Infractiunea: institutia de baza

a dreptului penal european

Elaborat: Studenta grupei SP 12 M

Rotari Marina
 Dreptul penal european este un drept conventional, or este
bazat pe conventii pe care au căzut deacord sa le respect statele.
Dreptul penal european are un rol de vîrf în ierarhia izvoarelor
naționale de drept iar în calitate de sursă a dreptului se exprimă
prin următoarele acte:
Convenția europeană a drepturilor omului- in unele state
conventia nu este incorporată în ordinea juridică internă.
În cadrul dreptului comunității europene- principiul este
superioritatea dreptului comunitar asupra celui intern.
 Dreptul penal european asigura respectul dreptului omului.
Prioritatea dreptului omului în materie penală, se confirmă si prin conventiile de asistentă juridică. Cu
titlu de exemplu pot fi indicată Conventia Europeana de etradare. Conform art. 9 al acesteia , extradarea nu
va fi acordata atunci cind individul reclamat a fost judecat definitiv de către autoritățile statului solicita.
 Dacă vorbim de un drept penal european, o facem în sensul ansamblului de
reglementări
cu implicaţii penale susceptibile să introducă în viaţa juridică europeană unele
principii noi şi
comune pe care să le respecte statele europene în legislaţia lor penală naţională.
Dreptul penal al fiecărei ţări membre trebuie să joace un rol important
în funcţionarea Uniunii Europene, astfel că legislaţiile penale naţionale trebuie
să se adapteze cerinţelor Uniunii, receptând legislaţia comunitară din domeniu.
Dreptul penal european s-a dezvoltat treptat, atât sub egida Consiliului
Europei, cât şi, mai ales, în cadrul Uniunii Europene. Elementele fundamentale,
ce stau la baza dreptului european penal, sunt întărirea cooperării judiciare între
state şi apropierea legislaţiilor naţionale.
 Elementele infracţiunii în dreptul penal comparat pot fi regăsite
într-o serie de norme din Codurile penale ale fiecăruia stat. Conform
doctrinei juridico-penale franceze elementele unei componenţe, de
infracţiune sunt:
- elementul legal constă în aceea că răspunderea penală survine numai
la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală ca ilegală şi pasibilă
de pedeapsă. Acest element rezultă din principiul nullum crimen, nulla
poena sine lege (nici o crimă, nici o pedeapsă nu există în afara legii);
- elementul material rezultă din latura obiectivă, adică săvîrşirea
acţiunii sau inacţiunii;
- elementul moral include doi factori: vinovăţia şi capacitatea de
răspundere conform vinovăţiei. Elementul moral mai include şi astfel
de semne, cum ar fi: atingerea unei vîrste, responsabilitatea, motivul.
 Dreptul internaţional penal conţine acele norme juridice prin care anumite fapte sunt
incriminate ca infracţiuni în plan internaţional. Acest drept s-a dezvoltat mai ales după cel de-
al doilea război mondial şi avea, în mod tradiţional, ca obiect reprimarea violărilor normelor
dreptului internaţional public şi dreptului internaţional umanitar (crime împotriva păcii şi
omenirii, crime de război, genocid etc). În ultimele decenii însă sfera sa de incidenţă a fost
extinsă cu privire la noi categorii de fapte, cum ar fi: terorismul internaţional, pirateria
aeriană, traficul de femei şi copii, traficul de materii nucleare etc. Normele în materie au o
origine convenţională fiind conţinute în convenţii elaborate în cadrul unor organizaţii
internaţionale. În prezent există numeroase astfel de convenţii adoptate atât la nivelul O.N.U.
cât şi la nivel regional iar în anul 2002 a intrat în vigoare şi Statutul Curţii penale
internaţionale. Adoptat în anul 1998, statutul conţine nu doar norme de procedură privind
organizarea şi funcţionarea Curţii, ci şi norme de drept penal material. Astfel, în art. 5 - 8 sunt
incriminate patru categorii de infracţiuni: crime de război, crime contra umanităţii, crima de
genocid şi crima de agresiune. De asemenea, statutul recunoaşte principiile de bază ale
dreptului penal (legalitatea incriminării şi pedepsei, neretroactivitatea, caracterul personal al
răspunderii) şi stabileşte condiţiile de angajare a răspunderii, cauzele exoneratoare şi
sancţiunile aplicabile (art. 22-33).
 Codul penal al Federaţiei Ruse. Astfel, în funcţie de sarcinile propuse, toate
infracţiunile pot fi clasificate, adică pot fi divizate pe grupe, conform anumitor
criterii. După for/na vinovăţiei, infracţiunile se împart în: săvîrşite cu intenţie şi
