Seminar 4

Corelaţii hormonale ale stressului. Diferenţa

eustress-distress. Rolul sanogenetic al
endorfinelor.
Conceptul de încărcătură allostatică.
Sindromul de neajutorare şi lipsă de speranţă
(Seligman) (experiment, aplicaţie în clinică)
Strategii de coping.
Programe şi strategii antistress.
 Dihotomia eustress-distress
• Disstresul desemnează stresurile care un
potențial nociv pentru organism și sunt
declanșate de agenți stresori negativi
• Eustressul este rezultatul acțiunii unor agenți
stresori cu semnificație benefică pentru
individ, excitanți plăcuți ai ambianței sau trăiri
psihice pozitive iar consecințele sunt în
general favorabile.
 Corelate hormonale
• În eustres are loc o creștere a secreției de
adrenalină și mai specific, o creștere a secreției
de endorfine. Repetarea frecventă a eustresurilor
se însoțește de o creștere a imunității
antiinfecțioase și antitumorale ca urmare a
acțiunii stimulante a endorfinelor asupra celulelor
NK, fapt ce constituie și o premiză a longevității.
• Distressul este însoțit de o descărcare masivă de
cortizol cu rol în inhibarea celulelor natural killer
și scăderea imunității organismului.
 Conceptul de încărcătură
allostatică
• McEwen a pus în circuit noţiunea de
„încărcătură/suprasolicitare alostatică”,
operată iniţial pentru a estima impactul
cumulativ al statusului social, al venitului,
educaţiei, mediilor de lucru şi trai, al stilului
de viaţă, compartimentelor ce ţin de
sănătate şi de experienţele de stres pe
durata vieţii, pentru a aprecia calitatea
vieţii individului, exprimată prin sănătatea
fizică şi mintală a acestuia
 Conceptul de alostazie
• Noţiunea de alostazie este apropiată de cea de
adaptare, dar în sensul larg al acestei
interpretări ce expune procedeul menţionat ca
o formă evolutivă de acomodare a individului la
acţiunea factorilor externi, manifestată prin
formarea şi menţinerea unor sisteme
funcţionale, când intensitatea factorului ce
acţionează depăşeşte pragul de excitabilitate,
dar nu este obligatoriu ca acţiunea lui să fie de
caracter stresor pentru organism
 Conceptul de încărcătură
allostatică
• Alostazia se caracterizează prin activarea mecanismelor fiziologice,
ce au la bază reacţii biochimice, care se produc pe fundalul
activizării metabolismului celular.
• În acelaşi timp, în condiţiile menţinerii de durată a intensităţii acestor
procese organismul trece în stare alostatică
• Caracteristic pentru cea din urmă este activarea rezervelor celulare,
a sistemelor reparatorii şi sinteza componenţilor noi.
• La rândul său, starea alostatică poate degenera în stare de
încărcătură/suprasolicitare alostatică, în special la acţiunea factorilor
de intensitate medie şi extremală (stresori), care corespunde fazei
de epuizare în cadrul sindromului general de adaptare descris de H.
Selye
 Conceptul de încărcătură
allostatică
• Conceptul allostaziei se referă la rețeaua de interacțiune a
mediatorilor ce tinde să mențină stabilitatea prin schimbare.
Mediatorii primari ai allostaziei sunt reprezentați de hormonii axei
Hipofizo-Pituitaro - Adrenaliene, (catecolaminele și citokinele).
• Allostazia ne oferă un model al fiziologiei integrate în care
experiențele la care un individ este expus prin diferiți stressori, au
un impact cumulativ asupra sănătății fizice și mintale, precum și
asupra evoluției unui număr specific de boli.
• Acesta este rezultatul faptului că, creierul și corpul se află într-o
comunicare bidirecțională via sistem nervos autonom, sistem
endocrin și sistem imunitar, precum și faptului că modificări aparent
mici în aceste sisteme se pot cumula de-a lungul timpului.
• Termenul de încărcătură allostatică se referă la rezultatul cumulativ al
unei stări allostatice de durată caracterizată printr-un dezechilibru al
mediatorilor primari ce poate apare atunci când aceștia sunt
suprautilizați sau prost gestionați.
 Experiment Seligman & Maier
• Împreună cu colegul său, Steve Maier, Seligman a pus la cale
un experiment care avea să şocheze marile personalităţi ale psihologiei
behavioriste, contrazicându-le teoria conform căreia animalele nu învaţă
nimic, ci doar reacţionează.
