manifestă atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de zidurile ei. Componenta religioasă a culturii române este foarte vie în perioada premodernă. În Evul Mediu creştinismul, care fusese adoptat timpuriu de strămoşii noştri, devine o religie bazată pe carte. Cuvântul scris – mai întâi manuscris, apoi tipărit – circulă prin intermediul cărţilor de cult în limba slavonă. Începând cu secolul al XVII-lea limba slavonă, limba oficierii serviciului divin în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română. În această perioadă s-au tradus şi s-au tipărit cărţi religioase de care aveau nevoie toţi credincioşii. Acestea au fost: -Cazaniile (Evanghelii explicate, cuprinzând învăţături morale dezvoltate pe marginea textului biblic); -Pravilele (corpuri de legi). Cazul vizat de tema acestui capitol se referă la zona de interferenţă dintre religie şi literatură, cu scopul de a integra informaţia religioasă şi literară în planul istoriei culturii şi de a înţelege interacţiunea lor. Dimensiunea religioasă a existenţei capătă treptat forme de expresie românească mai întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în cadrul Bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspiraţie religioasă. Biblioteca creştinismului conţine două compartimente: •Cel destinat spaţiului bisericesc: literatură patristică, liturgică, apologetică, teologală, canonică, pastorală, duhovnicească; •Cel destinat spaţiului extrabisericesc: Biblia, rugăciuni zilnice, cântări bisericeşti, acatiste, literatură mistico-ascetică, literatură moral-edificatoare, calendare. Cel dintâi dintre mitropoliţii cărturari afirmaţi într-un context cultural caracterizat prin încercările tot mai insistente de introducere a limbii române în biserică a fost mitropolitul Varlaam al Moldovei (?-1657). Principala sa contribuţie în domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare în care limba română dobândeşte un stil propriu, depărtându-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăţie a limbii române. Primele accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului şi prin ritmul construcţiei. . Continuator al lui Varlaam este mitropolitul Dosoftei al Moldovei, înscăunat la numai câţiva ani după retragerea din funcţie a predecesorului său. Cunoscător al mai multor limbi, Dosoftei a tipărit numeroase traduceri, îmbogăţind literatura religioasă nu numai cu cele mai populare cărţi de lectură din acest domeniu (Psaltirea în versuri, Vieţile sfinţilor), dar şi cu texte de ritual bisericesc (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul) pe care le-a publicat, pentru prima oară, în limba română. Traducând Psalmii din Vechiul Testament, Dosoftei realizează nu doar o simplă traducere, ci şi o prelucrare a lor, deşi s-a lovit de insuficientele mijloace de expresie literară pe care le putea oferi atunci limba română. Cu toate că versul său este încă stângaci, atunci când ia ca model versul popular, limba versurilor lui devine imediat curgătoare, muzicală şi ritmică. Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi. În manuscris a rămas opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale). Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așază, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile. Începuturi Evoluţia artelor Mentalitatea medievală • 1370 - cea mai veche gravură în lemn, provenită din Germania. • 1429 - cel mai vechi manuscris miniat din ţările române, un Tetraevangheliar copiat şi pictat de călugărul Gavriil Uric la mănăstirea Neamţ, aflat azi la Oxford, în Biblioteca Bodleiană. Tot la Neamţ va lucra şi un alt mare miniaturist şi caligraf, Teodor Mărişescul. Cele mai importante mănăstiri unde se copiau şi se împodobeau manuscrise au fost Putna, Neamţ, Rădăuţi, Moldoviţa, Suceviţa şi Dragomirna. • 1435 - Gavriil Uric copiază şi împodobeşte un alt Tetraevangheliar, tot la mănăstirea Neamţ. • După 1450, în Germania întâi, iar