Modele şi tipuri ale economiei

de piaţă
• Tipologia economiei de piaţă se face după
criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului
economic, adică, în funcţie de modul în care
sistemul economic tinde spre punctul de
echilibru atunci când se produce un
dezechilibru. După acest criteriu există două
mari modele ale economiei de piaţă:
• 1. Modelul neoclasic
• 2. Modelul keynesian
 1. Modelul neoclasic
Acest model are următoarele caracteristici:
• sistemul economic se autoreglează, statul având o
intervenţie minimă în economie;
• forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului
economic, care datorită raportului cerere-ofertă va
gravita în jurul punctului de echilibru;
• rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în
concordanţă cu nivelul producţie şi necesităţile
circulaţiei;
• variabila de comandă a sistemului economic este
considerată a fi oferta, acest model vizând în special
nivelul macroeconomic.
 2. Modelul keynesian
• Presupune că:
• sistemul economic nu poate fi în echilibru la nivelul de
ocupare deplină, ci poate exista un punct de echilibru la
o anumită rată a şomajului;
• statul trebuie să aibă rol activ în administrarea
echilibrului astfel încât între şomaj şi inflaţie să existe un
raport optim în diferite momente;
• variabila de comandă a sistemului economic este
cererea agregată, acest model considerând că este
greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului
microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie
modelat conform propriilor legităţi.
• Michel Albert, în lucrarea „Le capitalisme
contre le capitalisme” (Capitalism contra
capitalism), apreciază că, în sistemul
capitalist s-au diferenţiat două mari modele :
• A. Modelul neoamerican
• B. Modelul renan
• A. Modelul neoamerican, caracterizat prin:
- intervenţia redusă a statului în economie,
- ponderea redusă a sectorului public unde piaţa are un rol
dominant în circulaţia bunurilor economice,
- întreprinderea este centrul deciziilor, iar un rol decisiv îl are piaţa
financiară şi, în special, bursa.
- Există o anumită ierarhie economico-socială în care clasa de
mijloc este alcătuită din aproximativ 90% din totalul populaţiei,
precum şi un grad redus de securitate economico-financiară faţă
de riscuri, protecţia socială fiind o chestiune individuală sau de
caritate.
- Exemplul cel mai reprezentativ al acestui model este tipul anglo-
saxon care se regăseşte în SUA, Anglia, Canada şi Noua
Zeelandă, ţări cu economii flexibile, unde sectorul privat
concentrează aproximativ 90% din populaţia ocupată iar marile
companii deţin ponderea în producţia industrială, inclusiv în
ramurile strategice. Statul iniţiază şi aplică o politică economică
suplă şi liberală, intervenţia sa fiind realizată, prin politici fiscal-
bugetare, monetare şi de credit; guvernul elaborează numai
anumite programe de politică economică şi de strategii economice
pe termen lung şi mediu.
• B. Modelul renan, caracterizat prin:
-mecanism economic sprijinit pe o piaţă cu o mare libertate de
funcţionare,
-intervenţie mai redusă şi mai puţin concentrată a statului, prin
politici economice care încurajează dezvoltarea economică şi
redistribuirea de venituri, fiind exponentul protecţiei sociale etc.
-Tipul specific modelului renan este economia socială de piaţă,
caracterizată prin expansiunea liberă a producţiei şi schimbului de
mărfuri, ca şi prin soluţionarea problemelor de ordin social,
economic şi chiar politic. Acest tip de economie este specific
Germaniei şi se regăseşte, în anumite limite, în Austria şi Olanda.
- În acest modelul renan se mai pot include două tipuri specifice:
1. Tipul vest-european
2. Tipul nordic
 1. Tipul vest-european
• Este întâlnit în Italia şi Franţa, adepte ale
intervenţiei active a statului în economie atât prin
sectorul public, cât şi prin instrumente de
reglementare a funcţionării economiei. Sectorul
privat, format din numeroase întreprinderi mici şi
mijlocii se bucură de o protecţie specială din
partea Statului care intervine pentru acordarea
de credite cu dobândă preferenţială, distribuirea
factorilor de producţie, promovarea şi orientarea
dezvoltării economice a ţării, sporirea
competitivităţii şi stăpânirea pieţei interne şi
externe.
