Resursele naturale şi

valorificarea lor
Curs anul I Cartografie şi Meteorologie-
Hidrologie
Semestrul II
Tema 3: Resurse de lungă durată
Resurse energetice - de
lungă durată
 Dezvoltarea economică a societăţii umane, în condiţiile
tehnologice actuale, are ca problemă primordială, rezolvarea pe o
perioadă cât mai îndelungată a resurselor energetice, care să
asigure funcţionarea normală a industriei, agriculturii, a vieţii
cotidiene în marile oraşe, etc.
 Estimările în privinţa creşterii demografice, arată că populaţia va
ajunge în deceniul al 3-lea din sec. XXI la 8 miliarde de locuitori ,
ceea ce va solicita folosirea tuturor categoriilor de resurse
energetice de la cele bazate pe combustibili fosili până la cele
rezultate din resursele energetice primare, derivate, regenerabile
etc.
 În categoria resurselor energetice de lungă durată sunt incluse
resurse energetice primare ca:
◦ - energia solară, exprimată prin radiaţia calorică şi luminoasă;
◦ - energia geotermică este rezultatul proceselor de natură nucleară ce au loc în
interiorul Terrei, cu degajare de căldură.
◦ - energia creată de atracţia gravitaţională a altor corpuri cereşti asupra Terrei în
principal Luna şi Soarele care conform legii lui Newton arată că: proprietatea tuturor
corpurilor din Univers de a se atrage reciproc, proporţional cu masa lor (m1 şi m2 ) şi
invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ele (d) se manifestă în principal prin
mareele oceanice (dar şi prin mareele terestre ca o mişcare nesemnificativă).
 Pămîntul primeşte un aport mediu de energie de cca 178 000TW
(termică), ceea ce ar reprezenta de 100.000 de ori mai multă energie
decât întreaga producţie de electricitate din lume. Mediile anuale
calculate pe o zi de 24 ore sunt de 250 w/m2 în regiunile centrale ale
Saharei cu până la 4000 h de soare pe an şi de cca 100 w/m2 în Europa
Centrală cu 1500 h de insolaţie directă (Häfele, 1987). Acţiunea energiei
solare are ca primă rezultantă, biomasa care echivalentă în combustibili,
reprezintă cca 100 TWan/an, din care 23 Twan/an sunt fixate în păşuni şi
tundre, 29 TW an/an în păduri , 10 TW an/an în terenuri cultivate, iar
restul este valorificată de biomasa oceanică (Bolin, 1979)
 Analiza conversiei termoelectrice oceanice (O.T.E.C.) de către specialişti
energeticieni, coordonaţi de Häfele (1987), conduce la concluzia că:
aproximativ 3000TW an/an de energie solară sunt absorbiţi direct de
către oceane, din care cea mai mare parte a acestei energii, este
absorbită în zona intertropicală. Căldura absorbită în zona caldă a
"Oceanului Planetar" este transportată de uriaşe "fluvii oceanice",
curenţii calzi Golfström-ul şi Kuro-Şivo şi cedată zonelor temperată şi
subpolară de nord, unde creează climate mai moderate, iar o mică parte
mărilor polare, contribuind la topirea gheţii. Disiparea energiei calorice
de către curenţii oceanici, reduce energia lor cinetică la 0,2TW an/an . În
aceste condiţii pentru amestecul convector cu straturile mai reci de
adâncime ale oceanului, rămîne o cantitate de energie calorică de
numai 50 TW an/an.
 Captarea căldurii din apa de suprafaţă a oceanului prin sisteme
O.T.E.C., întâmpină unele dificultăţi tehnice întrucât apa
evacuată, dacă se întoarce în sistem, limitează capacitatea în
energie electrică la 0,25 w/m2 de suprafaţă de ocean tropical.
Calculele energeticienilor, arată că pentru o suprafaţă de cca
90 milioane de kilometri pătraţi de ocean rezultă un potenţial
tehnic de electricitate de 22 TW an/an.
 Atmosfera disipează o energie cinetică mult mai mare decât
oceanele, prin mişcările turbulente verticale şi sistemele de
nori. Masele de aer care se deplasează de la Ecuator spre
tropice, apoi spre zonele temperate şi reci, şi din zonele polare
spre zona caldă, consumă o energie mecanică de cca 350 TW
an/an. Vânturile, rezultate în urma diferenţei de potenţial
termic şi baric ce se creează pe Terra, cumulează o energie
eoliană estimată la nivelul a 3 TW an/an. Studiile efectuate de
Grupul de Resurse Geotermice din Statele Unite, au condus la
aprecierea că în anul 2010, resursa geotermală umedă, ar
putea avea o producţie de 0,7 TW an/an, considerându-se că
pentru întreaga planetă producţia va putea ajunge la 2 TW
an/an.
 Resurse energetice
de lungă durată

Energia Soarelui
(radiaţia solară)
Reurse
energetice Energie geotermică
permanente
Energia mareelor
oceanice

Conversia termică Resurse energetice Circuitul

a radiaţiei solare regenerabile apei în
realizată de oceane Biomasa vegetală natură
şi scoarţa terestră terestră şi acvatică

Resurse energetice
Bioenergia
derivate

Energia eoliană Energia oceanelor Forţa Hidroenegia

curenţi atmosferici-vânturile - curenţi oceanici gravitaţiei fluviilor râurilor
- valurile pe Terra cascadelor