apoi în Italia, miniaturile, fala manuscriselor, încep să fie înlocuite de gravuri, în cărţile tipărite, ceea ce va permite ilustrarea unui număr mare de exemplare ale aceleiaşi ediţii. Treptat, desenul linear (fără umbre) al primelor gravuri este înlocuit de metoda clarobscurului sau a umbritului, cum se mai numea în epocă, reprezentată strălucit de pictorul şi gravorul Albrecht Dürer. • 1473 - călugărul Nicodim copiază la mănăstirea Humor un Tetraevangheliar, având pictat portretul lui Ştefan cel Mare. • 1493 - la mănăstirea Neamţ, diaconul Teodor Mărişescul copiază şi împodobeşte un Tetraevangheliar, aflat azi la Biblioteca Naţională din München. Arhitectura religioasă Stilul romanic, este un stil apărut în secolul X şi este specific mai ales Bisericii Romano-Catolice. Stilul bizantin, este un stil apărut în secolul V în Imperiul Roman de Răsărit şi este specific Bisericii Ortodoxe. Stilul slavon, este un stil apărut in secolul IX în statele slave, ca Rusia, şi este specific Bisericii Ortodoxe. Stilul gotic, este un stil apărut în secolul XIII în Franţa si este specific Bisericii Romano-Catolice şi Bisericilor Protestante. Stilul renascentist sau Baroc, este un stil apărut în secolul în Epoca Renaşterii în secolul XVI în Italia şi este specific Bisericii Romano-Catolice. 1609-1616 - în ciuda apariţiei tiparului, arta miniaturii şi a ferecării cărţilor se menţine şi chiar se diversifică, atingând apogeul odată cu lucrul mitropolitului Anastasie Crimca la mănăstirea Dragomirna, de la care au ramas nouă manuscrise, opt păstrate la muzeul mănăstirii, iar al nouălea, la Biblioteca Imperială din Viena. După această dată însă, vechea artă a manuscriselor miniate decade si apoi dispare, datorită concurenţei tiparului şi a gravurii. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în vremea domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu, dar mai ales Constantin Brâncoveanu, arta gravurii devine tot mai rafinată, şi datorită contactului cu Occidentul. Apar ornamente complicate, scene eşalonate pe mai multe planuri şi uneori, datorită împrumutului de plăci xilografice, chiar imagini din cărţi apusene, precum cea a Întoarcerii fiului risipitor, din Evanghelia de la Govora (1642), preluată dintr-o Evanghelie apărută la Lemberg în 1606. Gravorii încep să devină conştienţi de calitatea artei lor, semnându-şi de multe ori operele, precum Antim Ivireanul, Ursul Zugravul, Mitrofan Făcătorul-de-Tipare şi Gheorghie sin Popa Costandin Tipograful Râmnicului. . • Arhitectura religioasă
În cadrul general al picturii vechi româneşti, se dezvoltă la noi şi
creaţia originală literară în limba slavonă scrisă de români, care singură, spre deosebire de alte manifestări ca tiparul, legile, poate face obiectul propriu-zis al istoriei literaturii. Literatura religioasă biantină în limba slavonă citită în cele trei ţări româneşti constituie o indicaţie asupra preocupărilor spirituale ale claselor dominante în Evul Mediu. Creaţia ariginală a românilor sau scrisă pentru români in limba slavonă este însă redusă în acest domeniu religios. Cele câteva scrieri din această categorie păstrează stilul retoric bizantin, felul de exprimare al operelor bizantino-slave care circulau la noi. Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din răsăritul Europei, un spaţiu complex format pe temeliile tradiţiei bizantine. Omul medieval avea altă mentalitate decât omul modern, trăind într-un alt orizont cultural. Omul medieval era prin excelenţă un "homo religiosus", care comunica cu Dumnezeu, şi cu sfinţii, credea în semne şi minuni, avea cultul moaştelor, şi făcea pelerinaje la locuri sfinte. Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină, i se supune necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ori ca intervenţie a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieşirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor şi îndreptarea lor prin penitenţă.