DIENCEFALUL

Structurile diencefalice se găsesc în

continuarea şi desupra mezencefalului, în
jurul ventriculului III, fiind acoperite de
emisferele cerebrale.

Se compune din două formaţiuni mari:

- talamoencefalul (thalamus, metatalamus,
epitalamus) şi
- hipotalamus.
Talamusul
Este alcătuit din două corpuri ovoide de substanţă nervoasă. Se mai
numesc şi corpi optici.
Este format din mai mulţi nuclei (cinci grupe):
 grupul nuclear anterior
- primeşte aferenţe de la corpii mamilari
- trimite eferenţe către cortexul cingulat şi emisferele cerebrale
 nucleii liniei mediane
- se conectează cu hipotalamusul şi alte formaţiuni de substanţă cenuşie
subcorticală
 nucleii mediali
- trimit eferenţe în lobul frontal şi cortexul motor
 masa nucleară laterală
- primeşte aferenţe senzoriale (spinotalamice)
- trimite eferenţe în lobul parietal
 nucleii posteriori (formaţi din nucleul pulvinar şi corpii geniculaţi
medial şi lateral)
- se conectează cu cortexul lobului temporal şi parietal.
Conexiunile talamusului

Talamusul este o structură senzorială crucială

subordonată scoarţei cerebrale. La acest nivel fac
sinapsă căile tuturor formelor de sensibilitate, cu
excepţia căilor olfactive, care ajung la cortex direct,
nu prin talamus.

Nu toate fibrele talamice ajung la cortex: unele se

termină în nuclei cenuşii subcorticali. Din acest
punct de vedere identificăm:
 nuclei talamici cu proiecţie corticală (nucleul talamic
ventral, nucleul arcuat, nucleul reticulat etc)
 nuclei talamici cu proiecţie subcorticală (nucleii
intermediari, nucleii ventriculari)
 nucleii talamici de asociaţie (laterali, laterodorsali etc)
 Nucleii din prima categorie au conexiuni în ambele
sensuri cu cortexul, formează deci, împreună cu
câmpurile corticale, unităţi funcţionale stabile.

 Căile mari senzoriale se termină în nuclei cu proiecţie

corticală dar trimit colaterale şi la nuclei cu proiecţie
subcorticală.

 Toate conexiunile eferente ale talamusului

influenţează activitatea căilor extrapiramidale
(descendente).

 Controlul cortexului se exercită prin mai multe circuite

care includ şi talamusul (de ex: circuitul cortico-ponto-
cerebelo-talamo-cortical)
Cercetările desfăşurate de-a lungul timpului au
evidenţiat existenţa a două tipuri de nuclei
talamici:

 specifici – sunt legaţi funcţional de diferite sisteme

senzoriale (vizual, auditiv etc); pulvinarul integrează
impulsurile auditive, vizuale şi somatice.

 nespecifici – sunt legaţi în special de zonele

asociative ale talamusului; funcţionarea lor nu este pe
deplin cunoscută.
 În concluzie, talamusul conţine:
- A. nuclei de transmisie (de releu)
- B. nuclei cu proiecţie difuză
A. Nucleii de transmisie au următoarele caracteristici:
 fiecare prelucrează o singură modalitate senzorială sau un input venit din
zona motorie
 fiecare se proiectează într-o regiune specifică a cortexului
 fiecare primeşte inputuri recurente de la regiunea cerebrală pe care s-a
proiectat (recurenţa inputurilor permite modularea inputurilor primite
funcţie de activitate)
 un nucleu talamic senzorial transmite într-o anumită regiune corticală
(senzorială, motorie sau reglatorie) numai o modalitate informaţională
senzorială; aceste informaţii reprezintă treapta iniţială a generării
percepţiei senzoriale
 alţi nuclei senzoriali trimit impulsuri către ariile asociative ale cortexului,
unde se integrează sistemele senzoriale care iau parte la iniţierea
comportamentului
 nucleii talamici motori trimit impulsuri către cortexul motor, pentru a-l
informa despre activitatea motorie desfăşurată de alte formaţiuni
(cerebelul)
 toţi nucleii de transmisie trimit impulsuri către sistemul de reglare

B. Nucleii cu proiecţie difuză trimit impulsuri către toate regiunile corticale, cu

efect în reglarea nivelului general de excitabilitate corticală.
Clinic:
Apar mai multe entităţi nosografice în lezarea
talamusului. Cel mai vechi cunoscut este sindromul
talamic, cu următoarele simptome neurologice:
 hemianestezia contralaterală (consecutivă unei hemoragii
talamice)
 durere de cap de tip arsură, intensă (hiperpatie),
persistentă, se accentuează în stres emoţional şi oboseală
 tremor intenţional (în cazul lezării nucleului lateral ventral)
 ataxia membrelor inferioare (în funcţie de tulburarea
sensibilităţii profunde)
 tulburări simpatice (ptoză palpebrală etc)
 tulburări motorii (hemipareză)
 uneori, tulburări de gust.
O altă afecţiune este afazia talamică, care include:
- tulburări de dinamică a expresiei şi fluenţei verbale
- voce slabă
- răspunsuri scurte
- debit încetinit şi sacadat
- incoerenţa discursului
- afectare persistentă, disociativă, a memoriei (în special a
celei verbale), manifestată prin deficit al memoriei logice
şi a capacităţii de a crea asociaţii

Afazia talamică are evoluţie favorabilă, cu excepţia

memoriei verbale, care nu se recuperează.
O altă afecţiune este sindromul de neglijenţă
talamică, cu două manifestări principale:
- neglijenţă motorie
- neglijenţă spaţială

Neglijenţa motorie este un defect de utilizare a unei

jumătăţi de corp, cu toate că aceasta este perfect
funcţională. Prin incitare verbală acest defect poate
să dispară parţial.

Neglijenţa spaţială este legată în special de

analizatorul vizual şi constă în devierea privirii spre
dreapta şi refuzul explorării spaţiului stâng (această
deficienţă este confirmată şi de testele
neuropsihologice).
Neglijenta contralaterala
În afara acestor simptome mai pot apărea şi altele:
 tulburări de recunoaştere a locurilor (familiare)
 tulburări ale orientării spaţiale
 apraxie constructivă
 deficit de memorie anterogradă pentru materialul
vizuo-spaţial
 spontaneitate excesivă a limbajului
 confabulaţii extravagante

Alte tulburări ţin de sfera emoţională – sunt evidente în

manifestările motorii sau expresive, pentru că
talamusul intervine ca modulator al proceselor
afective.
De aceea, anumite intervenţii chirurgicale asupra
talamusului sunt destinate reducerii tensiunilor
emoţionale, anxietăţii, agitaţiei şi agresivităţii
bolnavilor.
Alte aspecte legate de patologia talamusului:

 Lezarea nucleilor anteriori duce la modificarea

stării de conştienţă şi se soldează cu scăderea
reactivităţii emoţionale.

 Stimularea nucleului postero-ventral duce la

creşterea nivelului de anxietate în mişcările
ofensive şi fenomene vegetative
corespunzătoare.
Metatalamusul

Este format din din corpii geniculaţi mediali şi laterali.

Corpii geniculaţi laterali

 se leagă de coliculii cvadrigemeni superiori
 la acest nivel se termină fibrele optice
 prelucrările vizuale la acest nivel permit diferenţieri între întuneric şi lumină
şi orientarea în spaţiu în raport cu stimuli luminoşi
Sunt formaţi din două părţi:
- partea ventrală (veche filogenetic) şi
- partea dorsală stratificată (nouă filogenetic);
Aceasta din urmă expediază semnale la scoarţa cerebrală (scizura calcarină şi ariile
18, 19) şi are şase straturi (la om)

Corpii geniculaţi mediali

 sunt conectaţi cu coliculii cvadrigemeni inferiori
 aici fac sinapsă căile auditive şi de aici ajung impulsuri la ariile auditive
corticale (prima circumvoluţie temporală)
Epitalamusul
Se găseşte în partea superioară a diencefalului şi este compus din
glanda epifiză (pineală) şi din aparatul habenular.