 2. Tipul nordic
• Este caracterizat prin cooperare între sectorul privat şi
cel de stat în vederea satisfacerii unor cerinţe de ordin
economico-social cum ar fi, repartiţia echitabilă a
veniturilor, asistenţă socială acordată tuturor membrilor
societăţii, accesul echitabil la toate serviciile sociale,
inclusiv gratuitatea unora dintre ele. Este prezent în
Suedia, Norvegia, Danemarca, blocul nordic specializat
sau ţările socialismului democratic, unde statul are rolul
de protector, ce intervine prin instrumente fiscale şi
bugetare în mecanismele de repartiţie şi în relaţiile
sindicate-uniuni patronale pentru limitarea concentrării
bogăţiei şi polarităţii societăţii, precum şi pentru
îmbunătăţirea serviciilor sociale.
• Pe lângă acestea, practica economică a evidenţiat încă două –
economia paternalistă şi modelul chinezesc de făurire a
economiei socialiste de piaţă.
• Economia paternalistă, cu elemente tradiţionale şi naţionale
puternice ce favorizează dezvoltarea competenţei, spiritului de
liberă iniţiativă şi de competitivitate al agenţilor economici, iar statul
are un rol de catalizator atât la nivel macroeconomic.
- Japonia este prototipul acestui tip de economie de piaţă, cu
puternice rădăcini în tradiţiile istorice, politice, instituţionale,
economice, culturale, care au generat eficienţă economică,
flexibilitate şi competitivitate în toate domeniile de activitate,
performanţe legate de promovarea liberei iniţiative.
- Sectorul privat puternic este format, în principal, din marile
companii şi grupuri financiare care favorizează creşterea investiţiilor;
sectorul micilor întreprinderi are un rol important în funcţionarea
mecanismelor economiei de piaţă. Coexistenţa celor două tipuri de
întreprinderi imprimă economiei un caracter dual, iar sectorul public
este puţin dezvoltat.
• Modelul chinezesc de făurire a
economiei socialiste de piaţă, bazat pe
concepţia că restructurarea vechiului
sistem trebuie făcută printr-un proces de
distrugere creatoare, adică prin distrugerea
vechilor structuri după ce s-au creat cele
noi, proces ce a permis tranziţia la
economia de piaţă nu prin adâncirea crizei
structurale moştenite, ci prin atenuarea
acesteia încă din start pentru asigurarea
stabilităţii şi creşterii economice.
Piaţa – concept, funcţii,
structură
• Piaţa a apărut odată cu schimbul de mărfuri, ca legătură între
agenţii economici producători şi consumatori, mecanism de reglare
şi autoreglare a proceselor economice.
• Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în
timp şi spaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.
• În prezent, cea mai utilizată definiţie este aceea conform căreia:
"piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre
oferta vânzătorilor, ca formă de manifestare a producţiei în condiţiile
economiei de piaţă, şi cererea cumpărătorilor care exprimă nevoile
umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra
mărfuri utile".
• Piaţa a parcurs un proces îndelungat şi complex de cristalizare şi
dezvoltare determinat de creşterea schimbului de mărfuri şi a
modului de utilizare a factorilor de producţie. La început, s-a format
piaţa naţională, atunci când schimburile se făceau în cadrul
teritoriului unei ţări, iar ulterior piaţa mondială, odată cu creşterea
schimbului de mărfuri între ţări.
• Piaţa este locul de întâlnire al agenţilor economici, vânzători şi
cumpărători, care schimbă între ei bunuri sau servicii.
• Principalele funcţii ale pieţei sunt următoarele:
• verifică concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura şi
calitatea ofertei, pe de o parte, şi nivelul, structura şi calitatea cererii,
pe de altă parte;
• intermediază recuperarea cheltuielilor efectuate pentru realizarea şi
vânzarea unei mărfi, precum şi obţinerea unui anumit profit;
• oferă informaţii pertinente, obiective, ieftine şi rapide tuturor
agenţilor economici participanţi;
• stabileşte nivelul preţurilor şi a cantităţii de echilibru, astfel încât
agenţii economici să aibă posibilitatea de a aloca eficient resursele
economice disponibile;
• realizează legătura fundamentală dintre producţie şi consum;
• reglează sistemul economico-social de ansamblu al unei economii.
 C7 CIG
Tipuri de piaţă. Criterii de clasificare.