Fluxul energetic pe Terra şi resursele energetice

 Cercetările au arătat că demonstrat că în primii 6 km ai scoarţei
terestre, căldura înmagazinată de peste 2000°C, constituie o resursă
mai mare decât toate resursele mondiale de combustibili fosili, dar
tehnologiile actuale nu permit o exploatare eficientă.
 Energia disipată de mareele oceanice, din totalul de 3 TW an/an, se
consideră că va putea fi potenţial valorificată, în mică parte, sub
formă de energie electrică. Energia cinetică a mareelor, trebuie să
se transforme în fluxuri suficient de înalte, peste 3 m şi să existe
golfuri sau estuare care să favorizeze acumularea unor volume mari
de apă, de aceea potenţialul lor se reduce după estimări la cca 0,04
TW an/an.
 După Häfele (1987) posibilităţile de valorificare a resurselor
energetice de lungă durată sunt determinate de trei condiţii:
◦ - poziţia geografică a utilizatorului
◦ - modul de a extrage energia dintr-un sistem al mediului înconjurător.
◦ - viabilitatea economică în raport cu alte procedee de obţinere a energiei.
 Tehnologiile energetice realizează o legătură între fluxurile naturale
de energie şi nevoile de consum ale civilizaţiei moderne. Pentru a
răspunde cerinţelor de consum ale societăţii umane, o sursă ideală
ar trebui să aibă următoarele caracteristici:
◦ - densitate mare de energie
◦ - disponibilitate neîntreruptă
◦ - un mod de livrare a energiei uşor de convertit în alte forme de energie (utile şi
cu pierderi minime)
 Problema folosirii în mod eficient a resurselor energetice nepoluante
şi de lungă durată, o reprezintă dezvoltarea unor tehnologii care să
asigure o reconversie utilă şi avantajoasă economic.
 În
ultimul deceniu din secolul al XX-lea, se
remarcă o creştere a consumului de energie bazat
pe utilizarea energiei eoliene şi a energiei solare
◦ Tendinţe ale consumului de energie pe
◦ tipuri de surse energetice în perioada 1990-1997

Surse de energie Ritmul de creştere mediu anual (% )