Glanda epifiză
 după vârsta de 7 ani involuează iar după 14 ani se calcifică
 este o glandă endocrină cu rol important în dezvoltare
 exercită efect frenator asupra sferei sexuale
 exercită efect important în metabolismul protidic, glucidic şi
mineral
 hormonul principal este melatonina, derivat din serotonină
 melatonina este secretată maximal noaptea (serotonina ziua) iar
secreţia ei scade de la naştere până la bătrâneţe
 nu s-a demonstrat la om şi primate efectul antigonadotrop al
melatoninei (întârzierea declanşării pubertăţii, de ex.)
 rolurile melatoninei sunt: modularea excitabilităţii cerebrale;
influenţarea fiziologiei somnului; un posibil rol inhibitor asupra
creşterii tumorilor neoplazice la om; reglarea activităţii şi a altor
glande (hipofizei, pancresului endocrine, suprarenalelor,
glandelor sexuale)
Aparatul habenular
 conţine numeroase fibre albe şi substanţă cenuşie
(nuclei habenulari)
 fibrele albe se conectează în general cu structuri
subcorticale
Hipotalamusul
Reprezintă mai puţin de 1% din totalul volumului
creierului uman. Este format dintr-o porţiune
supraoptică, una tuberală şi una mamilară (văzute
din faţă în spate).
Nucleii hipotalamusului se împart în patru grupe
principale:
 grupul anterior – format din nucleul paraventricular
şi cel supraoptic. Ei secretă hormoni care sunt
trimişi la adenohipofiză.
 grupul lateral – nucleul tuberomamilar şi nuclei
tuberali laterali.
 grupul mijlociu – nuclei hipotalamici ventromedial
şi dorsomedial
 grupul posterior – nucleii tuberculilor mamilari
Fiecare nucleu contribuie la realizarea unei anumite
funcţii.
Conexiunile hipotalamusului
Hipotalamusul posedă o bogată reţea de conexiuni,
atât interne cât şi externe, care influenţează atât
sistemul nervos central cât şi pe cel vegetativ.
Este, deasemenea, foarte important pentru sistemul
endocrin, prin intermediul hipofizei.
Căile aferente:
 fascicolul telencefalic – leagă scoarţa de hipotalamus,
având efect excitator şi inhibitor. Principalele functii sunt
legate de organele viscerale.
 Fascicolul talamo-hipotalamic – leagă talamusul de
hipotalamus.
 Stria terminalis – leagă amigdala de hipotalamus.
 Fibre directe spinotalamice – vin dinspre talamus.
Există, deasemenea, legături ale
hipotalamusului cu aparatul vizual, prin fibre
care leagă chiasma optică de partea “vizuală”
a hipotalamusului. Aceste fibre provin din
celulele vegetative ale retinei, trec prin nervii
optici, chiasma optică şi ajung la unii nuclei
hipotalamici şi în lobul posterior al hipofizei.

Efectul principal este acela că semnalele

luminoase pot influenţa sistemul vegetativ
atât direct cât şi prin intermediul hipofizei.
Căile eferente

 tractul hipotalamo-hipofizar (care are legături cu hipofiza)

 tractul hipotalamo-habenular (care are legături cu epifiza)
 tractul hipotalamo-talamic (realizează legătura ascendentă
cu scoarţa cerebrală)
 sistemul periventricular (leagă hipotalamusul de aproape
toate formaţiunile cenuşii ale trunchiului cerebral)
 tractul tubero-hipofizar – leagă hipotalamusul de pituitara
posterioară

Majoritatea fibrelor sunt bidirecţionale (cu excepţia tractului

hipotalamo-hipofizar şi a fibrelor care vin dinspre retină -
cu rol în reglarea ritmului circadian – lumină/ întuneric)
Funcţiile hipotalamusului

Hipotalamusul are atribuţii directe în reglarea

mediului intern al organismului:
 neuroendocrin
 autonom
 motivaţional
Reglarea sistemului neuroendocrin

 Hipotalamusul, împreună cu sistemul limbic, participă

direct la reglarea mediului intern, în vederea menţinerii
constantelor acestuia.
 Controlul emoţiilor şi a comportamentelor emoţionale se
face indirect de către hipotalamus, în conjuncţie cu
formaţiunile înalte ale sistemului limbic şi ale
neocortexului.
 Datele anatomice indică faptul că hipotalamusul conţine
un mare număr de nuclei şi reţele neuronale care
reglează funcţii vitale ca: temperatura, ritmul cardiac,
tensiunea arterială, osmoza sangvină, ingestia de apă şi
alimente; în plus, organizează motor răspunsurile
endocrine în comportamentele emoţionale adaptative.
În primul rand, hipotalamusul controlează activitatea
glandei pituitare, care controlează, la rândul ei,
celelalte glande endocrine (tiroida, paratiroidele,
suprarenalele, glandele sexuale etc). Aceste glande
descarcă hormoni care reglează activitatea
hipotalamusului şi hipofizei.
Hipotalamusul

Feed-back
Hipofiză

glandă glandă glandă

hormon hormon hormon

 Mulţi neuroni hipotalamici sunt specializaţi în secreţia
peptidelor. Acestea ajung fie în spaţiul sinaptic (ca
neurotransmiţători), fie în circulaţia sangvină, de unde
acţionează ca hormoni, controlând excitabilitatea
neuronală şi eficacitatea sinaptică. Pot, deasemenea,
controla eficacitatea sistemului endocrin, fie direct, fie
indirect.
 Controlul direct se exercită prin descărcarea în
circulaţia sangvină a neurohipofizei de produşi
neuroendocrini.
 Controlul indirect se face prin intermediul
adenohipofizei.
 Neuronii peptidici sunt magnocelulari şi parvocelulari.
Neuronii magnocelulari
Eliberează oxitocina şi vasopresina.

Vasopresina:
- este secretată în hipotalamus şi depozitată în hipofiză.
- produce vasoconstricţie şi reabsorbţia apei de către rinichi (în
absenţa ei volumul urinar ar putea ajunge la 15-20 litri în 24 h).
- intervine în mecanismul învăţării şi memoriei (nu se cunosc exact
mecanismele), probabil prin influenţarea secreţiei de ARN.

Oxitocina:
- este secretată în nucleul paraventricular din hipotalamus.
- Efectele sale sunt contracţia uterină şi secreţia lactată. La
bărbaţi efectele sale sunt mai obscure.
- alcoolul, stresul şi serotonina inhibă secreţia de oxitocină, în
vreme ce dopamina stimulează descărcarea de oxitocină.
Sistemul neurosecretor parvocelular
 Secretă hormoni inhibitori şi de eliberare (releasing) – substanţe
care eliberează sau inhibă eliberarea hormonilor din glanda pituitară
anterioară.

 Substanţele de stimulare a eliberării hormonilor sunt (de ex.): TRH

(factorul de eliberare a tirotropinei), CRH (factorul de eliberare a
corticotropinei), FSH (factorul de eliberare al hormonilor foliculari),
LHRH (factorul de eliberare al hormonului luteinizant) etc.

 Factorii de eliberare a hormonilor pituitari determina descarcarea,

de catre glanda, a hormonilor corespunzatori, care regleaza secretia
glandelor din corp.

 De exemplu, GRH (factorul de eliberare a hormonului de crestere)

determina descarcarea de GH (hormonul de crestere), care
influenteaza cresterea scheletului si a sistemului muscular.
Afectarea secretiei de GH, in sens pozitiv, duce la gigantism, iar in
sens negativ (scaderea secretiei), la nanism hipofizar.
 Secretia de hormoni este pulsatila, ea fiind descarcata in
sange in valuri pe parcursul unei zile.

