulente și tranchilizante • Asigurarea unor motivații personale de ordin biologic și psihosocial • Practicarea umorului. Programul ROY MASTERS • Pornește de la consecințele stresului, atât în plan somatic, cât și în plan comportamental • Dobândirea sănătății totale are la bază dominarea reacțiilor negative din cursul stresurilor cotidiene și se poate face pe două căi: • Creșterea autocontrolului prin: – Sesizarea intrării în stres – Cercetarea cauzelor acestuia – Identificarea agenților stresori • Realizarea unei veritabiel încrederi în forțele proprii prin: – Respingerea tentațiilor de diminuare a tensiunii psihice cu ajutorul unor relaxante cu caracter efemer și consecințe nocive asupra sănătății ( alcool, cafea, tutun) • Aceste condiții pot fi îndeplinite prin realizarea unor exerciții de concentrare și relaxare, a unor exerciții de control al emoțiilor negative și prin canalizarea stresului spre activități creative și redobîndirea poziției subiectului în cadrul propriei familii și în mediul său profesional.