G e n e r a t o a r e e o l i e n e 2 5 , 7

C e l u l e f o t o v o l t a i c e 1 6 , 8

C e n t r a l e g e o t e r m i c e 3 , 0

G a z n a t u r a l 2 , 1

H i d r o c e n t r a l e 1 , 6

P e t r o l 1 , 4

C ă r b u n e 1 , 2

C e n t r a l e n u c l e a r e 0 , 6

S u r s ă : S t a r e a L u m i i , 1 9 9 9
 Energia solară. Repartiţia pe Terra a radiaţiei
solare
 Cantitatea de energie solară recepţionată de suprafaţa Terrei, este
repartizată inegal, depinzând de unghiul de incidenţă al razelor solare (în
scădere de la Ecuator spre cei doi poli ai Terrei ) şi repartiţia diferită a
ocenelor şi continentelor pe cele două emisfere (în timpul unui an
terestru şi mişcarea de revoluţie care determină o iluminare inegală a
Terrei). De asemenea la nivelul suprafeţei terestre, cantitatea de radiaţie
solară recepţionată este diferenţiată de condiţiile fizico-geografice:
- de natură geomorfolgică: gradul de fragmentare a reliefului, expunerea şi
panta versanţilor etc.
- de natură hidrologică: exprimată prin mărimea suprafeţelor de apă,
care pot crea un microclimat cu nebulozitate mai accentuată.
- de tipul de vegetaţie sau de lipsa vegetaţiei, ceea ce influenţează
radiaţia reflectată, dependentă de valoarea pe care o are albedoul
suprafaţei respective.
 Valoarea albedoului fiind cuprinsă între 0 - 100%, valoarea maximă este
dată de suprafeţele cu zăpadă albă imaculată, iar o valoare mult mai
scăzută, de 15-20%, pentru solurile de culoare închisă negricioasă.
 Reflexia (albedoul), se manifestă în mod relativ egal pentru întreg spectrul
radiaţiei solare şi are o valoare generală de 31%, la nivelul Terrei.
Suprafaţa terestră primeşte, din energia solară, 22% prin difuzie din aerul
fără nori, 22% prin intermediul difuziei cauzate de nori, 5% din radiaţie
directă şi pierde în atmosferă 6% prin radiaţie reflectată.(Gr. Posea, Armaş,
1998).
 La nebulozitate zero suprafaţa terestră, primeşte o putere solară
de 1 kw/m2/zi.
 Pe Terra, conform hărţii elaborate de Negoescu, Vlăsceanu
(1998) privind potenţialul anual de energie solară, convertibil în
energie electrică, evidenţiază o zonă ecuatorială cu un potenţial
energetic de 1950-2200 kwh/m2/an, zonele tropicale, cu o valoare
maximă a potenţialului ce depăşeşte 2200kwh/m2 /an,
reducându-se de la zonele temperate de la 1650 kwh/m2/an la
1100kwh/m2/an.
 O analiză a zonelor geografice cu cea mai mare favorabilitate în
valorificarea potenţialului energetic al radiaţiei solare sunt
ţinuturile deşertice, cu o densitate foarte mică a populaţiei. Valori
mari ale energiei solare sunt distribuite şi în zonele dens populate
din sudul şi sud-estul Asiei, în Africa (în vest - Nigeria, în est
Etiopia, Egipt, etc), pe litoralul pacific al Statelor Unite, în
California, în Mexic şi ţările din America Centrală, etc.
 Suprafeţe mari din Europa şi Asia, ca şi ţinuturile Canadei,
acoperite de păduri pe mari întinderi, au o favorabilitate mai
redusă pentru valorificarea energetică a radiaţiei solare. Ţările
limitrofe Mediteranei prezintă însă condiţii favorabile pentru
valorificarea unei energii solare, nepoluante avantajoasă
economic.
 Creşterea numerică a populaţiei urbane, va solicita utilizarea
unei cantităţi din ce în ce mai mari de energie secundară
(electrică şi termică), care va trebui să fie economic obţinută din
surse caracterizate prin conversie flexibilă, şi uşor de stocat şi
transportat. Populaţia urbană a anului 1995, reprezenta 45,3%
din populaţia lumii, iar pentru anul 2015, se estimează o pondere
a populaţiei urbane de 54,4 %. Nivelul de urbanizare din unele
zone geografice ca cele din America Latină, se vor situa în
apropierea celui din ţările industrializate, iar în continentele Asia
şi Africa, care vor înregistra creşteri importante de populaţie, vor
avea cca. 50% din locuitori în aşezări urbane sau de tip urban.
 Folosirea energiei solare, în scopul conversiei în energia
termoelectrică de ţările din bazinul Mării Mediterane în Franţa
(Viguula în Insula Corsica Themis în Munţii Pirinei), Spania (la
Almeira 0,5 MW) şi Cesa (1MW), Algeria la (Bauarch 35MW),
Israel (Rehvot, 35MW) - reprezintă un inceput, în valorificarea
unei resurse practic inepuizabile .
 Utilizarea energiei solare, are valenţe multiple, de la
experimentul cuptorului siderurgic solar de 1000 KW construit la
Font-Rameau-Odeillo (Franţa) până la încălzirea de locuinţe şi
sere, reciclare de deşeuri (S.U.A., Japonia, Australia etc.).
 Resurse energetice regenerabile-bioenergia
 Bioconversia, transformă câteva procente din energia solară prin
procese de fotosinteză, în “energia vie” de natură biochimică
din care rezultă hidrocarburile.
 Din ativitatea agricolă actuală se obţin produse care
înglobează o energie de 2,5 TWan/an. Valorile energetice
globale care includ pe lângă podusele agricole, reziduurile
din activitatea agricolă şi bioconversia forestieră sunt
apreciate de la 25TWan/an, la 100 TW an/an datorită
modificării caracteristicelor fizice ale păturii vegetale ce
acoperă solul prin practicile agricole.
 În principal aceste modificări sunt rezultatul schimbării
valorilor albedoului şi a evapotranspiraţiei în condiţiile în
care pe mari suprafeţe ale Terrei, se produc tăieri ale
marilor păduri şi extinderi a suprafeţei agricole.
 La începutul secolului al XX-lea, consumul energetic
mondial de cărbune reprezenta 90%, înlocuind lemnul care
a fost principala resursă energetică, în decursul dezvoltării
istorice a societăţii umane.
 Date recente ale O.N.U., indică o participare a biomasei cu 5% în consumul
energetic mondial, (după alte surse până la 13%) în special prin folosirea
biomasei de către populaţia rurală din ţările în curs de dezvoltare (45% din
populaţia lumii), ca principală resursă energetică. Consumul de biomasă în
ţările din Asia cu o populaţie rurală numerică îndică valori mari: 65% în
Indonezia, 56 % India şi 28% în China, în balanţa energetică din deceniul al