 Neuronii magnocelulari si parvocelulari contin peptide de

diferite tipuri, raspandite in tot sistemul nervos.
Disfunctiile hipotalamusului
Tumorile si alte procese patologice influenteaza
dezvoltarea sexuala se pot solda cu
pubertate precoce sau, opus, hipogonadism
(subdezvoltarea caracteristicilor sexuale
secundare, asociate cu somnolenta,
obezitate si diabet insipid).
Distrugerea doar a unei jumatati a hipotalamusului
poate produce o tulburare usoara si tranzitorie a
functionarii acestuia. Distrugerea bilaterala (nu si
simetrica) a hipolalamusului duce la aparitia
simptomelor specifice.
Varsta joaca un rol important:
 la nou-nascuti functiile hipotalamusului nu sunt
stabilizate (necesita reglare din exterior)
 la varstnici apar tulburari de somn, activitate motorie
scazuta, preferinta pentru anumite mancaruri,
sensibilitate fata de schimbarea temperaturii, ceea ce
echivaleaza cu o reducere a mecanismelor
homeostatice hipotalamice – efecte constatate si
experimental, la animale cu leziuni ventromediale ale
hipotalamusului)
Reglarea sistemului nervos autonom si a functiilor
vegetative
 Functionarea autonoma nu este difuza, asa cum s-a crezut
multa vreme, ci este inalt specializata la nivelul
hipotalamusului, pentru ca stimularea unor centri produce
raspuns la un organ periferic specific

 Hipotalamusul are ca atributie principala coordonarea

functiilor autonome (vegetative) intre ele, precum si a
acestora cu activitatile intregului organism.

 Hipotalamusul este cel mai important centru subcortical

de reglare a activitatii simpatice si parasimpatice; rolul
este acela de mentinere a unei stari interne de
supravietuire a organismului in diverse conditii de
activitate.
 Controlul parasimpatic tine de hipotalamusul anterior
(si produce bradicardie, vasodilatatie periferica,
cresterea aciditatii sucului gastric, cresterea tonusului
tractului digestiv si scaderea tensiunii arteriale).

 Controlul simpatic tine de functionarea hipotalamusului

lateral si posterior (si conduce la intensificarea activitatii
somatice si metabolice in stres emotional, atac si fuga,
evidentiate prin dilatatia pupilelor, tahicardie, cresterea
tensiunii arteriale, inhibitia peristaltismului, tonusului
vezicii si a intestinelor).
 Afectarea hipotalamusului posterior duce la letargie
emotionala, somn anormal si scaderea temperaturii ca
urmare a diminuarii generale a activitatii somatice si
viscerale. Leziunile hipotalamice induse experimental
conduc la lezari ale mucoasei esofagului, stomacului si
duodenului, ulcere acute ale stomacului si perforarea
mucoasei gastrice, plus hemoragii si ulcere
gastrointestinale.

 Afectarea hipotalamusului anterior se soldeaza cu

hipermotilitate a tractului gastrointestinal, plus evacuare
(defecatie) si mictiune frecvente.
 Stimularea hipotalamusului lateral are ca efect
producerea hipertensiunii arteriale.

 Tulburarile cardiovasculare insotesc afectarile trunchiului

cerebral si hipotalamusului si se reflecta in
hipertensiune, aritmii cardiace si modificari ale EKG-ului
(= simularea unui infarct miocardic acut la bolnavi fara
antecedente cardiace)
 Tulburarile respiratorii sunt frecvente in structura
sindroamelor hipotalamice. Experimental, lezarea
hipotalamusului la animale duce la edem pulmonar si
hemoragii pulmonare).

 Tulburarile gastrointestinale sunt omniprezente. Pot

merge pana la hemoragii si ulceratii (dupa interventii
chirurgicale pe creier, cu afectari hipotalamice
consecutive).
Epilepsia diencefalica

Poate sa apara atunci cand este lezata o parte din

structura hipotalamusului sau a structurilor
adiacente acestora.

Se pune acest diagnostic atunci cand criza epileptica

se asociaza cu alte disfunctii hipotalamice precis
identificate (criza epileptica apare pe fond de
cefalee puternica, la care se asociaza ameteala,
tendinta de a cadea, inrosirea fetei si a bratelor, puls
slab, ochi exoftalmici).
Hipotalamusul si motivatia
 Starile motivationale activeaza comportamente
complexe, cu efect asupra reglarii temperaturii,
satisfacerii foamei, setei si a cerintelor sexuale.

 Starile motivationale sunt mai putin corelate cu

stimularile din exterior, ci mai curand cu oscilatiile
homeostaziei interne. O posibila exceptie este
reglarea temperaturii, care se face prin echilibrarea
dintre stimuli interni si externi.

 Stimulii interni pentru foame, sete si comportament

sexual sunt mai dificil de identificat si manipulat.
Controlul fiziologic de reglare a homeostaziei
functioneaza prin mentinerea unei variabile la un nivel
dat (nivel masurat cu ajutorul detectorilor externi, care o
compara cu o valoare fixata).

Cand valoarea acesteia nu se suprapune exact pe valoarea

fixata, atunci detectorii de erori genereaza semnale de
eroare, iar sistemul de control aduce variabila respectiva
la nivelul corect.

In cazul foamei, stimulul intern este hipoglicemia iar

stimulul extern vederea sau mirosul hranei.
Reglarea temperaturii corpului
Rolul H in reglarea temperaturii corpului este cunoscut de
multa vreme.

Controlul temperaturii corpului este distribuit celor doua

parti, H anterior si H posterior – unul sustine producerea
de caldura, celalalt o inlatura (prin vasoconstrictie sau
vasodilatatie, transpiratie sau frison etc)
H anterior

- Este centrul neuronal al inlaturarii caldurii.

- Lezarea lui produce hipertermie cronica
- Febra hipotalamica – produce o curba termica in platou
sau neregulata, lipsa reactiilor vasomotorii, iar
temperatura centrala este mai mare decat temperatura
periferica; se diagnosticheaza prin eliminare.
H posterior

- Este centrul nervos de producere sau conservare a

caldurii.
- Lezarea lui produce hipotermie rapida in conditii vitrege
de mediu, din cauza pierderii mecanismelor
homeostatice de conservare a caldurii;
- daca lezarea se intinde si asupra altor regiuni (de ex.,
corpii mamilari), atunci simptomele se agraveaza
H controleaza si raspunsurile endocrine la modificarile de
temperatura din mediul exterior. De exemplu, expunerea
indelungata la frig conduce la o crestere a temperaturii
corpului prin descarcari de tiroxina, care accelereaza
metabolismul tisular.

Deasemenea, H integreaza informatiile relevante centrale si

periferice de reglare a temperaturii corpului.

La nivelul H a fost identificata si o arie antipiretica, care

limiteaza amplitudinea febrei. Activarea zonei are o actiune
asemanatoare celei data de medicamentele antipiretice.
In afectiuni hipotalamice apare sindromul
termic, care include:

- Poikilotermia
- Hipotermia sustinuta
- Hipotermia paroxistica
- Hipertermia sustinuta
- Hipertermia paroxistica
Poikilotermia
- Reprezinta incapacitatea H de a mentine
temperatura centrala constanta, independent
de temperatura mediului ambiant
- Apare in lezarea centrilor integratori ai
termoreglarii in H posterior si mezencefal,
precum si la nou-nascuti (in special
prematuri) si batrani.
Hipotermia sustinuta
- Apare fie prin distrugerea mecanismelor de
producere a caldurii, fie prin stabilirea unui
centru/reper anormal inferior (care regleaza
temperatura corpului sub cea a mediului
ambiant)
- Se produce in cazul lezarii H posterior
- Apare rar in patologie
 Hipotermia paroxistica
- Consta in episoade de scadere a temperaturii
corpului, care variaza ca frecventa zilnica
- Debuteaza brusc, prin transpiratie, inrosire a pielii,
scaderea temperaturii corpului pana la 32°C, scadere
ca dureza minute/zile.
- Se adauga si: oboseala, diminuarea activitatii
cerebrale, hipoventilatie, aritmie cardiaca, lacrimare
- Mecanismele de producere si pierdere a caldurii
functioneaza normal, dar pentru mentinerea
temperaturii in jurul valorii de 32°C
- Hipotermiile pot fi: usoare (35°C-32°C), medii (32°C-
24°C, cu bradicardie, hipotensiune) sau grave (mai
jos de 24°C, cu coma si deces, finalmente)
- Hipotermiile accidentale apar si la bolnavii cu arsuri
de gradele I, II si III.
Hipertermia sustinuta
- Consta in perturbarea mecanismelor de
pierdere a caldurii si stimularea
mecanismelor de producere a ei.
- Cauza: lezarea neuronala in zona H anterior
(sau ventriculul III)
- Consta in cresterea necontrolata a
temperaturii corpului, ca urmare a unei
productii active de caldura.
Hipertermia paroxistica
- Are un caracter episodic si se manifesta prin
frisoane si pusee febrile, la care se adauga si
alte fenomene vegetative.
- Nu este totdeauna prezenta implicarea H,
desi, in anumite cazuri, examinarea
anatomopatologica a relevat existenta unor
leziuni in zona tuberala a H.
Reglarea foamei si a aportului de hrana
Se afla sub controlul a doi centri hipotalamici:
- Nucleul hipotalamic ventromedial si a tesutului
inconjurator (lezarea lui produce hiperfagie si
obezitate severa – de aceea a mai fost numit
“centrul satietatii”)
- H lateral (lezarea bilaterala produce afagia si
moarte, chiar in conditiile hranirii fortate – de aceea
a mai fost numit “centrul foamei”)

