Religia este o componentă importantă a

culturii unui popor. Sentimentul religios se

manifestă atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de
zidurile ei.
Componenta religioasă a culturii române este
foarte vie în perioada premodernă. În Evul Mediu
creştinismul, care fusese adoptat timpuriu de
strămoşii noştri, devine o religie bazată pe carte.
Cuvântul scris – mai întâi manuscris, apoi tipărit –
circulă prin intermediul cărţilor de cult în limba
slavonă. Începând cu secolul al XVII-lea limba
slavonă, limba oficierii serviciului divin în biserică,
începe să fie înlocuită treptat cu limba română. În
această perioadă s-au tradus şi s-au tipărit cărţi
religioase de care aveau nevoie toţi credincioşii.
Acestea au fost:
-Cazaniile (Evanghelii explicate, cuprinzând
învăţături morale dezvoltate pe marginea textului
biblic);
-Pravilele (corpuri de legi).
 Cazul vizat de tema acestui capitol se referă la zona de
interferenţă dintre religie şi literatură, cu scopul de a integra
informaţia religioasă şi literară în planul istoriei culturii şi de a
înţelege interacţiunea lor.
Dimensiunea religioasă a existenţei capătă treptat forme
de expresie românească mai întâi prin actul traducerii, apoi prin
actul creaţiei individuale, fie în cadrul Bisericii, ca literatură
religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspiraţie religioasă.
Biblioteca creştinismului conţine două compartimente:
•Cel destinat spaţiului bisericesc: literatură patristică, liturgică,
apologetică, teologală, canonică, pastorală, duhovnicească;
•Cel destinat spaţiului extrabisericesc: Biblia, rugăciuni zilnice,
cântări bisericeşti, acatiste, literatură mistico-ascetică, literatură
moral-edificatoare, calendare.
Cel dintâi dintre mitropoliţii cărturari afirmaţi
într-un context cultural caracterizat prin
încercările tot mai insistente de introducere a
limbii române în biserică a fost mitropolitul
Varlaam al Moldovei (?-1657). Principala sa
contribuţie în domeniul culturii religioase este
Cazania, lucrare în care limba română
dobândeşte un stil propriu, depărtându-se
astfel de modelele slavone. Mitropolitul
Varlaam pune în valoare, prin fraze
expresive, întreaga bogăţie a limbii române.
Primele accente ale prozei artistice pot fi
întâlnite în pasaje remarcabile prin energia
tonului şi prin ritmul construcţiei.
.
 Continuator al lui Varlaam este mitropolitul
Dosoftei al Moldovei, înscăunat la numai câţiva ani
după retragerea din funcţie a predecesorului său.
Cunoscător al mai multor limbi, Dosoftei a tipărit
numeroase traduceri, îmbogăţind literatura religioasă
nu numai cu cele mai populare cărţi de lectură din
acest domeniu (Psaltirea în versuri, Vieţile sfinţilor),
dar şi cu texte de ritual bisericesc (Liturghia,
Molitvenicul, Octoihul) pe care le-a publicat, pentru
prima oară, în limba română.
Traducând Psalmii din Vechiul Testament,
Dosoftei realizează nu doar o simplă traducere, ci şi o
prelucrare a lor, deşi s-a lovit de insuficientele
mijloace de expresie literară pe care le putea oferi
atunci limba română. Cu toate că versul său este
încă stângaci, atunci când ia ca model versul popular,
limba versurilor lui devine imediat curgătoare,
muzicală şi ritmică.
 Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși,
coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare
diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format,
este considerat - alături de Diaconul Coresi - cel mai
mare tipograf din cultura medievală românească. A
avut un rol însemnat în introducerea completă și
definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era
limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică
românească limpede, care a fost înțeleasă de
contemporanii săi și este folosită până astăzi. În
manuscris a rămas opera sa omiletică, Didahiile (cu 28
predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale).
Analiza cărților originale publicate, dar și a celor
două manuscrise duce la constatarea că Antim
Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică,
ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din
Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din
filosofi antici. În multe din ele făcea o critică
vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așază,
fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă
predicatori creștini din toate timpurile.
Începuturi
Evoluţia artelor
Mentalitatea medievală
• 1370 - cea mai veche gravură în lemn, provenită din
Germania.
• 1429 - cel mai vechi manuscris miniat din ţările române, un
Tetraevangheliar copiat şi pictat de călugărul Gavriil Uric la
mănăstirea Neamţ, aflat azi la Oxford, în Biblioteca
Bodleiană. Tot la Neamţ va lucra şi un alt mare miniaturist şi
caligraf, Teodor Mărişescul. Cele mai importante mănăstiri
unde se copiau şi se împodobeau manuscrise au fost
Putna, Neamţ, Rădăuţi, Moldoviţa, Suceviţa şi Dragomirna.
• 1435 - Gavriil Uric copiază şi împodobeşte un alt
Tetraevangheliar, tot la mănăstirea Neamţ.
• După 1450, în Germania întâi, iar apoi în Italia, miniaturile,
fala manuscriselor, încep să fie înlocuite de gravuri, în
cărţile tipărite, ceea ce va permite ilustrarea unui număr
mare de exemplare ale aceleiaşi ediţii. Treptat, desenul
linear (fără umbre) al primelor gravuri este înlocuit de
metoda clarobscurului sau a umbritului, cum se mai numea
în epocă, reprezentată strălucit de pictorul şi gravorul
Albrecht Dürer.
• 1473 - călugărul Nicodim copiază la mănăstirea Humor un
Tetraevangheliar, având pictat portretul lui Ştefan cel Mare.
• 1493 - la mănăstirea Neamţ, diaconul Teodor Mărişescul
copiază şi împodobeşte un Tetraevangheliar, aflat azi la
Biblioteca Naţională din München.
Arhitectura religioasă
Stilul romanic, este un stil apărut în secolul X şi este specific mai
ales Bisericii Romano-Catolice.
Stilul bizantin, este un stil apărut în secolul V în Imperiul Roman de
Răsărit şi este specific Bisericii Ortodoxe.
Stilul slavon, este un stil apărut in secolul IX în statele slave, ca
Rusia, şi este specific Bisericii Ortodoxe.
Stilul gotic, este un stil apărut în secolul XIII în Franţa si este
specific Bisericii Romano-Catolice şi Bisericilor Protestante.
Stilul renascentist sau Baroc, este un stil apărut în secolul în Epoca
Renaşterii în secolul XVI în Italia şi este specific Bisericii
Romano-Catolice.
1609-1616 - în ciuda apariţiei tiparului, arta miniaturii şi a ferecării
cărţilor se menţine şi chiar se diversifică, atingând apogeul
odată cu lucrul mitropolitului Anastasie Crimca la mănăstirea
Dragomirna, de la care au ramas nouă manuscrise, opt păstrate
la muzeul mănăstirii, iar al nouălea, la Biblioteca Imperială din
Viena. După această dată însă, vechea artă a manuscriselor
miniate decade si apoi dispare, datorită concurenţei tiparului şi
a gravurii.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale
secolului al XVIII-lea, în vremea domniilor lui Matei Basarab,
Vasile Lupu, dar mai ales Constantin Brâncoveanu, arta gravurii
devine tot mai rafinată, şi datorită contactului cu Occidentul.
Apar ornamente complicate, scene eşalonate pe mai multe
planuri şi uneori, datorită împrumutului de plăci xilografice,
chiar imagini din cărţi apusene, precum cea a Întoarcerii fiului
risipitor, din Evanghelia de la Govora (1642), preluată dintr-o
Evanghelie apărută la Lemberg în 1606. Gravorii încep să
devină conştienţi de calitatea artei lor, semnându-şi de multe ori
operele, precum Antim Ivireanul, Ursul Zugravul, Mitrofan
Făcătorul-de-Tipare şi Gheorghie sin Popa Costandin Tipograful
Râmnicului.
.
 • Arhitectura religioasă