noulea (Flavin, Lenssen, 1996). În continuare se va remarca o participare
importantă a biomasei în consumul energetic a unor state din Africa
(Zimbabwe cu 40% şi Tanzania cu 97%), Brazilia statul cu suprafaţa cea mai
mare din America de Sud, obţine din trestia de zahăr etanol (combustibil
asemănător benzinei) şi întrebuinţează pentru cerinţele energetice ale
populaţiei rurale, lemnul, având o pondere a biomasei în balanţa energetică de
25 % (tab. nr.12)
 Din etanolul obţinut prin distilarea trestiei de zahăr, amestecat cu benzină
funcţionează cca 50% din automobilele Braziliei.
 În ţările dezvoltate consumul de biomasă în balanţa energetică reprezintă sub
1 % în Regatul Unit al Marii Britanii şi sub 4 % în Statele Unite. Consumul mai
ridicat de biomasă în balanţa energetică de 9% în Danemarca, este datorat
folosirii paielor, la încălzirea fermelor agricole şi a unor mici centrale de
termoficare, cenuşa rezultată fiind întrebuinţată ca îngrăşământ pentru
terenurile agricole.
 În Statele Unite s-a obţinut în anul 1993, din distilarea porumbului cultivat în
renumita Centură a Porumbului, o cantitate de 24,5 milioane de etanol (Flavin,
Lenssen, 1996). Pentru a satisface cca 6,1 % din consumul mondial de energie
la nivelul anului 1997, ar trebui consumată o cantitate de biomasă,
echivalentă cu 579 milioane tone de petrol (peste 9,72 milioane barili pe zi).
 Specialiştii în resurse energetice, consideră că dintre culturile mai eficiente decât cele
agricole tradiţionale pentru obţinerea de combustibili, sunt ierburile perene (iarba
elefanţilor). De asemenea culturile de arbori cu creştere rapidă ca plopii şi sălciile, care vor fi
recoltaţi mecanic, la fiecare 3-8 ani, din rădăcină urmând a creşte un nou arbore. Se
apreciază că prin aplicarea unor asemenea tehnologii, s-ar putea obţine din biomasă, cca
50% din necesarul de combustibili ai lumii până în anul 2005, adică 38,0% din combustibilii
lichizi şi gazoşi şi 18,0% din electricitate. Mai problematice sunt sutele de milioane de
hectare de teren necesare apreciază Flavin şi Lenssen (1996).
 Biomasa este o resursă refolosibilă dar utilizarea ei în scopuri energetice, la o valoare de
40% din cei 62 TWan/an, de biomasă terestră (Höfeh, 1987), este limitată de o serie de
factori:
◦ - creşterea rapidă a populaţiei globului, va impune cultura întregii suprafeţe agricole în
scopul obţinerii de produse agro-alimentare (în anul 2030, populaţia lumii de 8 miliarde
locuitori, va solicita hrană, echivalentă unui consum global de energie de 1TWan/an,
◦ - un consum mare de lemn şi alte materii prime pentru hârtie (ceea ce ar însemna
1TWan/an, lemn şi deşeuri rezultate de cca 2TWan/an, presupuse 10 TWan/an producţie
asociată pe terenuri cultivate.
◦ - pentru obţinerea a 6TWan/an combustibili din biomasă, conform calculelor făcute de
energeticieni, care includ formarea de biogaz din reziduuri biologice animale, folosirea
lemnului drept combustibil, a deşeurilor din lemn şi a culturilor în amestec pentru
combustibili, pot determina dezechilibre ecologice datorită:
◦ - ocupării cu monoculturi a unor suprafeţe uriaşe de teren agricol
◦ - degradarea solurilor situate pe pante prin procese de eroziune, în condiţiile exploatării
mecanizate intensive a culturilor în amestec (experienţe de culturi agro-forestiere s-au
efectuat în Kenya şi Nigeria, porumbul fiind cultivat împreună cu arbori de leucarea)
◦ - recoltarea unor cantităţi foarte mari de biomasă terestră, în condiţiile eficienţei scăzute
în obţinerea de energie (eficienţa conversiei trestiei de zahăr sau a celulozei în
combustibili este mai mică de 30 %).
 Valoarea de 25 TWan/an (40% din 62 TWan/an),
de energie globală care este calculată de
energeticieni, rămâne o valoare uriaşă, o mare
parte din energia acumulată în biomasă,
pierzându-se în procesele de colectare şi de
conversie, ceea ce nu este luat în calcul, constituie
însă elementul de bază şi anume posibilitatea de
regenerare a biomasei, în condiţiile creeri:
premizelor degradării solului şi a unor dezechilibre
biologice datorate unei asemenea exploatări
agresive.
 Din cercetările efectuate, rezultă că eficienţa
energiei electrice obţinute din biomasă este mai
mică de 1%, în comparaţie cu 10-15 % eficientă
pentru celulele fotowoltaice şi de 15-25 % pentru
uzinele solar-termale (Flavin, Lenssen, 1996), de
aceea biomasa nu poate reprezinta o resursă
viabilă în scopul obţinerii de energie electrică.
Moduri de utilizare a energiei solare.
Instalaţii de captare şi reconversie a
energiei solare
•Captatorii solari - de tipul tuburilor din aluminiu, cu ajutorul cărora, radiaţia solară este
transformată în energie termică pentru obţinerea de apă caldă cu întrebuinţări casnice,
hoteliere sau industriale. Folosirea captatorilor cu tuburi, depinde de durata orelor de
insolaţie dintr-un an, fiind eficiente mai ales în zonele cu climă caldă.
•Centralele helioelectrice, care prin aplicarea noilor tehnologii (folosirea unor materiale din
tehnica spaţială), au devenit mai eficiente, scăzând astfel costul electricităţii produse.
Dintre centralele helioelectrice cu performanţe tehnologice sunt:
a) centralele cu captatori parabolici, având dispozitive de urmărire electronică a
mişcării aparente a Soarelui, cu ajutorul unor “farfurii colectoare”, care urmăresc separat,
traiectoria Soarelui. Radiaţia focalizată este transformată cu ajutorul unor tuburi speciale
prin care circulă apa în vapori ce acţionează turbinele generatoare de electricitate.
Un astfel de sistem cu captatori parabolici, cu deplasare pe două axe, foloseşte centrala
Haperlake din California în deşertul Mojave, unde pe 75 hectare sunt sute de captatori
solari, care produc energie electrică pentru 170 de mii de gospodari.
Firma Luz, un important producător israelian, realizatorul centralei din California, a instalat
