Realizator :

LEBĂDĂ RAMONA – GABRIELA

CLASA a-XII-a E1
PRF. COORDONATOR:
– LOGHIN LILIANA
 Marele voievod a trăit într-un spaţiu
idilic, fiind educat se pare şi de bunicul său
matern, un oarecare jupân Bogdan, de la Trotuş, în
apropierea Borzeştiului. Tânărul ar fi primit o
educaţie severă, militară, fiind învăţat de mic cu
armele.
Pentru o perioadă, se pare că Ştefan cel Mare a fost
dat pe mâna unui călugăr pentru istrucţia sa, iar
unele legende arată că acesta ar fi fost dat spre
”pedepsire” adică la învăţătură, timp de doi ani,
călugărilor de la Muntele Athos, de la mănăstrirea
Zograf, unde ar fi învăţat să scrie, să citească,
limba greacă şi, totodată, învăţătura creştină, aşa
fiind explicată şi evlavia voievodului de mai
târziu.
În anul 1449, la 12 octombrie, tatăl său,
Bogdan, sprijinit cu un corp de oaste trimis de
Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru
al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei și se
proclamă domn.
 În 11 februarie 1450, Bogdan emite, la Roman, un hrisov de recunoaștere a
suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice
împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să
ne apere de orice dușmani ai noștri”. La finalul actului, unde sunt enumerați martorii care
girau acel document este menționată, imediat după domn, „credința iubitului meu fiu,
Ștefan Voevod”, aceasta fiind prima atestare documentară a existenţei viitorului domn al
Moldovei.
La 15 octombrie 1451, Bogdan este asasinat, la Reuseni, de către fratele său
vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele
de Petru Aron. După moartea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan, se vor afla în
exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.
În aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul
văii Siretului, în fruntea unei armate de șase mii de oameni, din care un corp de o mie de
munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos. Petru Aron a fost
surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan
la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă, însă
a încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din
nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.
După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare
ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.
 Până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi
nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece
pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn, iar
Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor
feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea
serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție
politică importantă în viața statului.
Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern
de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea
puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale, iar
principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de
repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ – fapt
confirmat de numărul mare de hrisoave de împroprietărire
cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent
în cele de graniță – și acordarea de privilegii răzeșimii,
crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe
baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a
capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile
familii boierești și rechemarea celor plecați în exil,
asigurarea loialității Sfatului Domnesc – prin creșterea
ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea
unui număr însemnat de membri ai familiei sale.
În primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub
control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor,
iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea
de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari,
în frunte cu boierul Mihu. Ștefan a schimbat de
asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub
domn un nivel al conducătorilor administrațiilor locale,
pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri
lărgite, poziţii de mare raspundere atribuite doar rudelor
sale și celor mai apropiați dintre boieri.
Ștefan a avut de înfruntat două conspirații boierești în
cei patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 –
când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu
cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în
1504 – cu două zile înainte de moartea sa, care viza
îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată
identic cu uciderea capilor conspirației.
Sursele de venit importante ale domniei sale erau
reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și
taxe vamale – monopolul exploatării și comercializării
sării și argintului, precum și monopolul comerțului cu
pește, ceară și blănuri prețioase, iar vămile erau așezate
pe principalele artere comerciale.
 Alte surse de venit le reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si atelierele
meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina – a treia parte din lucrul judecat) și
veniturile satelor și ocoaleleor domnești.
Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie –
gros moldovenesc -, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității.
Pe parcursul domniei, Ştefan a dus peste 40 de războie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele
mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva
tătarilor, în 1469 sau victoria din Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în
1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva
unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În
urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce, personal, o expediție
în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul
încercărilor de hegemonie a celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei, iar în urma perioadei de
instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei
doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde obligaţia pentru tânărul domn de a duce o politică
externă realistă și echilibrată.
Ștefan a acordat o atenție dezvoltării deosebite a instituției însărcinate cu acest domeniu,
Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din
acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt fiind îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru
(1457-1468), Toma (1468-1474) și Ioan Tăutu (1475-1503). Abilitatea sa pe plan extern a dus la rezultate
remarcabile: în perioada 1462-1465, Ştefan se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii, în
1467 se luptă cu ungurii, e în pace cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; în anii
1469-1479 e în luptă cu muntenii – ungurii și turcii nu intervin, în 1475-1476, luptă cu turcii – polonii și
ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu
turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii – ungurii, turcii și rușii intervin
în favoarea lui Ștefan, iar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.
 În 1473, Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă, a condus două
campanii majore antiotomane – cele din 1475 și 1476, alte patru campanii minore – cele
pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva
oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumeliei și Malcoci, pașa de
Silistra, din 1485-1486.
Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații
permanente ca element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile
jucau un rol politic și militar major, asigurând celui ce le stăpânea controlul teritoriilor
adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor și bătăliilor.
Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a determinat retragerea lui Mahomed
al II-lea, în 1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a determinat retragerea regelui
polon Ioan Albert.
După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern
european, Ștefan decide în 1487 să încheie pacea cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea
plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței
Moldovei.
După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în
ultima parte a domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea
chestiunilor în dispută de la frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem de
alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei
(1499), în scopul îngrădirii influenței polone. După victoria din Bătălia de la Codrii
Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pacea cu Regatul
Poloniei.
 Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel
Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest
scop, au fost înființate o serie de scriptorii pe lângă mănăstirile principale, în plus față de
singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț.
Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin
transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta
caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.
Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost
Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul
bogat de elemente decorative specifice.
 Ștefan cel Mare a murit
la 2 iulie 1504 în urma infectării
unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.
La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-
o situație politică favorabilă, având
tratate de pace încheiate cu toți
vecinii săi, iar ultimul sfat de
politică externă dat fiului său
Bogdan al III-lea înainte de a muri
a fost de a menține pacea cu
Imperiul Otoman.
Fiindcă Ștefan cel Mare a fost un
mare sprijinitor al culturii și al
bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în
Moldova, cât și în Țara
Românească, Transilvania sau la
Muntele Athos, a fost canonizat de
Biserica Ortodoxă Română, cu
numele de Ștefan cel Mare și
Sfânt, la 20 iunie 1992.