săvîrşite din imprudenţă. După caracterul şi gradul de pericol social:
„infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social, infracţiuni cu pericol mediu,
infracţiuni grave şi deosebit de grave" (art. 15 alin. 8 CPR). Infracţiuni ce nu
prezintă un mare pericol social sunt recunoscute faptele intenţionate sau din
imprudenţă, pentru a căror săvîrşire pedeapsa nu este mai mare de doi ani de
privaţiune de libertate (art. 15 alin. 2 CPR). Infracţiunile cu pericol mediu,
săvîrşite cu intenţie sau din imprudenţă, sunt acelea pentru care se prevede
pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la cinci ani (art. 15 alin.3 CPR).
Infracţiunile grave sunt săvîrşite intenţionat sau din imprudenţă, pentru care
pedeapsa închisorii este pe un termen de pînă la 10 ani (art. 15 alin. 4 CPR).
Deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite intenţionat, pentru care
pedeapsa este de la 10 ani şi mai mult sau se aplică o pedeapsă mai severă (art.
15 alin. 5 CPR).
 In Codul penal german (art. 12) faptele penale se clasifică în infracţiuni şi
delicte. Infracţiuni sunt faptele ilegale, pedepsite cu închisoarea pe un termen
nu mai mic de un an sau cu altă pedeapsă mai severă. Delicte sunt faptele
ilegale pedepsite cu închisoarea pe un termen mai mic sau cu amendă. Codul
penal francez din 1992 a stabilit pentru prima dată criteriul material de
diferenţiere a infracţiunilor - gravitatea faptei (111-1 CPF). Conform art. 111
(1): „faptele ilegale se clasifică în crime, delicte şi contravenţii". Această
clasificare a fost stabilită încă de Codul penal din 1810. Crimele (crimes) se
consideră cele mai grave, săvîrşite numai intenţionat. Pentru ele survine
răspunderea penală, iar pedepsele aplicate sunt cele mai aspre. Delictele
(delicts) sunt faptele mai puţin grave, săvîrşite intenţionat sau din imprudenţă.
Contravenţiile (contraventions) constituie fapte neînsemnate pentru a căror
săvîrşire nu se aplică privaţiunea de libertate. Pentru comiterea contravenţiilor
se aplică amenda bănească. In dreptul penal al Japoniei, clasificarea
infracţiunilor nu este determinată în legislaţie şi nici în doctrina juridico-
penală. Această sarcină revine procuraturii, pentru fiecare caz în parte.
În dreptul penal al Angliei s-au conturat cîteva criterii de clasificare a infracţiunilor.
Cele mai răspîndite sunt:
1. In funcţie de obiectul atentării.
2. în funcţie de gravitatea faptei.
3. în funcţie de normele morale.
 În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în
forme şi modalităţi diferite, în funcţie de natura infracţiunii săvârşite, de
pericolul ei social, de periculozitatea şi particularităţile făptuitorului.
Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor
corelative ale subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului
juridic procesual penal. în contextul drepturilor şi obligaţiilor corelative,
dominant apare dreptul statului de a aplica o sancţiune celui care a săvârşit
infracţiunea şi de a-1 constrânge să o execute. Prevederea în lege a
sancţiunilor penale, aplicarea şi punerea lor în executare prin intermediul
organelor de stat competente pun în mişcare mecanismul de realizare a
răspunderii penale.
 Crearea şi consolidarea Dreptului Penal al UE este influenţată de dreptul naţional al
statelor membre atît în aspectele de drept material (traficul de droguri, crimele cibernetice,
traficul de fiinţe umane, crimele organizate, pornografia infantilă), cît şi prin elemente de
drept procedural penal (stabilirea criteriilor minime pentru dreptul de interpretare şi
traducere, dreptul la informare şi de a dispune de un apărător în procesele penale), precum şi
de cooperare judiciară în materie penală (mandatul de arest european, recunoaşterea şi
punerea în executare a hotărîrilor penale străine).
Dreptul Penal al UE influenţează drepturile penale naţionale prin armonizarea în baza
Tratatelor Uniunii Europene şi Funcţionării Uniunii Europene prin actele de drept derivat.
Aceste acte facilitează cooperarea transnaţională prin reducerea procedurilor, reducerea
timpului pentru recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţelor penale.
În acest context, se impune delimitarea unor ramuri de distincţie ale Dreptului Penal al
UE, care să reglementeze principiile Dreptului Penal al UE, metodele de aplicare ale
acestuia, cadrul normativ, instituţional şi jurisdicţional atît la nivelul UE, cît şi al statelor
membre.
Sfîrșit!