până în anul 1989, nouă centrale helioelectrice cu o capacitate totală de 354 MW.
b) centrale cu “jgheaburi solare”, reprezintă un proiect aplicat în anul 1979, de A.
Goldman, în Israel, unde a construit un sistem de jgheaburi reflectorizante (9 picioare
înălţime şi 40 lungime), care concentrau razele solare asupra unor tuburi umplute cu petrol.
Jgheaburile urmăresc traiectoria Soarelui focalizând razele pe tuburile convertoare, care
încălzesc apa din rezervoarele speciale, folosită la temperaturi ridicate în industria textilă,
alimentară etc.
 Odată cu scutirea de taxe pentru investiţiile de “energie curată” în
California, firma Luz Internaţional a trecut la producţia de energie electrică prin
reconversia căldurii solare cu ajutorul “jgheburilor solare” în energie electrică.
Înbunătăţirile aduse, în ultimul timp, jgeaburilor pentru a mări radiaţia colectată şi
izolarea cu vid a ţevilor transportatoare de agent termic a mărit cu 20 % eficienţa
sistemului. Noul sistem are o capacitate de stocare pentru 8 ore a energiei termice,
asigurând un preţ de livrare pentru energia electrică de 6 cenţi pe kilovat oră.
Energia electrică produsă de captatorii parabolici este la un preţ de 9 cenţi pe
KW/h. Utilizarea “motoarelor Stirling”, amplasate în focar, va ridica eficienţa
conversiei cu 29 %, prin transformarea directă a căldurii în electricitate.
Celulele fotovoltaice (PV), constituie un mijloc tehnic perfomant de
transformare a radiaţiei solare în energie electrică. Realizările tehnologice în
domeniul semiconducătorilor din siliciu au condus la obţinerea din radiaţia solară a
energiei electrice (proprietăţile plăcuţelor de siliciu ai căror electroni mobili
transformă instantaneu radiaţia solară în energie electrică).
Noua tehnologie folosită la obţinerea energiei electrice a început şă fie
aplicată în microcentrale ce alimentează gospodării rurale şi localităţi izolate.
Scăderea preţului celulelor fotovoltaice la circa 3.5 USD pe watt a condus la
achiziţionarea dispozitivelor de producere a electricităţii, de numeroase ţări în curs
de dezvoltare.
La mijlocul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, peste 200 de mii de gospodării
din Mexic, Republica Dominicană, Indonezia etc., foloseau pentru iluminarea
locuinţelor pompe de apă şi alte utilităţi, dispozitivele cu celule fotovoltaice.
Programul iniţiat în anul 1990 de Fondul Global pentru Mediul Înconjurător (G.E.F.)
şi susţinut de P.N.U.D, a contribuit la electrificarea a 20 de mii de gospodării în
Kenya şi tot atâtea în Zimbabwe mai ales în zonele izolate şi fără alte resurse
energetice.
 Conversia termică a energiei solare
 Tehnologia de utilizare a căldurii solare, prin diferenţa de temperatură dintre apa
caldă de la suprafaţa oceanelor, mărilor sau lacurilor şi apa din straturile de
adâncime, poate determina un motor termic să producă energie electrică. Apa rece
trece peste apa caldă, într-un schimbător de căldură (dispozitiv în care ţevile cu apă
caldă trec printr-un rezervor cu apă rece). Apa caldă se evaporă şi pune în mişcare o
turbină de abur de joasă presiune, pentru a produce energia electrică. În acest scop
s-au realizat tehnologii în două variante: iazuri solare şi conversia termoelectrică
oceanică (O.T.E.C).
 În prima variantă, care necesită un lac artificial sau natural cu apă sărată, prin
tehnologia specialiştilor israelieni, s-a obţinut generarea a 5 MW, de la o instalaţie de
electricitate situată pe malurile Mării Moarte, sisteme de acest tip, dar de dimensiuni
mai mici funcţionează şi în Australia şi California.
 Prin proiectul O.T.E.C, apa încălzită puternic la suprafaţa oceanului în zonele tropicale
şi cea de adâncime (conducte de 1000 m sunt utilizate pentru aducerea unor cantităţi
mari de apă rece, prin pompare la suprafaţă), trecute prin schimbătorul de căldură
pun în funcţiune un motor termic care furnizează energie electrică non-stop.
 În insulele Hawai, funcţionează un prototip al acestui sistem, pentru a desaliniza apa
oceanului simultan funcţionând şi un generator de electricitate de 210 KW.
 În regiunile unde există diferenţe de temperatură de cel puţin 20°C, între apa de
suprafaţă şi apa de adâncime, alternativa obţinerii de energie, folosind căldura
acumulată de ocean, poate fi promiţătoare, deşi marile sisteme O.T.E.C., se confruntă
cu unele aspecte de eficienţă economică. Utilizarea sistemelor este susţinută de
capacitatea lor de a produce pe lângă energie electrică şi apa desalinizată care poate
fi folosită: în eleştee apa având şi un conţinut important de elemente nutritive şi apă
proaspătă trecută prin staţiile de tratare.
 Resurse energetice permanente
 Energia geotermică este determinată de temperaturile înalte
degajate în scoarţa terestră, în urma proceselor de dezintegrare a
elementelor cu proprietăţi radioactive.
 În scoarţa terestră temperatura creşte cu 1° în medie la 33 m
adâcime (numit grad geotermic), începând la sud “stratul neutru”,
care în zonele reci coboară, iar cele calde urcă spre suprafaţă (în
ţara noastră, adâncimea “stratului neutru” este de 25-30 m).
 În general energia geotermică se manifestă în zonele de falii
tectonice oceanice sau continentale, unde se produc şi
fenomenele vulcanice.
 Manifestarea fenomenelor geotermale (izvoare cu ape fierbinţi,
gheizere etc.), este legată de fenomenele postvulcanice, în funcţie
de temperatura apei rezultă două tipuri geotermice (Giurcăneanu,
1982):
◦ - geotermia de mare energie, când temperatura apei variază între 150°C şi 300°C
şi poate fi folosită direct pentru producţia de energie electrică;
◦ - geotermia de joasă energie, când temperatura apei este în medie de 80°-90°,
care este folosită pentru alimentări cu apă caldă, în termoficarea locuinţelor, a
serelor, în complexe zootehnice.
 Utilizarea apei fierbinţi din gheizere, în condiţii avantajoase în Islanda,
(situată pe dorsala Atlantică), asigură încălzirea a peste 90 % din locuinţele