Functia de hranire se asociaza cu reglarea

temperaturii, astfel apar diferente in aportul de
alimente si lichide in conditiile modificarii
temperaturii corpului (temperatura scazuta
activeaza centrul foamei, iar temperatura ridicata
activeaza centrul satietatii)
In cazul diferitelor leziuni intalnim urmatoarele situatii
patologice:
- Hiperfagie, asociata cu alterarea raspunsurilor
senzoriale (prin lezarea nucleului ventromedial),
- Alterarea punctului de referinta pentru reglarea
greutatii corporale,
- Alterarea balantei hormonale (in cazul unor leziuni
hipotalamice extinse,
- Afagie si emaciere,

- Etc

In activitatile de hranire sunt implicate si alte instante

(lobii frontali, mezencefalul, rinencefalul etc)
Hipotalamusul si obezitatea
Implica controlul asupra aportului caloric, in vederea
mentinerii greutatii corporale.

In conditiile variatiei aportului alimentar, apar modalitati

de reglare ulterioara a cantitatii de alimente, pana la
revenirea la greutatea “normala”.

Lezarea bilaterala a nucleilor ventro-mediali conduce

la obezitate, hiperfagie si comportament salbatic la
animalele din experiment.

Lezarea H lateral duce la afagie si emaciere.

CELE DE MAI SUS INDICA EXISTENTA UNOR

MECANISME ANTAGONICE IN H.
Foamea si satietatea

H are rol nu numai in reglarea cantitativa a

alimentarii, cat si in reglarea calitativa a
ingestiei de alimente (adica, in aportul si in
echilibrul dintre aportul glucidic, lipidic si
protidic din alimente).
Metabolismul lipidelor
- Este corelat cu metabolismul glucidic
- În H există neuroni sensibili la nivelul
grăsimilor din sânge, exercitând un efect
lipostatic al ingestiei alimentare
- Este corelat cu centrii foamei şi saţietăţii

Aportul lipidic
- Este imatur pana la varsta de un an
- Devine major, in cazul lezarii bazei H
- Dereglarea aportului lipidic este intalnit in
cateva tipuri de sindroame
Sindroame cu dereglare de aport lipidic
1. Sindromul Babinski – Fröhlich
- semne: obezitate si infantilism genital
- Este de natura tumorala
- Este provocat de lezarea H bazal si medial

2. Sindromul Laurence – Moon – Bardet

- semne: obezitate, hipogonadism, deficienta mintala, deformatii
craniene si malformatii congenitale (polidactilie)
- Are un caracter ereditar
- Nu s-au evidentiat totdeauna leziuni hipotalamice

3. Sindromul Prader – Labhart – Willi

- semne: obezitate, hipogenitalism, statura mica, tendinta la diabet
zaharat
- Probabil nu este ereditar
Metabolismul proteinelor
- Este una dintre funcţiile specifice ale H
- Datele clinice arată că arii din H anterior şi
cel lateral sunt implicate în metabolismul
proteinelor şi în menţinerea troficităţii
ţesuturilor, dovadă fiind scăderea nivelului de
proteine şi leziunile apărute în ţesuturi, în
cazul lezării acestor zone
Metabolismul glucidelor
- Numeroase cercetări au evidenţiat existenţa
unui centru hiperglicemiant la nivelul H
anterior şi a celui lateral, totuşi acest centru
nu este singurul responsabil de controlul
nivelului glicemiei
- În plus, în H ventromedial a fost evidenţiată
prezenţa unor glucoreceptori, care obţin
informaţii asupra nivelului glucozei din sânge,
precum şi asupra vitezei cu care este
consumată glucoza de către ţesuturi (= viteza
scăderii glicemiei) – efect glucostatic
- Este corelat cu centrii foamei şi saţietăţii
Hipotalamusul, anorexia şi emacierea
Anorexia
- Este o dereglare psihologică, care poate avea şi
cauză hipotalamică
Emacierea
- Este lipsa apetenţei, asociată cu iritabilitate sau
apatie, slăbire severă
- Moartea poate surveni ca urmare a complicaţiilor

- Dacă se produce între 6 luni şi 2 ani, supravieţuirea

peste această vârstă este foarte rară
- Cauza poate fi de natură hipotalamică (H anterior,
aria preoptică)
Reglarea setei şi a ingestiei de lichide
- Se află sub controlul anumitor regiuni ale H
- H lateral – stimulează aportul de apă
- H medial – inhibă aportul de apă
- Lezarea minoră produce adipsie
- Lezarea majoră produce adipsie şi afagie
- Reglarea aportului de apă este dată de
osmoreceptori şi de hormonul aldosteron
(corticosuprarenală)
- Setea poate fi controlată şi de: uscăciunea limbii,
hipertermie, acţiunea angiotensinei (care reglează
aportul de aldosteron), acţiunea vasopresinei (care
determină reabsorbţia apei la nivelul rinichilor), de
tulburări emoţionale, tensiune, anestezice şi alcool
Diabetul insipid
- Rezultă din secreţia anormală de hormon
antidiuretic (vasopresină)
- Principalele simptome: sete excesivă şi
consum exagerat de apă (15 – 20 litri/ 24 h)
- Poate fi temporar (în cazul lezării tijei
pituitare) sau permanent (lezarea H anterior/
medial)
- Cauze frecvente: tumori, inflamaţii, probleme
vasculare sau traumatice
- Poate să apară: ca urmare a unor leziuni, ca
o consecinţă a intervenţiilor chirurgicale, pe
linie familială (ca predispoziţie)
Functia de reproducere
 Zona tuberala a hipotalamusului este
esentiala in mentinerea nivelului bazal de
hormon gonadotropic, in vreme ce aria
preoptica este necesara pentru eliberarea
ciclica a gonadotropinei (inainte de ovulatie).
 Tumorile apărute la nivelul H implică în multe
cazuri (şi) disfuncţii sexuale: pubertate
precoce sau hipogonadism (cu
subdezvoltarea caracterelor sexuale
secundare)
Pubertatea precoce: apare în leziuni
hipotalamice caudale

Hipogonadismul: se asociază cu obezitatea,

somnolenţa şi diabetul insipid; apare prin
lezarea părţii anterioare a tijei pituitare.

La om lezarea unilaterală produce rareori

simptome (din cauză că proiecţiile în H nu
sunt lateralizate, ca la senzaţii).

