Fiziologia sistemului nervos

Organizarea funcțională a
sistemului nervos
• Excitația este răspunsul primar celular la acțiunea
agentului stimulator. Celula este unitatea biologică
cea mai simplă dotată cu excitabilitate.
• În organismele superioare, excitabilitatea este
dezvoltată îndeosebi pentru celulele sistemului
nervos (cu rol în transferul și depozitarea
informației), pentru celulele musculare și cele
secretorii.
• Starea de inactivitate relativă a unui sistem
biologic se numește stare de repaus, iar răspunsul
structurilor vii la stimuli reprezintă starea activă,
care include 2 posibilități: răspuns pozitiv-
excitația și răspuns negativ-inhibiția.
 Potențialul de membrană
• Potențialul de membrană al celulei nervoase,
musculare și a altor celule excitabile, este un
potențial de difuzie printr-o membrană selectiv
permeabilă datorită structurii sale și pompei de
ioni, precum și prezenței intracelulare a ionilor
proteici.
• Rolul sodiului
Dintre toți factorii, rolul principal îi revine
pompei de Na, care expulzează extracelular Na
unde se găsește în concentrație de 142 mEq/l, în
timp ce intracelular numai 10 mEq/l. Ca urmare
interiorul celulei devine negativ față de exterior (-
85 mV). Datorită acestui gradient de concentrație,
precum și datorită sarcinilor negative ale ionilor
nedifuzabili intracelulari, ionii de sodiu sunt atrași
prin pori spre interior. Astfel, pompa de sodiu
creează starea de polarizare a membranei, cu
sarcini negative în interior și pozitive la exterior.
• Rolul potasiului
Simultan cu pomparea Na la exterior, K pătrunde
în interiorul celulei. Permeabilitatea membranei
celulare fiind de 50-100 de ori mai mare pentru
K decât pentru Na, K fiind și mai difuzabil, va
tinde rapid să străbată membrana spre interior,
unde concentrația cationilor este mai mică.
Astfel, pompa de K este mai puțin eficientă în
generarea potențialului de membrană.
 Potențialul de acțiune
• Potențialul de membrană al axonului oricărei celule
excitabile, măsurat cu microelectrozi, rămâne
neschimbat atât timp cât fibra nervoasă sau celula
excitabilă nu este stimulată. De aceea se numește
potențial de repaus.
• Dacă se stimulează celula (electric, chimic, mecanic
sau prin alți agenți fizici), apar o serie de modificări
rapide ale potențialului de membrană, ce se
desfășoară în miimi de secundă și care sunt
caracteristice procesului de excitație. Secvența
variațiilor potențialului de membrană din cursul
excitației reprezintă potențialul de acțiune al celulei.
 Măsurarea excitabilității
• Reobaza= cea mai mică intensitate de curent
care produce excitația într-un timp nedefinit
• Cronaxia= timpul util minim pentru a produce
excitație cu un curent de 2 reobaze.
Cronaxia este invers proporțională cu
excitabilitatea (de ex: fibrele mielinice groase au
cea mai mare excitabilitate, cu o cronaxie foarte
mică, de 0,1-0,2 ms).
 Conducerea excitației
• Prima explicație asupra conducerii impulsului
în nerv a fost formulată de Hermann în urmă
cu mai mult de 140 de ani, prin teoria
curenților locali, care se propagă din aproape
în aproape. Această explicație este valabilă
pentru conducerea din fibrele amielinice.
• În fibrele mielinice, conducerea se face
saltator, datorită prezenței strangulațiilor
Ranvier.
 Viteza de conducere
• Viteza de conducere a fost măsurată pe
preparatul sciatic și gastrocnemian de broască
de către Helmholtz (1850). Pe fibre nervoase
izolate, atât mielinice, cât și amielinice, s-a
demonstrat că între diametrul fibrelor și
excitabilitatea și conductibilitatea lor, există o
relație de directă proporționalitate.
• În timpul activității nervului, se produce
căldură, care a fost măsurată de Hill (1926) cu
un sistem de cupluri termoelectrice, necesitând o
tehnică delicată,
pe nervi amielinici
și mai târziu pe fibre
mielinice.
 Particularități ale excitației și conducerii
nervoase
• Țesuturile excitabile nu se comportă la
trecerea curentului electric la fel cu
conductorii metalici, nesupunându-se legii lui
Ohm. Intensitatea curentului care trece printr-
un nerv este, la scurt timp după stabilirea
curentului, mai mare (unda inițială). Ea
depinde și de felul curentului, având valoare
minimă pentru curentul continuu și o valoare
progresiv crescută pentru curentul alternativ.
 Organizarea funcțională a SN
• Sistemul nervos de relație (al vieții animale)

Este reprezentat de cea mai mare parte a

structurilor SNC, legat prin rădăcinile nervilor
rahidieni, cei 12 nervi cranieni, exteroceptori,
proprioceptori, căi aferente, mușchi scheletici și
căi eferente.
• Prin receptori periferici specializați, SN
recepționează din mediul ambiant o multitudine
de informații, care, codificate sub formă de
impulsuri nervoase, sunt transmise pe căile
aferente ale nervilor periferici centrilor
somatomotori, care asigură mișcările
coordonate reflexe și telecinetice (intenționale).
• O altă parte a informațiilor recepționate se
depozitează, grație funcției de memorizare,
contribuind prin învățare la perfecționarea
reacțiilor comportamentale.
• Sistemul nervos visceral (al vieții vegetative)
Era numit în trecut, impropriu, autonom.
Cuprinde structuri periferice și centrale. Numai
porțiunile periferice ale SNV-căile eferente simpatice
și parasimpatice cu ganglionii periferici- sunt
separate de căile somatice. SNV realizează legăturile
între organe, adaptând funcțiile acestora în cursul
reacțiilor somatomotorii, sau reglând activitatea
viscerelor în menținerea homeostaziei. SNV
funcționează în strânsă legătură cu cel endocrin
(hormonii specializează, amplifică, generalizează și
prelungesc ca durată reacțiile neuro-vegetative).
https://www.youtube.com/watch?
v=Ct8_GooUap8