capitalei Reykjavik, a unei suprafeţe de sere pe cca 2 km2 etc. În Ungaria
apele termale din Câmpia Tisei folosea încălzirea serelor şi a unor complexe
de creştere a animalelor.
 În România, principala zonă de exploatare a apelor termale în vederea
termoficării se găseşte în Câmpia de Vest, de-a lungul faliilor din fundamentul
marginal carpatic. Apele termale din sectorul Oradea-Borş, interceptate în
structuri geologice triasice la cca 2000 m adâncime, au temperaturi între
87°C-130°C, fiind arteziene cu debite de până la 800 m3/zi (Bandabur şi
colab., 1984).
 În oraşele Oradea şi Salonta, apa termală este folosită la încălzirea locuinţelor
şi serelor pentru legumicultură. În zona Băile Felix, în calcare puternic
fisurate, izvoarele termale şi forajele efectuate până la 200 m adâncime
asigură debite de cc 17 000 m3/zi, cu temperatură a apei de 29°C până la
49,5°C.
 Centralele geotermice, valorifică energia din zone geotermice cu gradient
ridicat, cum sunt:
◦ - zona cu vulcanism activ denumită şi Cercul de Foc al Pacificului, cer care dispune de 60 % din
potenţialul energetic geotermic al Terrei;
◦ - zona de vest a Americii de Nord (mai ales în Peninsula California);
◦ - zona Oceanului Atlantic - Dorsala Atlantica pe care este situată Insula Islanda;
◦ - zona din Estul Africii şi insulele ce mărginesc Oceanul Indian;
◦ - sudul Europei - Peninsula Italică.
 În Toscana, provincie din nordul Italiei, a fost construită în anul 1904, o importantă centrală geotermică,
Larderello, cu o putere instalată de 400 MW.
 În anii ‘90 utilizarea câmpurilor geotermice din regiunea Latium şi provincia Monte Amiat au crescut puterea
instalată în centrale geotermice, la 510 MW.
 În zona Oceanului Pacific funcţionează numeroase centrale geotermice:
◦ - în Noua Zeelandă, în apropierea vulcanului Waikerei, funcţionează o centrală cu acelaşi nume,
construită în anii ‘60, cu o putere instalată de 192 MW.
◦ - în arhipelagul Hawai, în apropierea vulcanului Kileauea funcţionează o centrală geotermică;
◦ - o serie de centrale funcţionează în Insulele Filipine şi în Japonia, ţări cu importante resurse geotermale.
 În anul 1995, puterea instalată în centralele geotermice pe Glob era de cca 7000 MW, din care Statele Unite
deţineau 3150 MW, adică 45% din totalul puterii instalate (California dispune de 500 MW, putere instalată în
centrale geotermice).
 Ţările din zona Pacificului şi zona adiacentă, dispuneau în 1995 de 2100 MW, adică 30% din puterea instalată
în centralele geotermice pe Glob din care Filipine 15.0%, Japonia 6,0%, urmată de Noua Zeelandă şi
Indonezia cu câte 4,5 % fiecare.
 În C.S.I. funcţionează o serie de centrale geotermice în Penisula Kamceatka.
 Dintre ţările cu o pondere importantă în valorificarea resurselor geotermice sunt: Mexicul cu 12,0% (840
MW), Italia cu 7,2 % din puterea instalată în centrale geotermice pe Glob. Ţările din America centrală
beneficiază de un potenţial ridicat al resurselor geotermice, astfel că Salvadorul şi Nicaragua obţin 30% din
energia electrică în centrale geotermice.
 Criza energetică din anii 70 a readus în actualitate resursele geotermice, ceea ce a modernizat tehnologia de
extracţie (prin foraje la mare adâncime) şi de dedurizare a apelor termale care au în general o mineralizare
ridicată ce afectează instalaţiile de exploatare şi transport la beneficiari.
 Performanţele tehnice vor asigura pentru zonele cu potenţial energetic geotermic, o sursă importantă în
obţinerea de energie electrică, care va reduce folosirea combustibililor fosili. De asemenea, în ţările în curs
de dezvoltare, cu resurse geotermice post beneficia de o reducere a costului poluării cu gaze nocive (în
special CO2) şi pulberi.
 Un exemplu îl reprezintă Kenya, care a construit o centrală geotermală la 80 km nord de Nairobi, unde apele
geotermale cu temperaturi ridicate, asigură o reducere a costului energiei electrice cu 40 % în raport cu
centralele pe combustibili fosili, fără a lua în considerare gradul de protecţie a mediului.
 Energia mareelor
 Valorificarea energiei mareelor, se poate realiza în condiţiile avantajoase în zonele de ţărm cu
golfuri înguste sau estuare, unde amplitudinea medie a fluxului depăşeste 4-5 m.
 Criza energetică a anilor ‘70, a determinat o preocupare deosebită pentru multe ţări cu ţărmuri
favorabile captării mareelor pentru reconstituirea de centrale mareomotrice.
 Energia fluxului şi refluxului, care se manifestă în general de două ori în 24 de ore, în raport de
condişiile de producere datează de câteva secole. În ţările vest europene pe litoralul francez
sau engleze la Oceanul Atlantic, au funcţionat mori de măcinat cereale de câteva secole.
 Primul proiect al unei centrale mareomotrice cu funcţionare continuă, s-a realizat în Franţa,
centrala la Rance (Marea Mânecii), cu o putere instalată de 240 MW. În scopul obţinerii energiei
necesare a fost construit un baraj cu lungimea de 750 m care închide estuarul fluviului Rance şi
asigură o acumulare de apă.
 În Europa, ţărmuri cu condiţii favorabile folosirii energiei mareelor sunt: de-a lungul ţărmului
francez unde marea are o amplitudine medie de 13,5 m (La Rance) ţărmul vestic al Irlandei şi
Angliei, ţărmurile scandinavice, ţărmul Mării Albe şi al Peninsulei Kola, unde aplitudinile
mareelor depăşesc 5 m.
 În America de Nord, pe ţărmul estic, în golful Baya, Fundy, unde amplitudinea este de 19m, pe
ţărmurile de nord-vest, în Peninsula Alaska, unde marea depăşeşte 7 m, reprezintă principalele
zone unde au fost amplasate centrale mareomotrice (tabel nr.13).
 Centralele mareomotrice canadiene din golful Baya Fundy, totalizează o putere iniţială de 11
185 MW.
 Ţărmul estic al Americii de Sud, are condiţii favorabile pentru captarea mareelor care produc
“curgerea inversă” a marelui fluviu Amazon pe câteva sute de kilometri, fenomenul denumit