Pentru apariţia simptomelor este necesară

distrucţia bilaterală a H.
CEREBELUL
CEREBELUL
 structura cerebrala aparuta cel mai tarziu pe scara
evolutiei filogenetice
 in traducere – “creieras” – din cauza structurii sale
relativ asemanatoare cu cea a emisferelor cerebrale
- santuri, circumvolutii, structura interna
 Se identifica componente longitudinale (vechi) si
transversale (noi). Structurile recente se amesteca
cu cele noi si rezulta o relativ dificila delimitare intre
partile componente. Totusi, putem vorbi despre trei
portiuni:
I. Arhicerebel
II. Paleocerebel
III. Neocerebel
Partile laterale controleaza extremitatile corpului
Partea mediana controleaza partea din mijloc a corpului
Nucleul floccular controleaza miscarile ochilor si
echilibrul
Pe mijloc se observa homunculusi
I. Arhicerebelul = lobul flocculo-nodular

 structura cea mai veche si mai mica

 este conectata cu nucleii vestibulari
 este format din doua formatiuni distincte:
nodulus si floculus
II. Paleocerebelul

 este format din lobul central plus lobul

patrulater anterior
 primeste aferente de la maduva spinarii si
trunchiul cerebral
 trimite eferente la formatiuni din cerebel si
trunchiul cerebral (cele responsabile de
controlul tonusului muscular)
III. Neocerebelul

 cel mai voluminos si mai nou aparut

filogenetic
 Este constituit din mai multe formatiuni care
au conexiuni cu toti lobii sistemului central
Cerebelul are trei fete:
 superioara

 anterioara

 inferioara

 Cantareste intre 120-150 g = a opta parte din

greutatea totala a creierului si are numeroase
santuri si circumvolutiuni care cresc mult
suprafata acestuia.
 Cerebelul are o portiune mediana unica -
vermisul – care se conecteaza cu emisferele
cerebeloase.
Exterior, cerebelul se conecteaza prin trei
perechi de fibre, numite pedunculi cerebelosi.

Pedunculii cerebelosi inferiori

 contin fibre care merg la maduva spinarii,
bulb si punte
 primeste impulsuri senzoriale de tip
proprioceptiv si vestibular si semnale motorii
de la sistemul extrapiramidal
 trimite eferente la olivele bulbare si nucleii
vestibulari
Pedunculii cerebelosi mijlocii
 contin fibre care leaga cerebelul de punte, de
SC si o emisfera de cealalta emisfera
cerebeloasa

Pedunculii cerebelosi superiori

 contin fibre aferente si eferente
 fibrele care vin de la maduva spinarii, trunchiul
central si SC
 fibrele care merg la maduva spinarii, trunchiul
cerebral, talamus si SC
 sunt cei mai mici deoarece contin cele mai
putine fibre
Structura cerebelului
Substanta cenusie – se gaseste la exterior si la
interior

La exterior se afla scoarta cerebeloasa – are o

organizare stratificata – cu 3 straturi si 5 tipuri de
celule:
- La exterior – celule granulare, celule in forma de
cos, celule stelate, dendritele neuronilor Purkinje.
Celulele cos au traseu orizontal
- stratul intermediar – ganglionar
 contine celule Purkinje (foarte mari, forma de
para si formeaza un singur strat)
 dendritele Purkinje fac sinapsa cu axonii
celulelor din stratul exterior iar axonii parasesc
scoarta cerebeloasa; efectul axonilor Purkinje
este unul inhibitor.
- stratul intern – granular
 contine celule granulare si celule Golgi; aceste
celule sunt in numar foarte mare
 axonii ambelor tipuri de celule urca spre stratul
exterior
Functia scoartei cerebeloase
Aceasta functie este legata in principal de
activitatea neuronilor Purkenje.
Acestia primesc impulsuri de la celelalte celule
ale scoartei cerebeloase si descarca
impulsuri frecvente pe secunda.
Rata descarcarii acestor impulsuri se modifica
in functie de anumite mecanisme, acest fapt
fiind responsabil pentru unele forme de
invatare motorie.
La interior, substanta cenusie se organizeaza in nuclei cerebelosi,
in interiorul substantei albe.
Nucleii:
- se gasesc atat in vermis, cat si in emisferele cerebeloase
- sunt patru perechi de nuclei cerebelosi:
-nucleii fastigiali (in paleocerebel) care sunt in legatura cu
maduva spinarii, nucleii vestibulari, substanta reticulata,trunchil
cerebral
- nucleii globulari – in emisferele cerebeloase:
- globos
- emboliform (sunt in legatura cu
nucleul rosu si talamus)
- nucleii dintati (dantelati) – se afla in centrul emisferei
cerebeloase si tin de neocerebel fiind in legatura cu nucleul rosu,
talamus si alte formatiuni
Substanta alba
 este formata din fibre mielinice:

- de asociere – leaga centri din aceeasi emisfera

- comisurale – leaga centri din emisfere diferite
- de proiectie – permit interactiunea cerebelului
cu alte formatiuni ale sistemului nervos central
 la nivelul cerebelului majoritatea fibrelor de proiectie
sunt ascendente (aferente)
 principalele aferente sunt:

- vestibulare – ajung in lobul flocculonodular

- spinale – ajung in vermis
- corticale – ajung in lateralele EC
- olivare – ajung in scoarta cerebeloasa
Functiile cerebelului
 Sunt multiple

 multa vreme s-a crezut ca cerebelul are trei

functii elementare:
- imitarea miscarii
- miscarile complexe
- corectia miscarilor
 descrierea functiilor s-a facut prin extirparea
cerebelului la animale si prin studiile in lumea
umana
Studiile mai recente arata ca cerebelul:

 este o veriga importanta a feed-back-ului

chinestezico-motor, contribuind la tonusul
muscular, pozitia corpului, contractia si
relaxarea adecvata a muschilor implicati in
miscare,
 asigura precizia miscarilor voluntare (apucarea
si manipularea adecvata a obiectelor)
 modulator de impulsuri ale sensibilitatii
proprioceptive vestibulare si tactile, care ajung
la SC
 reglarea functiilor vegetative ale organismului
Partea anterioara a cerebelului –
paleocerebelul – controleaza muschii
antigravitationali.

Partea posterioara a cerebelului – neocerebelul

– actioneaza ca o frana pentru miscarile
voluntare, mai ales cele ale maniei.

Lezarea cerebelului are ca efect afectarea unei

functii mai generale, legate de evaluarea
temporala a unei sarcini (retroactiv), precum
si ca discriminare intre doua sarcini cu durate
diferite.
Simptomele lezarilor cerebeloase
 Holmes a fost primul care a descris simptomele lezarii
cerebeloase.
- hipotonie
- ataxie (erori de miscare, regularitatea miscarilor)
- tremor intentional (mai marcat la terminarea miscarii)
 Afectarea se produce la membrele ipsilaterale. Se
manifesta prin dificultati de ortostatism si dizartrie
(vorbire sacadata sau exploziva).
 Afectarea membrelor atinge mai mult membrele
inferioare, cele superioare fiind practic normale.
 Cu timpul, leziunile cerebeloase tind sa se amelioreze
daca procesul patologic nu progreseaza.
 O leziune cerebrala aparuta ulterior poate sa duca la
reaparitia semnelor de disfunctie tipic cerebeloasa
ceea ce demonstreaza ca, cel putin la tineri, functiile
cerebeloase pot fi preluate de alte formatiuni ale
creierului.
TRUNCHIUL CEREBRAL
Trunchiul cerebral este o structura anatomica
constituita din trei formatiuni distincte:
I – Bulbul rahidian (medula oblongata)
II – Puntea lui Varolio (protuberanta, pons)
III – Mezencefalul
I - Bulbul rahidian (medula oblongata)
 se afla deasupra si in continuarea maduvei spinarii
 superior ajunge pana la nivelul puntii lui Varolio, de
care este separata prin santul bulbo-pontin
(transversal)
 are forma unui trunchi de con, cu baza mica (2 cm.)
spre maduva si baza mare spre punte. Lungimea
trunchiului este de 3 cm.