• Într-un experiment triadic în două faze, Seligman şi Maier au recurs la trei
grupuri de câini: În prima fază, „grupul nemişcat” era supus unor şocuri
electrice care încetau doar atunci când animalele stăteau nemişcate. Al
doilea grup, numit „cuplat”, primea şocuri concomitent cu primul grup, fără
să le poată controla, în timp ce „grupul neşocat” nu primea şocuri electrice.
În cea de-a doua fază a experimentului, căinii erau duşi într-o navetă, unde
puteau scăpa de şocuri sărind peste un obstacol. Behavioriştii preziceau că
animalele din grupurile „nemişcat” şi „cuplat” vor rămâne pasive, deoarece
primiseră recompense atunci când stăteau nemişcate, iar pasivitatea va fi
mai accentuată în cazul primului grup, al cărui comportament pasiv a fost
întărit pozitiv în mod constant.
• Rezultatele însă i-au contrazis pe behaviorişti, confirmând ipoteza
neajutorării învăţate.
• Astfel, grupul „nemişcat” învăţa destul de repede să sară peste
obstacol pentru a scăpa de şocurile electrice, în timp ce grupul
„cuplat” învăţa neajutorarea, înţelegând că orice ar face, nu conta.
Câinii din grupul astfel afectat se aşezau pe jos, rămânând pasivi.
După cum era de aşteptat, cei din grupul „neşocat” nu erau afectaţi
şi scăpau cu agilitate de şocuri.
• Teoria mai spune că, dacă neajutorarea se poate învăţa, atunci ea
se poate şi dezvăţa. Învăţarea controlului previne neajutorarea,
fenomen demonstrat în experimentele de laborator, numit
„imunizare”.Rezumând, neajutorarea apare după repetate
experienţe ale incontrolabilităţii unui stimul nociv şi se exteriorizează
prin deficite motivaţionale, manifestate prin pasivitate, renunţare,
retragere, ele fiind însoţite de răspunsuri emoţionale (anxietate,
depresie) şi limitarea capacităţii de învăţare.
• Modelul neajutorării învăţate elaborat de
Seligman şi Maier (1967) poate fi extrapolat la
probleme legate de suferinţa umană.
• Experimente ulterioare (Hiroto, 1974, Hiroto,
Seligman, 1975, Seligman, 1979) au
demonstrat acest lucru.
• Totuşi, o treime dintre subiecţii umani nu au
devenit neajutoraţi. Şi, dintre cei care au învăţat
neajutorarea, unii revenau în alte situaţii la
normal, în timp ce alţii renunţau şi în situaţii
complet noi.
• Psihiatrul britanic John Teasdale avea să îi reproşeze lui Seligman faptul că
teoria lui nu stătea în picioare, deoarece ea nu oferea un răspuns la
întrebarea: cine renunţă şi devine neajutorat, cine nu şi de ce?
• Împreună cu Teasdale, Seligman propune o abordare revizuită printr-o
adaptare a teoriei atribuirii a lui Bernard Weiner, care susţine că singurul
lucru care contează este modul în care oamenii interpretează cauzele
succesului şi eşecului lor.
• Modelul reformulat al neajutorării învăţate (Seligman, Teasdale, Abramson,
1978) postulează că, „la om, comportamentul este controlat nu doar de
’programul de consolidare’ din mediul extern, ci şi de o stare mentală
internă, de explicaţiile pe care oamenii şi le dau pentru a înţelege de ce
mediul exterior le-a programat astfel consolidarea”
• Astfel, Teasdale, Seligman şi Abramson susţin că depresia se bazează pe
un anumit stil explicativ. El reprezintă o deprindere de a gândi, învăţată –
aşa cum susţinea şi Beck – în copilărie şi adolescenţă. Stilul depresiv de
atribuire poate fi descris prin triada: personalizare, permanenţă şi
generalizare.
 Sindromul de neajutorare şi lipsă
de speranţă (Seligman)
• Neajutorarea şi lipsa de speranţă învăţate.
• Seligman (1975) propune modelul neajutorării învăţate
pentru depresie. Expunerea repetată la evenimente
necontrolabile duce la deficite motivaţionale, afective şi
cognitive. Oamenii devin depresivi atunci când atribuie
evenimentele de viaţă negative unor caracteristici interne
stabile şi globale („Sunt prost”, „Nu fac nimic bine”, etc).