prororoca.
 În partea sud-estică pe ţărmul argentinian, în estuarul fluviului Rio Gallegos, a fost construită o
centrală mareomotrică cu o putere instalată de 690 MW.
 În continentul Asia, ţărmul estic, cu golfuri înguste al Coreii de Sud, a fost valorificat pentru
obţinerea de energie mareomotrică, de asemenea China care are condiţii avantajoase prin
ţărmul de la Marea Chinei de Est şi Marea Galbenă (Golful Bohai) este încă la începutul
valorificării energiei mareelor. India o ţară în căutarea rezolvării problemelor energetice a
instalat o puternică centrală mareomotrică de 3900 MW în partea de nord-vest la Golful
Cambay. 
 Resurse energetice de lungă durată-derivate
Energia eoliană
 Energia eoliană reprezintă o derivată a energiei solare rezultată ca urmare a diferenţei de
potenţial termic şi baric din troposferă.
 Curentul de aer ce se formează dintr-o zonă de maxim baric (centru de presiune
atmosferică ridicată) spre o zonă de minim baric (centru de presiune atmosferică scăzută),
are tendinţă să echilibreze diferenţa existentă şi în felul acesta ia naştere un vânt cu o
anumită intensitate (sau viteză care se exprimă în m/s). Celelalte caracteristici importante
ale vântului sunt: durata (măsurată în ore, zile etc.) şi direcţia vântului, în raport de
punctele cardinale.
 În studiul potenţialului eolian, interesează în special viteza vântului care exprimată cu
ajutorul scării Beaufort, poate fi mică între 1,8-5,2 m/s (considerată neproductivă), între
5,3-7,4 m/s o viteză moderată, dacă este cuprinsă între 7,5-9,8 m/s, intensitatea vântului
este tare, iar între 9,9 -12,4 m/s se consideră că vântul are o intensitate puternică (van
Meel, Smulder, 1994).
 Vânturile situate între treapta a 7-a şi a 9-a, adică având viteze între 12,5-21,5 m/s, de o
intensitate foarte puternică şi extrem de puternică, sunt considerate productive pentru
energia eoliană.
 Vânturile care depăşesc 21,6 m/s se înscriu în categoria celor violente, iar de la 29m/s se
declanşează ceea ce numim vânt foarte violent (uragan, taifun, etc.)
 De asemenea, durata vântului, este o caracteristică importantă în aprecierea potenţialului
eolian dintr-o anumită zonă geografică.
 În raport de potenţialul optim se disting zone geografice cu potenţial deosebit de mare de
utilizarea energiei eoliene, care se situează în emisfera nordică a Terrei: - nordul şi vestul
Americii de Nord şi America de Sud; - zona tărmului estic al Groenlandei; - vestul şi nordul
Europei;- nord-vestul şi sudul Africii; - zona de ţărm nordică şi estică a Asiei; - zona de ţărm
a Australiei.
 În categoria zonelor geografice cu potenţial eolian mare sunt cuprinse:
◦ - zona centrală a Statelor Unite şi Canadei;
◦ - zona central-nordică a Europei;
◦ - zona Mării Mediterane;
◦ - zona nordică, de est şi sud a Asiei;
◦ - zona de vest şi est a Africii;
 Zonele geografice cu un potenţial eolian mic, sunt zona central-estică
europeană şi Orientul Apropiat, iar un potenţial foarte mic în zonele
centrale ale Africii, Americii de Sud şi Australiei.
 Potenţialul eolian este favorizat atât de zonele de ţărm cât şi de zonele
înalte, astfel, zonele montane vestice: Munţii Pirinei, Alpii Scandinaviei,
munţii din nord-vestul Africii (m-ţii Atlas), Cordiliera americană etc.
Repartiţia pe Glob a energiei eoliene
 Pe Glob, energia eoliană (sau potenţialul eolian) este diferită în funcţie
de latitudine şi alttitudine.
 O analiză a zonelor climatice, conduce la diferenţierea potenţialului
eolian astfel:
◦ - zona ecuatorială, care nu dispune de potenţial eolian, întrucât
mişcarea aerului cald este ascensională, de aceea este denumită şi
zona calmelor ecuatoriale;
◦ - zonele tropicale, unde vânturile prezintă intensităţi puternice
(depăşind 9,8 m/s) dar şi valori ale vitezei ce depăşesc 21,6 m/s,
ceea ce le înscrie la categoria vânturilor violente sau foarte violente;
◦ - zonele de climă temperată şi rece sunt caracterizate prin vânturi
care pot avea viteze moderate 5.3-7,4 m/s, dar şi vânturi cu viteze
cuprinse între 12,5-21,5 m/s, considerate de o intensitate foarte
puternică şi extrem de puternică. Manifestarea vânturilor din aceste
zone climatice este în general continuă (mai ales în zonele litorale)
ceea ce le conferă o mare favorabilitate în exploatarea energiei
eoliene.
 Valorificarea potenţialului eolian la parametrii tehnici, optimi, pentru a
produce energia electrică, după calculele specialiştilor necesită un vânt
cu o viteză de 7,5 m/s şi o durată relativ continuă în timpul unui an.
Valorificarea energiei
eoliene pe Glob
 Energia eoliană a pus în mişcare mii de “mori de vânt”, începând din
secolul al XII-lea, în Danemarca, Olanda şi în multe state din Europa,
unde condiţiile de utilizare a forţei vântului este favorabilă.
 Din deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea, Europa dependentă de
petrol a resimţit intens creşterea preţului petrolului, ceea ce a
declanşat aşa numită “criza energetică”, care a readus în atenţie alte
resurse energetice printre care energia eoliană.
 State europene ca Danemarca, Germania, Olanda, Spania etc. au
trecut la elaborarea unor programe pentru energiile nepoluante şi
construcţia de instalaţii eoliene începând cu deceniul al 8-lea când au
intrat în funcţie primele turbine eoliene.
 Din anii’80, solicitările energetice conduc la intensificarea cercetărilor
în Statele Unite pentru indentificarea zonelor cu potenţial eolian,
astfel că în munţii de coastă ai Californiei sunt precizate o serie de
amplasamente în trecători, la Altmont Pass, lângă San Francisco, în
Munţii Tehachapi, la nord de Los Angeles şi în San Georgio Pass, lângă
Palm Springs. În Statele Unite au fost construite la început centralele
eoliene de puteri mici: Ruth Land, 1,2 Mw şi Grandpe’s Know, 1.2 Mw .
 În Europa Germania se înscrie, între primele ţări care au intalat centrale
eoliene de mare putere, Brusbütel (3MW) în anul 1981.