Bulbul are o fata anterioara, una posterioara si 2 fete

laterale. Pe fata anterioara, de o parte si de alta a
santului median anterior, se gasesc piramidele
bulbare (2 cordoane nervoase). Acestea contin fibre
motorii cortico-spinale, care in proportie de 80% trec
dintr-o parte in alta incrucisandu-se, formand
decusatia sau incrucisarea piramidelor
 In fata anterioara isi are originea aparenta nervul
hipoglos
 Pe fatele laterale ies radacinile nervilor
glosofaringian, vag si spinal. Tot pe fetele laterale se
gasesc olivele bulbare.
 Fata posterioara are o structura diferita inferior si
superior. In partea inferioara structura sa seamana
cu cea a cordoanelor posterioare din maduva
spinarii. In zona superioara cele doua fascicole Goll
si Burdach se indeparteaza unul de celalalt. Tractul
Burdach se prelungeste cu pedunculul cerebelos
inferior (corpul restiform) iar fascicolul Goll devine
piramida bulbara posterioara.
In partea superioara si posterioara a bulbului se
gaseste planseul ventriculului al IV-lea
cerebral.
In grosimea planseului se gasesc nucleii de
origine ai perechilor de nervi cranieni IX, X,
XI sI XII.
Structura bulbului
 Aceasta seamana cu maduva spinarii din mai
multe puncte de vedere, inclusiv din cel al
dispunerii substantei nervoase: substanta
alba la exterior iar cea cenusie la interior.
 Totusi, substanta cenusie este fragmentata in
nuclei sau insule (coarnele anterioare,
laterala sau posterioare devin nuclei motori,
vegetativi sau senzitivi). Nucleii se mai
numesc si nuclei echivalenti, fiind omologi
celor din maduva spinarii.
Nucleii motori:
 nucleul nervului hipoglos (XII)
 nucleul nervului glosofaringian (IX)
 nucleul nervului vag (X)
 nucleul nervului accesoriu (XI)

Nucleii senzitivi
 nucleul solitar / facial (VII)
 nucleul vag (X)
 glosofaringian (IX)
 nucleul trigemen (V) – partial
 nucleii vestibulari si cohleari (VIII)
Nucleii vegetativi – sunt parasimpatici
 nucleul solitar inferior (glandele salivare) prin glosofaringian si vag
(cord, plaman si organele abdominale)
 nucleul salivator inferior
 nucleul cardio-pneumoenteric

 Nucleii proprii
 nucleul Goll
 nucleul Burdach – deutoneuronii pentru analiza secundara a
semnelor sensibilitatii proprioceptive constiente
 oliva bulbara
 conexiuni cu cerebelul, nucleul rosu, corpii striati, creierul mare si
maduva
 se ataseaza sistemului extrapiramidal si participa la realizarea
miscarii semiautomate si involuntare
Identificam, de asemenea, substanta
reticulata bulbara care, impreuna cu cea din
mezencefal, au un rol extrem de important in
tonificarea generala a dinamicii activitatii.
Substanta alba - Este formata din fibre mielinizate,
grupate in tracturi care trec prin bulb ascendente si
descendente si care isi au originea in bulb

Ascendente: Descendente:
 Fascicolul lui Goll  Tracturi corticospinale

 Fascicolul lui Burdach (in piramide)

 Tractul spinocerebelos  Tractul rubispinal

 Dorsal  Tractul sectospinal

 Ventral  Tractul olivospinal

 Tractul spinotalamic  Tractul reticulospinal

lateral  Tractul vestibulospinal

Tracturi care isi au originea in bulb
 fibre olivocerebeloase

 fibre spinocerebeloase

 fibre arciforme/arcuate

 externe

 interne
Functiile bulbului
Acesta are trei functii importante:
 Functia de integrare reflexa

 Functia de conducere

 Functia de reglare
Functia de integrare reflexa - centrul respirator,
centrul cardiac, centrul vasomotor, centrul
salivatiei, centrii unor reactii de aparare
(stranutul, tusea, clipitul, voma) centrii de
reglare a tonusului muscular (intensificare)
Functia de conducere:
- mijloceste transmiterea intre zonele
receptoare si centrii superiori ai integrarii
aferente (senzoriale)
- mijloceste transmiterea intre centrii de
comanda (motori) si organele de executie
corespunzatoare

Functia de reglare – se realizeaza cu

precadere prin intermediul substantei
reticulate
 Puntea lui Varolio
 apare la mamifere si este cea mai dezvoltata la om
 este dispusa transversal deasupra bulbului si are un
aspect cuboid, intinzandu-se de la o emisfera
cerebeloasa la alta
 deosebim o fata anterioara, o fata posterioara, doua
fete laterale si marginile superioara sI inferioara

fata anterioara
 dispune de un sant median, pe marginile caruia se
gasesc piramidele pontine (prelungiri ale piramidelor
bulbare)
 de aici pleaca nervul trigemen

fetele laterale – se continua cu pedunculii cerebelosi

mijlocii
fata posterioara
 este acoperita de cerebel, are o forma triunghiulara si
formeaza partea superioara a bazei ventriculului IV
 este in continuarea bulbului, de care se apropie ca
structura
 in partea superioara identificam santul pontopeduncular
iar in cea inferioara santul bulbopontin
 aici se gasesc radacinile aparente ale nervilor
oculomotor III, trohlear IV, trigemen V, acustico-
vestibular VIII, abducens VI
 in interior dispozitia celor doua tipuri de substanta
nervoasa este similara cu cea din bulb (in interior –
substanta cenusie sub forma de nuclei, la exterior –
substanta alba)
Substanţa cenuşie
- Conţine nuclei ai unor nervi cranieni (motori,
senzitivi şi vegetativi) şi formaţiuni specifice punţii
- Aici îşi au originea nervii V (trigemen - mixt), VI
(oculomotor - motor), VII (facial – mixt) şi VIII
(acustico-vestibular – mixt)

Substanţa reticulată
- Are o dispunere dezordonată şi conţine fibre
(spinoreticulat, reticulospinal, reticuloreticulat,
rubroreticulat) şi celule nervoase (formează nucleul
reticular)
Substanta alba

- fibre ascendente care vin dinspre maduva si bulb si ajung la

cerebel, nuclei subcorticali, talamus si tectum:
 spinotalamic
 spinocerebelos anterior etc

- fibre descendente:
 tractul piramidal
 fascicolul corticospinal
 rubrospinal
 tectospinal
 reticulospinal
Funcţiile punţii
1. Reflexă
2. De conducere

1. Funcţia reflexă:
Reflexe somatice şi vegetative: lacrimal, salivar,
masticator, cornean, sudiopalpebral, audio-oculogir,
sudoripar şi sebaceu (pentru faţă şi pielea capului),
contracţia muşchilor feţei (mimica expresivă),
lateralitatea globilor oculari, tonusul muscular

2. Funcţia de conducere:
Asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul extern
şi intern către centrii subcorticali şi corticali, precum
şi mesajele de comandă în sens descendent către
organele de execuţie
Patologia bulbului şi punţii
Este considerată foarte gravă atunci când se referă la
centrii vitali.
Leziunile din interior se numesc intra-axiale sau
parenchimale, iar cele situate la exterior se numesc
extra-axiale (de obicei, ţin de afectarea nervilor
cranieni)

Exemplu de afectare extra-axială:

NEURINOMUL DE ACUSTIC – se dezvoltă din celulele
Schwann ale nervului acustic, cu următoarele
simptome: pierderea auzului, diminuarea reflexului
cornean, pareză facială periferică, ataxie şi tremor,
ulterior hidrocefalie şi creştere a presiunii
intracraniene
MEZENCEFALUL

 Structura anatomica separata de perete prin

santul pontopeduncular iar de diencefal printr-un
plan ce uneste comisura posterioara a creierului cu
marginea posterioara a corpilor mamilari.
 Are patru fete: aria anterioara, aria posterioara
si doua laturi.
- Fata anterioara - identificam mai multe
formatiuni, din care mai evidente sunt picioarele
pedunculilor cerebelosi. Aici se afla originea
aparenta a nervului III
- Fata posterioara ­este invizibila la adult, fiind
acoperita de cortul cerebelului si de lobii occipitali.
Pe aceasta fata se gasesc coliculii cvadrigemeni.
- Fetele laterale – corespund tegmentului
mezencefalic si piciorului peduncular
 In sectiune, mezencefalul separa formatiuni
din trei etaje:
 etajul superior – tectum
 etajul mijlociu – segment / calota
 etajul anterior – picioarele pedunculilor
cerebrali
 Intre segment si picior exista o zona numita
substanta neagra (locus niger).
 Din mezencefal se dezvolta doua formatiuni
structurale:
 pedunculii cerebrali (picioarele + segment)
 tuberculii (tectum)
- Picioarele pedunculior – formate numai din substanta
alba si fibre nervoase care pornesc de la SC si
ajung la punte si maduva (tractul piramidal, fibre
corticopontine)

- Calota/ tegmentul – format din substanta alba si

cenusie.