• Apare de asemenea, o lipsă de speranţă, expectanţa că
nu vor exista rezultate dezirabile, ci doar indezirabile şi
persoana are credinţa că nu are resursele disponibile
pentru a schimba situaţia. Există o stimă de sine scăzută
şi tendinţa de a crede că evenimentele de viaţă negative
vor avea consecinţe negative severe.
 Strategii de coping
• Există două categorii importante de
mecanisme de coping
– Coping direct, de rezolvare a problemei, care
cuprinde eforturile concrete pentru îndepărtarea
circumstanţelor stresante
– Coping indirect, emoţional, care implică efortul de
a regla consecinţele emoţionale ale evenimentelor
stresante sau potenţial stresante.
Copingul centrat pe problemă - vigilent
• Este utilizat în cazul SP generat de situaţii potenţial
reversibile
• Cuprinde evaluarea în plan mental a unor posibilităţi
avute la îndemână de către subiect
• Este orientat pe analiza, rezolvarea sau minimalizarea
situaţiei stresante
• Presupune conduite de acceptare a confruntării cu
agentul stresor, în cadrul cărora subiectul:
• Evocă experienţa anterioară
• Contează pe suportul social (afectiv, material şi motivaţional)
• Solicită informaţii şi caută mijloace
• Elaborează un plan de acţiune
• Persoanele care apelează la copingul centrat pe problemă în
situaţii generatoare de stres prezintă niveluri mai scăzute de
depresie, atât în timpul cât şi după depăşirea situaţiilor
stresante.
• Copingul direct, activ este specific oamenilor cu locus de
control intern
• Datorită convingerilor lor cu privire la posibilităţile de control
ale mediului vor avea în planul conduitelor sanogenetice o
mai bună atitudine faţă de prezentarea la medic şi o
complianţă terapeutică crescută
• Copingul vigilent este contraindicat în situaţiile de pierdere
ireversibilă, când o strategie mai bună este copingul evitant.
 Copingul centrat pe emoţie - evitant
• Generat de situaţiile fără ieşire, ireparabile şi ireversibile
• Se centrează pe persoană, pe incapacitatea acesteia de face
faţă stresului
• Cuprinde modalităţi de autoînşelare, prin care o confruntare
decisivă cu agentul stresor nu este acceptată, ci, din contră,
amânată sau anulată
• Presupune reglarea consecinţelor emoţionale ale
evenimentelor stresante şi nu acţiunea concretă asupra lor.
• Are rol pozitiv atunci când nu depăşeşte o durată rezonabilă
de timp.
• Reprezintă o strategie pasivă, de uitare, subiectul încercând o
relaxare emoţională prin abandonarea tentativelor de
rezolvare a problemei.
• Printre comportamentele caracteristice
acestui tip de strategie de coping se numără:
• Amânarea deliberată a acţiunii, atunci când subiectul
realizează imposibilitatea de moment a rezolvării
sarcinii
• Renunţarea la acţiunea iniţială şi înlocuirea ei cu o alta,
mai uşor de îndeplinit şi care procură o satisfacţie
asemănătoare
• Represiunea, ca modalitate de respingere voluntară a
unor presiuni sau tendinţe de satisfacere a unor
dorinţe, negarea emoţiilor negative şi trimiterea lor în
afara conştienţei.
• Copingul evitant conduce la diminuarea
catecolaminelor, a activităţii celulelor NK şi la
hiperfuncţia axei hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenale, ceea ce accentuază inhibiţia
celulelor NK
• Aceste consecinţe reprezintă condiţii favorizante
pentru îmbolnăvire
• În plus, strategiile de coping evitant conduc oamenii
şi spre comportamente nocive ( de ex, consumul de
alcool), care creează pe termen scurt, ideea
îndepărtării evenimentului stresant, dar pot crea
serioase probleme pe termen lung.
 Programe antidistres
• Se adresează și mecanismelor de
apărareurmând înlocuirea mecanismelor
primitive, radicale, dezadaptative cu
mecanisme mai flexibile și mature, care să
permită adaptarea în contexte mai largi și cu
consecințe pozitive pe termen lung.
• Exemple:
– Programul Birkenbihl
– Programul New Start
– Programul Burns
– Programul Roy Masters
 Programul Birkenbihl
• Obiective:
– Descărcarea tensiunii emoționale negative prin tehnici precum:
– Descărcarea imediată într-un context permisiv (ridicarea tonului vocii, plâns, lovirea cu
pumnul în masă, etc.)