 În 1994, în landul Schleswing-Holstein, deţinea 500 de centrale eoliene cu
putere instalată de 100 MW ceea ce reprezintă 10 % din puterea instalată
în centrale eoliene din Europa.
 Germania a pus în funcţiune încă din 1978 parcul eolian de la Westküste
(landul Schleswing-Holstein), iar în 1984 altul la Jade în apropriere de
Wilhelmshamen, pe litoralul Mării Nordului (Negiesen Wlosacom, 1998).
 Primele centrale eoline construite în Europa, sunt cele din fosta URSS în
Crimea (Al-Petri, Alkmolinsk-12 MW), Danemarca (Trind, 2MW; Gjedser,
02 MW), Marea Britanie (Costa Head, 01 MW; St. Albaus, 01MW;
Caernavorn, 01MW), Franţa (Nogent le Roy, 06MW; Cherbourg, 013 MW),
Olanda şi Spania. (Maria Chiţu şi alţii 1983).
 Cea mai mare centrală eoliană din Europa funcţionează din 1996, în
Marea Britanie (Ţara Galilor, la Carno, cu o putere instalată de 33MW. Iar
pe ţărmul de nord vest al Franţei, au intrat în funcţiune din 1997, 6
centrale eoliene (Nord - Pas de Callais), urmărind ca până în 2005 să
funcţioneze peste 1000 de centrale eoliene (Negoescu, Vlăsceanu 1998).
 Modul de instalare a turbinelor eoliene diferă între Statele Unite, unde
unităţile energetice eoliene, reprezintă grupuri de 20-100 turbine, numite
“ferme eoliene” şi ţările europene ca Danemarca şi Germania care au
câteva turbine în cadrul fiecărei unităţi rurale.
 Între anii 1985 şi 1995, capacitatea electro eoliană a crescut de 3 ori, de la 1500
Mw la 6000 Mw (fig.8).
 În 1995, puterea centralelor eoliene era de 4880 MW din care în S.U.A. instalaţii
eoliene cu o putere de 1650 MW (Flavia, 1996).
 Ţările europene deţineau în 1995, 2500 MW în instalaţii eoliene, din care
Germania (locul II în lume) cu cca 1130 MW şi Danemarca cu 610 MW (locul III în
lume).
 India dispunea în 1995 de 580 MW în instalaţii eoliene (locul IV).
 Prin modernizările aduse instalaţiilor eoliene, puterea eoliană este competitivă în
prezent cu electricitatea generată de combustibilii fosili.
 Ritmul mediu anual de creştere a consumului de energie eoliană în perioada
1990-1997 a fost de 25,7 %, iar producţia a crescut de la 1500 MW la 7500 MW.
 Unele probleme apar în relaţie cu protecţia mediului printre care protecţia
anumitor specii de păsări rare, astfel în vestul Stalor Unite, se pune problema
ocrotirii vulturului auriu, pe care “fermele eoliene” l-au determinat să părăsească
zonele de cuibărit.
 De asemenea, în condiţiile instalării de “ferme eoliene” se ocupă suprafaţe
importante de teren agricol care însă poate fi folosit ca păşune în zone montane
sau poate fi cultivat în alte zone deoarece fiecare turbină nu ocupă o suprafaţă de
teren mare, iar producţia de energie electrică obţinută compensează eficient
suprafaţa scoasă din circuitul agricol.
 Instalarea turbinelor eoliene în ţinuturi cu potenţial eolian deosebit de mare, din
nordul continentului America dar slab populate va fi flexibilă întrucât proiectul de
transport al energiei electrice indică datorită eficienţei în obţinerea energiei un
preţ scăzut de utilizare pe KWH, în aport cu energia electrică obţinută din
combustibili fosili.
 Energia valurilor şi curenţilor oceanici
 Valurile furnizoare de energie dinamică, sunt rezultatul unui transfer al
energiei vântului asupra zonei superficiale a oceanelor şi mărilor.
 Valurile formate în zonele de larg ale oceanelor şi mărilor, îşi pierd
intensitatea pe măsura deplasării din arealul afectat de vânt,
transformându-se într-o slabă mişcare ondulatorie (valuri de hulă).
 În zonele litorale, mişcarea ondulatorie provocată de valurile de ţărm
(brizante) este uneori slabă, dar sunt perioade în care forţa valurilor
este mare.
 Utilizarea valurilor din zona de ţărm, trebuie să aibă în vedere
convertirea energiei de mare eficienţă a valurilor de cca 3m şi frecvenţa
valurilor din punctul de amplasare a instalaţiei de conversie a energiei
valurilor. De asemenea o problemă dificilă o reprezintă apariţia la
anumite perioade a unor valuri mari (peste 10m) la care instalaţiile
trebuie să reziste. Proiectele pentru creşterea energiei valurilor din
zonele de ţărm ale Marii Britanii estimate la o energie de 8-9 GM, se
confruntă cu probleme de eficienţă tehnică în condiţii de rentabilitate
economică (Hosfele, 1987).
 Japonia este prima ţară care a instalat o centrală acţionată de valuri, în
1978, având 3 turbine de câte 125 KW fiecare. În China, o centrală de
acest fel a fost constuită pe litoralul Mării Chinei de Est în provincia
Zhejaing (Giurcăneanu, 1982).
 Cercetările efectuate asupra potenţialului energetic brut al valurilor
Mării Negre, pe litoralul românesc precizează următoarele
caracteristici ale puterii şi energiei totale a valurilor (Boudon, 1984):
 - în zona de coastă cuprinsă între adâncimile de 5 şi 15 m, valurile
dispun de un potenţial energetic brut anual de cca 27 300 khW/m,
pentru o putere maximă de 83 kw/m,
 - cea mai mare cantitate (70%) din energia brută a valurilor este
dată de câmpurile de valuri cu înălţimi maxime cuprinse între 0,5 şi
3,5 m pentru o putere maximă de 15kW/m. Durata anuală a acestor
valuri este de cca 150 zile.
 În condiţiile amenajărilor litoralului românesc la Marea Neagră cu
instalaţii pentru captarea energiei valurilor, se consideră că s-ar
putea obţine o energie brută de 5 miliarde Kkh, ceea ce ar
reprezenta 15 %, din potenţialul hidroenergetic amenajabil al
României, considerându-se potenţialul hidroenergetic brut al tuturor
râurilor este de cca 50 miliarde kwh/an din care amenajabil numai
36 miliarde de kwh/an.
 Curenţii oceanici, au o energie cinetică de 0,2 TWan/an, care este
consumată pentru modelarea climei terestre.
 Au fost lansate proiecte de folosire a apelor curentului Golfström de
către Statele Unite şi Norvegia şi de către Spania pentru curenţii
Oceanului atlantic şi Mării Mediterane prin construirea unui baraj în
Strâmtoarea Gilbraltar (Giurcăneanu, 1982).