Substanta alba - fibre cu originea in diencefal, in

maduva spinarii sau punte.
Substanta cenusie – formeaza nuclei specifici
pentru mezencefal (substanta neagra si nucleul
rosu)
Substanta neagra
- structura nucleara compacta de forma semilunara. In
structura ei intra celule mari impregnate cu un pigment colorant
(melanic). Toate formatiunile melanice + nucleul dorsal al vagului
prezinta leziuni evidente in parkinsonul postencefalitic
- primeste impulsuri de la toata suprafata corpului si de la
organele vizuale, auditive, olfactive
- intervine in integrarea impulsurilor senzoriale, in reglarea
miscarilor fine si in reglarea tonusului muscular

Nucleul rosu
- situat in partea superioara a tegmentului, deasupra substantei
negre, cu o culoare caramizie din cauza incarcaturii mari de fier
a substantei celulare si a bogatiei vasculare
- contine o zona parvocelulara (celule mici) si o zona magnocelulara
(celule mari)
- primeste aferente si trimite eferente cu rol in reglarea tonusului
muscular (exercita un efect inhibitor asupra centrilor bulbari sI
medulari si genereaza rigiditate musculara)
Tectul / Tectum
Contin tuberculii cvadrigemeni : structurile contin o alternanta de
substanta alba si substanta cenusie. Distingem 2 perechi – coliculii
superiori si coliculii inferiori
Coliculii superiori
- primesc aferente de la corpul geniculat lateral, sistemul central,
maduva spinarii si dau eferente care ajung finalmente la muschii
gatului si la neuronii somato-motori din maduva cervicala.
- regleaza automat miscarile oculare, realizeaza reflexul de
orientare la stimuli vizuali si fixarea obiectului in zona
perceptibilitatii optime;
Coliculii inferiori
- sunt sub cei superiori si au dimensiuni mai reduse.
- contin substanta cenusie la interior (ganglionul central) si
substanta alba la exterior.
- primeste aferente de la corpii geniculati mediali si dau eferente
catre celelalte formatiuni ale trunchilui cerebral si catre maduva
spinarii
- coliculii inferiori se leaga de realizarea reflexelor motorii
neconditionate la stimulii acustici si a reflexului de orientare care
precede perceptia auditiva
Pe ansamblu, mezencefalul indeplineste functii
foarte importante legate de:
 distributia normala a tonusului muscular

 realizarea reflexelor de redresare

 realizarea reflexelor de orientare

Patologia mezencefalica
 Se refera la anumite sindroame (tegmental
central, Benedikt, Claude) care au ca
elemente comune paralizia nervului cranian
oculomotor, anestezii contralaterale (cauzate
de lezarea fasciculelor spinotalamice) sau
miscari involuntare.
 Sindromul substantei negre – tulburare de
tonus muscular
 Sindromul imobilitatii (prin lezarea tracturilor
corticospinal si corticobulbar) – bolnavul pare
in coma, neputand face nici o miscare, dar
are ochii deschisI si iI poate misca voluntar.
Formatiunea reticulata
Printre nucleii si fibrele trunchiului cerebral se
gaseste si reteaua celulelor formatiei
reticulate.
Formatiunea reticulata:
 urca superior pana la diencefal si cortex

 coboara pana la maduva spinarii, unde

formeaza substanta cenusie peri-ependimara
 Descoperita in 1911 de Cajal, I-au fost
descrisi, in 1954, 98 de nuclei a caror functie
nu este bine cunoscuta.
Au fost descrise 5 categorii de nuclei:
 nuclei care comunica exclusiv cu cerebelul

 nuclei mediali

 nuclei laterali

 nucleii rafeului

 nucleii lui Nanta

 Un axon al formatiunii reticulate poate intra in
contact cu alti aproximativ 27.000 neuroni.
Astfel se explica posibilitatea extraordinara a
difuzarii informatiilor de catre aceasta
formatiune subcorticala.

 Neuronii formatiunii reticulate sunt dispusi

sub forma de retea in afara nucleilor
trunchiului cerebral, reprezentand la o scara
mai mare si la un nivel mai dezvoltat reteaua
interneuronala a maduvei spinarii. Nucleii
sunt dispusi in jurul axelor medial (nucleii
rafeului) si lateral, iar nivelul mezencefalului
in special la nivelul tegmentului
Axonii formatiunii reticulate ajung:
 la maduva spinarii
 la truchiul cerebral
 la talamus, cerebel sI sistemul central prin fibre specifice

Prin experimente specifice s-a demonstrat existenta unui

SRAA, care se intinde de la nivelul trunchiului cerebral
pana la cortex. El stimuleaza difuz cortexul, mentinandu-
i tonusul/vigilenta.

In formarea SRAA deosebim:

 o activitate tonica (de mentinere a starii de veghe)
 o activitate fazica - de trezire a scoartei
 Formatiunea reticulata (SRAA) este foarte importanta
pentru raspunsuri de tip atentie accentuata, lipsa de
reactie, repulsie la un stimul.
 Absenta informatiilor reticulare ascendente catre cortex
duce la somn in timp ce prezenta lor duce la trezire.
Exista si un sistem reticulat descendent, cu rol in reglarea
tonusului muscular. Sistemul descendent primeste
impulsuri de origine corticala, extrapiramidala,
cerebeloasa si vestibulara.

Rolul SR descendent este de a controla activitatea

motoneuronilor medulari.

In 1972 Danaila a descris un sistem reticulat inhibitor

ascendent (SRIA) a carui lezare duce la aparitia
sindromului de logoree si hiperkinezie.
In ansamblu, formatiunile reticulate (activator/inhibitor,
ascendent/descendent) au un efect modulator
important atat asupra sistemului central cat si asupra
maduvei spinarii.
Formatiunea reticulata regleaza:
 vigilenta corticala

 perceptia

 discriminarea spatio-temporala

 memorizarea

 expresia emotionala

 homeostazia

 ritmurile biologice

 starea de somn
Controleaza:
 activitatea muschilor scheletici;

 reajusteaza pozitia sI locomotia;

 influenteaza indemanarea, gesturile, expresia

faciala, masticatia, deglutitia, respiratia,
circulatia
 grosier, sistemul somatosenzorial si
neuroendocrin
Sindroame reticulate
 Mutismul akinetic – lipsa de raspuns la intrebari,
imobilitate a corpului, ochi deschisi, lipsa
raspunsului emotional si motor, fara paralizie,
prezenta reflexului de orientare (lezarea SRAA)
 Sindromul de lezare cu hiperkinezie (lezarea
SRIA)
- apare pre si post operator la pacienti cu leziuni ce
implica atingeri corticale
- se caracterizeaza prin hipermnezie, exagerarea
atentiei, a miscarilor, a reflexului de orientare, simt
critic ascutit, somn putin (2-3 h/24 h), rationament
normal / deteriorat (functie de localizarea si
intinderea leziunii corticale).
MĂDUVA SPINĂRII
Este conectată cu nervii spinali şi reprezintă structura prin
care creierul comunică cu toate părţile corpului sub nivel
cranian.

Prin măduvă trec:  

 impulsurile pentru senzaţiile generale (tactilă, termică,
dureroasă) care se formează la nivelul membrelor,
gâtului şi trunchiului;
 comenzile pentru mişcările voluntare ale membrelor,
trunchiului şi gâtului.