• 1. După obiectul tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare se disting:

• a. piaţa bunurilor şi a serviciilor; c. piaţa monetară;
• b. piaţa factorilor de producţie; d. piaţa financiară (inclusiv bursa) etc.
• 2. Din punct de vedere al extinderii teritoriale piaţa poate fi:
• a. piaţă locală; c. piaţă naţională;
• b. piaţă regională; d. piaţă mondială.
• 3. După numărul şi importanţa relativă a participanţilor piaţa poate fi:
• a. piaţă cu concurenţă perfectă;
• b. piaţă cu concurenţă imperfectă
• 4. După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc:
• a. piaţa bunurilor omogene – uniforme;
• b. piaţa bunurilor eterogene – diversificate.
• 5. După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc:
• a. piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este mai mare decât
oferta;
• b. piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este mai mare
decât cererea.
 Concurenţa
• Concurenţa este o confruntare dură care are loc între agenţii
economici în lupta pentru ocuparea unor segmente tot mai mari pe
piaţa bunurilor economice, este motorul şi condiţia fundamentală a
economiei de piaţa exprimă relaţiile dintre agenţii economici în lupta
pe care o duc pentru realizarea propriilor interese. Aceste relaţii sunt
determinate atât pe caracterul relativ limitat al resurselor utilizate,
cât şi de caracterul deciziilor pe care le iau agenţii economici care
se confruntă pe piaţă. In teoria economică, concurenţa este definită
ca acea confruntare specifică dintre agenţii economici vânzători
(ofertanţi) pentru a atrage de partea lor cât mai mulţi agenţi
economici cumpărători (clienţi).
• Concurenţa este o luptă dură dusă între agenţii economici
producători pentru obţinerea unor avantaje economice; locul
principal în această luptă îl deţin interesele economice ale fiecărui
agent economic ce participă pe piaţă; premisa esenţială a existenţei
luptei de concurenţă este preţul pe care îl pot obţine.
• În funcţie de instrumentele folosite, instrumente de natură
economică (cum ar fi, reducerea preţurilor de vânzare, reducerea
costurilor de producţie, creşterea calităţii bunurilor sau serviciilor
etc.) sau de natură extra-economică (furtul de informaţii, spionajul
economic, presiuni morale, etc.), se cunosc două forme de
concurenţă:
• A. Concurenţa loială (legală) – se caracterizează atât prin
respectarea de fiecare agent economic a regulilor pieţei şi a cadrului
normativ-legislativ al unei ţări, cât şi prin folosirea ne-discriminatorie
a instrumentelor de natură economică;
• B. Concurenţa neloială (nelegală) – se caracterizează prin
utilizarea unor instrumente extra-economice de pătrundere şi
menţinere pe piaţă.
• Pentru evidenţierea interdependenţelor
dintre forţele pieţei şi preţul bunurilor, în
teoria economică s-au imaginat două
modele fundamentale:
• 1. Piaţa cu concurenţă pură sau
perfectă
• 2. Piaţa cu concurenţă imperfectă
 1. Piaţa cu concurenţă pură sau perfectă

• Se caracterizează prin stabilirea unui anumit raport astfel încât toate

firmele să-şi poată vinde întreaga producţie la preţul pieţei fără a-l
influenta pe cumpărător, iar toţi cumpărătorii să poată achiziţiona la
preţul pieţei bunurile de care au nevoie şi în cantitatea dorită. Piaţa
cu concurenţă perfectă este un model teoretic cu anumite
caracteristici şi un mecanism de funcţionare. Pe piaţa cu concurenţă
perfectă, preţul unui bun economic se formează la nivelul punctului
de echilibru, cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită, piaţa
bunului respectiv se află în echilibru şi produsele se vând la nivelul
preţului de echilibru, care are mai mult un caracter teoretic, apariţia
sa în practică fiind mai mult întâmplătoare.
• Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt următoarele:
• apare spontan ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei, la acel
nivel când are loc egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite;
• formarea sa este dependentă de situaţia pieţelor interdependente,
ca şi de preţul de echilibru ai altor bunuri;
• modificarea preţului de echilibru este legată de evoluţia raportului
cerere-ofertă.
 2. Piaţa cu concurenţă imperfectă
• Acel tip de piaţă pe care agenţii economici participanţi pot influenţa
unilateral raportul dintre cerere şi ofertă, inclusiv preţurile de
comercializare a bunurilor economice. Se caracterizează prin:
• - număr variabil de cumpărători şi vânzători;
• - diferenţieri accentuate între bunurile care se comercializează;
• - existenţa unui anumit grad de control al preţurilor;
• - existenţa unor bariere de intrare pe piaţă a noi firme;
• - rivalitate între firme etc.
• Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă mai multe forme, în raport
cu numărul şi forţa economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor:
• - piaţă cu concurenţă monopolistă;
• - piaţă cu concurenţă de monopol;
• - piaţă cu concurenţă de oligopol;
• - piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).