– Antrenarea unei activități musculare
– Conștientizarea stării de distres
– Relaxarea și meditația prin:
– Concentrarea atenției asupra părților corpului aflate în stare de relaxare
– Relaxarea progresivă a maxilarului inferior
– Privirea în gol
– Închiderea ochilor pentru câteva minute
– Limitarea distresului prin:
– Economisirea pierderii de timp și energie cauzate de ”frecușurile zilnice”
– Analiza cauzelor care au produs situațiile de criză.
– Producerea de eustresuri prin:
– Practicarea unor activități din sfera loisir-ului: muzică, sport, dans, vizitarea unor
expoziții, audiții de concerte, plimbări în natură, etc.
– Eustress familial: retragerea în sânul familiei acolo unde există o atmosferă familială
pozitivă.
 Programul New Start
• Reprezintă un ansamblu de recomandări, ale
căror inițiale formează acronimul NEWSTART
• N – nutrition (hrană)
• E – exercise (efort fizic)
• W – water (apă)
• S – sun (soare)
• T – temperance (echilibru)
• A – air (aer)
• R – rest (odihnă)
• T – trust (credință)
 Nutriția
• Programul recomandă:
– Consumul dulciurilor proporțional cu obezitatea și
sedentarismul
– Consumul de vitamineși fibre vegetale
– Consumul de carne albă
– Consumul de alcool moderat
 Efortul fizic
• Joggingul, gimnastica au rol de relaxare
• Efortul fizic reprezintă sursă de endorfine, scade
colesterolul și glicemia, contribuind la combaterea
obezității și diabetului.
• Efectul relaxant psihic este specific alergătorilor de
cursă lungă, după trecerea punctului mort, când are
loc o creștere masivă de endorfine, ce este trăită ca o
stare de relaxare, de maximă fericire, de beatitudine
• Efortul fizic susținut are efecte benefice asupra
imunității.
 Cumpătarea
• Cumpătarea are o latură calitativă, manifestă
în evitarea sau limitarea tentațiilor cu rol nociv
pentru organism dar și una cantitativă, ce
poate lua spre exemplu forma evitării
programului prea încărcat al unei zile sau
săptămâni.
 Credința
• Este binecunoscut faptul că puterea credinței
este un element de stabilitate emoțională, un
veritabil element de protecție în fața variațiilor
și numeroșilor agenți stresori.
• Este demonstrată secreția de endorfine în
timpul rugăciunii și rolul acesteia în inducerea
unei speranțe, capabilă să reducă discrepanța
dintre solicitările stresante și posibilitățile mai
reduse ale individului de a le face față.
 Odihna
• Programul recomandă:
– Introducerea în cursul programului zilnic a unor
pauze de câteva minute, caracterizta ede o
relaxare totală
– Un somn de circa 10-30 minute după prânz
– Asigurarea unui somn nocturn cu durată suficientă
( 7-8 ore).
 Programul BURNS
• Cuprinde măsuri de ordin dietetic, fizic și
social concretizate în:
• Program de viață regulat
• Dietă bogată în cereale, alimente propaspete, vegetale, etc.
• Asigurarea unor momente de repaus prelungit într-un climat de
relaxare totală (audiții muzicale, dans sau lecturi)
• Asigurarea unui somn suficient
• Activitate fizică echivalentă cu mersul pe jos a 6km/zi
• Contacte sociale cu persoane agreabile
• Scăderea sau eliminarea apetitului pentru stimulente și
tranchilizante
• Asigurarea unor motivații personale de ordin biologic și psihosocial
• Practicarea umorului.
 Programul ROY MASTERS
• Pornește de la consecințele stresului, atât în plan somatic, cât și în plan
comportamental
• Dobândirea sănătății totale are la bază dominarea reacțiilor negative din cursul
stresurilor cotidiene și se poate face pe două căi:
• Creșterea autocontrolului prin:
– Sesizarea intrării în stres
– Cercetarea cauzelor acestuia
– Identificarea agenților stresori
• Realizarea unei veritabiel încrederi în forțele proprii prin:
– Respingerea tentațiilor de diminuare a tensiunii psihice cu ajutorul
unor relaxante cu caracter efemer și consecințe nocive asupra
sănătății ( alcool, cafea, tutun)
• Aceste condiții pot fi îndeplinite prin realizarea unor exerciții de concentrare și relaxare, a
unor exerciții de control al emoțiilor negative și prin canalizarea stresului spre activități
creative și redobîndirea poziției subiectului în cadrul propriei familii și în mediul său
profesional.