Afectarea măduvei spinării poate conduce la pierderea

senzaţiilor generale şi la paralizia mişcărilor voluntare în
regiunile corpului inervate de nervii spinali.
Anatomia măduvei spinării 
 Este situată în canalul vertebral, format în mijlocul
celor 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5 lombare şi 5
sacrate, care formează coloana vertebrală. Măduva
spinării se întinde de la baza craniului până la discul
intervertebral situat între prima şi a doua vertebră
lombară.
 Superior măduva spinării se continuă cu substanţa
cerebrală şi inferior se termină cu conul medular, care
posedă prelungiri ale nervilor spinali numite “coadă de
cal” (cauda equina).
 Deşi canalul vertebral este foarte solid, traumele
mecanice puternice pot afecta şi implicit afectează
măduva spinării.
Cele mai vulnerabile zone sunt:
 C5 – C6

 T12 – L1

 C1 – C2

La nivelul măduvei spinării se identifică 31 perechi de

nervi spinali:
8 Cervicali, 12 Toracali, 5 Lombari, 5 Sacrati si 1
Coccigian

Nervii se numesc aşa după locul prin care ies din

canalul vertebral.
Măduva spinării este înconjurată de 3 membrane
conjunctive – meninge spirale:
- pia mater
- arahnoida
- dura mater
 Pia mater- înconjoară complet şi aderă la măduva
spinării
 Arahnoida- înconjoară măduva spinării şi se
ataşează de dura mater.
 Dura mater - înconjoară măduva spinării; în partea
caudală (inferioară) a măduvei spinării formează
sacul dural, care conţine filum terminale - coada de
cal! Puncţia lombară se face în acest spaţiu.
(utilitate – extragere lichid cerebro-spinal, anestezii) 
Structura internă a măduvei spinării 

Măduva spinării prezintă o structură relativ similară de-

a lungul său.

La exterior se află substanţa albă, formată din

milioane de axoni ce transmit impulsuri
inferior/superior. Fibrele sunt în mare măsură
mielinizate ( substanta albă).
Substanţa albă este împărţită în arii numite cordoane:
 Posterior
 Lateral
 Anterior
La nivelul fiecărui cordon întâlnim grupe de fibre
numite fascicule sau tracturi.
Sectiune in maduva spinarii si nervul
spinal corespunzator
La interior se află substanţa cenuşie, formată
din corpii celulelor nervoase şi restul masei
nervoase (dendrite, ţesut glial interneuronal,
capilare sangvine). Identificăm şi fibre
mielinice care intră sau ies din ea. Coloraţia
este cenuşie.
 Substanţa cenuşie este divizată în patru mari
regiuni:
 coarnele posterioare sau dorsale
 coarnele anterioare sau ventrale
 zonele intermediare
 coarnele laterale
Coarnele posterioare
 Conţin neuroni care au legătură cu nervii care
intră prin rădăcinile posterioare. Ceea ce
rezultă reprezintă partea senzorială a
substanţei cenuşii spinale. Neuronii de aici îşi
trimit axonii ascendent prin substanţa albă
spre creier.
Coarnele anterioare
 sunt situate între cordoanele anterior si cel
lateral
 cei mai mulţi dintre neuronii de aici au rol în
mişcările voluntare, dând naştere axonilor ce
ies prin rădăcinile anterioare => coarnele
anterioare sunt în principal “partea motorie” a
substanţei cenuşii spinale.
Zonele intermediare
 sunt situate între cornul anterior şi posterior

 sunt compuse din neuroni de asociere sau

interneuroni pentru integrarea segmentară şi
intersegmentară a funcţiilor măduvei spinării
 se mai numesc “părţi de asociaţie” ale
substanţei cenuşii spinale
Coarnele laterale
 sunt o extensie mică a zonelor intermediare
în cordonul lateral toracal şi lombar (T1-L2).
 Conţine corpii celulari ai neuronilor
preganglionari ai sistemului nervos simpatic
Nucleii/Coloanele celulare
 neuronii substanţei cenuşii sunt dispuşi în
grupuri celulare similare funcţional, dispuse
longitudinal, numite coloane/nuclei.
 Unii nuclei se întind de-a lungul întregii
măduve a spinării, în vreme ce alţii se găsesc
numai la anumite niveluri.
Ex. Nucleul propriu senzorial (are legătură cu
impulsurile dureroase provenite de la nervii
spinali) se întinde în toată măduva spinării;
nucleul intermediolateral (are legătură cu
cerebelul) se găseşte în anumite zone.
Laminae
 substanţa cenuşie spinală poate fi divizată în
lamine sau straturi, care rezultă în urma
stratificării neuronilor similari morfologic
 furnizează o identificare mai precisă a ariilor
substanţei cenuşii şi folosesc la descrierea
locaţiilor originilor sau terminaţiilor căilor
funcţionale
 identificăm 10 lamine (6 la nivelul cornului
posterior, 1 în zona intermediară, 2 în cornul
anterior şi una în jurul canalului ependimar).
Nervii spinali
 Fiecare nerv spinal (cu excepţia primului şi
ultimului) este ataşat unei părţi a măduvei
spinării prin două rădăcini posterioare şi 2
rădăcini anterioare – câte una de fiecare
parte.
 în interiorul rădăcinii posterioare se găsesc
ganglionii spinali (care conţin grupuri de
neuroni – protoneuronul căilor ascendente).
 Rădăcina anterioară conţine axonii care
ajung la musculatura scheletică sau netedă
din zona inervată.
Centrii nervoşi ai măduvei spinării
(funcţia reflexă)
La nivelul maduvei se inchid circuite complexe care includ:
- Veriga receptoare (receptorii),

- Veriga senzitiva (nervii aferenti),

- Veriga de comanda (centrii nervosi si axonii neuronilor

motori),
- Veriga de executie (musculatura scheletica si neteda)

Axonii neuronilor din coarnele anterioare ajung la

musculatura scheletica, in vreme ce axonii neuronilor din
coarnele laterale ajung la musculatura neteda.
Unii centri nervosi se gasesc pe toata lungimea MS (ex.
pilomotori, vasomotori), in vreme ce altii sunt bine
localizati (ex. vezicospinal, genitospinal).
Funcţia de conducere a măduvei spinării
In ansamblul functionarii SN, MS joaca mai curand un
rol de transmisie, de legatura.
Printre cele mai importante tracturi la nivelul MS
remarcam:
- Tracturi aferente: spino-talamic (sensibilitatea tactila
si dureroasa din piele), spino-bulbar (sensibilitatea
proprioceptiva – starea de tensiune din muschi),
spino-cerebelos (impulsuri legate de starea
articulatiilor in timpul starii de repaus)

- Tracturi eferente: corticospinal sau piramidal

(controleaza activitatea muschilor scheletici),
extrapiramidal (miscari involuntare), tecto-spinala
(comenzi musculare pentru muschii gatului)
Aspecte legate de patologia măduvei spinării şi
psihologia bolnavului medular
Principalele probleme legate de patologia măduvei
spinării:
 pierderea sensibilităţii (prin lezarea tracturilor
sensibilităţii cutanate) –mono sau bilateral
 pierderea capacităţii de control al tonusului muscular
(prin lezarea nervilor descendenţi) – mono sau
bilateral
 apariţia unor tumori subdurale
 apariţia unor tumori medulare
 secţionarea parţială sau totală a măduvei spinării
(consecutiv unui accident/traume mecanice care a
secţionat complet coloana vertebrală)
 tumori vasculare sau inflamaţii ale rădăcinilor nervilor
spinali
Consecinţe:
 dureri de diverse tipuri (nevralgică, mialgică)
 pierderea sensibilităţii în anumite zone ale corpului
 piederea tonusului muscular (incapacitatea de a
contracta muşchii în funcţie de necesităţi)
 pareze parţiale – parapareze sau totale –
tetrapareze

Efecte în plan psihologic a suferinţei medulare:

 modificări în planul personalităţii
 dispariţia tonusului afectiv – aplatizarea afectivă,
depresie
 apariţia unor nevroze
 confuzie şi dezorientare psihică
Indicaţii psihoterapeutice
 şedinţe de relaxare / antrenament autogen

 psihoterapie individuală şi de grup.

Secţiune parasagitală prin creierul uman, care prezintă câteva elemente ale
sistemului limbic