În cadrul general al picturii vechi româneşti, se dezvoltă la noi şi

creaţia originală literară în limba slavonă scrisă de români, care
singură, spre deosebire de alte manifestări ca tiparul, legile, poate
face obiectul propriu-zis al istoriei literaturii. Literatura religioasă
biantină în limba slavonă citită în cele trei ţări româneşti constituie
o indicaţie asupra preocupărilor spirituale ale claselor dominante în
Evul Mediu. Creaţia ariginală a românilor sau scrisă pentru români
in limba slavonă este însă redusă în acest domeniu religios. Cele
câteva scrieri din această categorie păstrează stilul retoric bizantin,
felul de exprimare al operelor bizantino-slave care circulau la noi.
Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei
culturale din răsăritul Europei, un spaţiu complex format pe
temeliile tradiţiei bizantine.
Omul medieval avea altă mentalitate decât omul modern, trăind
într-un alt orizont cultural. Omul medieval era prin excelenţă un
"homo religiosus", care comunica cu Dumnezeu, şi cu sfinţii,
credea în semne şi minuni, avea cultul moaştelor, şi făcea
pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină, i se supune
necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar
ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu,
ori ca intervenţie a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieşirea din
impas presupune recunoaşterea păcatelor şi îndreptarea lor prin
penitenţă.