CURS VIII EPIDEMIOLOGIE

EVALUAREA PROGRAMULUI DE SUPRAVEGHERE

EPIDE­MIOLOGICĂ
. Definiţie.

Evaluarea epidemiologică este pro­cesul ştiinţific de determinare a

randamentului şi siguranţei unei anumite măsuri destinate prevenirii
sau controlului unei probleme de sănătate.

In evaluarea epidemiologică se operează cu trei termeni:

•randament:
randamen măsura în care o intervenţie, procedură, un regim sau
serviciu, aplicate în teren, realizează ceea ce s-a aşteptat teoretic să
se obţină într-o anumită populaţie;
•eficacitate:
eficacitate măsura în care o intervenţie, procedură, un regim sau
serviciu pot produce un rezultat benefic când se aplică în condiţii
ideale;
• eficienţa:
eficienţa efectele sau rezultatele finale obţinute prin aplicarea în
populaţie a unei proceduri cu randament şi eficacitate cunoscute sunt
în corelaţie cu cheltuielile de timp, bani şi resurse folosite
2.Caracteristicile evaluării epidemiologice a unei probleme de sănătate:
Problema de sănătate trebuie bine definită .Este necesar parcurgerea urmatorilor pasi :
- evaluarea are obiective specifice, explicite şi cuantificabile;
- definiţia de caz a problemei de sănătate a fost bine făcută înaintea intervenţiei
epidemiologice în teren;
- este necesară planificarea atentă a acţiunii de evaluare.
3.Metaanaliza : procedeul sistematic de combinare a rezultatelor cercetării, folosind
metoda statistică pentru estimarea globală a semnificaţiei rezultatelor.
Scopul principal al metaanalizei este de a mări forţa statistică a rezultatelor proprii, mai
ales când numărul cazurilor este mic.
In sănătate publică şi în clinică, metaanaliza se foloseşte frecvent pentru a grupa
rezultatele unor trialuri randomizate mici, care singure nu au semnificatie statistica .
Etapele metaanalizei sunt:
sunt
a) definirea exactă a problemei abordate de studii; b) stabilirea criteriilor pentru studiile
indivi­duale în metaanaliză; c) localizarea studiilor indi­viduale; d) clasificarea şi codificarea
fiecărui studiu prin caracteristici relevante ;e) comasarea rezultatelor studiilor
individuale; f) raportarea rezul­tatelor comasate la caracteristicile metaanalizei; g) ra­
portarea rezultatelor.
•Trebuie căutate şi eliminate erorile şi confuziile, evaluat rolul întâmplării, apoi căutată
puterea asocierii cauzale.
4.Restricţia şi randomizarea.

Restricţia, reduce potenţialul de confuzie al evaluării epidemiologice,

limitând studiul la un grup cu caracteristici la care variabila de confuzie
lipseşte sau aceasta poate fi bine identificată şi măsurată.
Randomizarea : stabileşte subiecţii eligibili pentru un trial în grupul de
studiat şi grupul martor astfel încât fiecare individ să aibă şanse egale să facă
parte din oricare grup.
Se reduc la minimum eroarea de selecţie şi confuzia, asigurând posibilitatea
[entru compararea grupurilor.
5.Probleme de ordin logic.
a)Respectarea aspectelor de ordin etic.
În evaluarea epidemiologică se ţine seama întotdeauna de problemele
de ordin etic şi ştiinţific.
Decizia fundamentală trebuie să clarifice dacă evaluarea este
necesară, apoi dacă rezultatele ei vor ridica probleme de ordin etic şi
deontologic şi cum vor putea fi soluţionate.
b)Selectarea populaţiei pentru studiu.

Este esenţială atât în studiile clinice, cât şi în cele populaţionale.

Criterii de selecţie sunt:
- subiecţii incluşi în studiu trebuie să fie reprezentativi pentru populaţia din care
au fost selectaţi, astfel încât deciziile de politică de sănătate secundare studiului
să fie credibile şi acceptabile din toate punctele de vedere, mai ales ştiinţific :
-numărul subiecţilor eligibili pentru studiu şi care ar accepta să se supună
studiului trebuie să fie suficient de mare pentru a se obţine rezultate
interpretabile;
-problema de sănătate cercetată trebuie să apară suficient de frecvent în
grupurile studiate, astfel încât rezultatele să poată fi semnificative statistic.
c)Stabilirea rezultatului.

Rezultatul evaluării epidemiologice trebuie:

- să întrunească criterii clare şi explicite;
- să fie lipsit de bias de observaţie pe cât posibil;
- punctul final al studiului este preferabil să fie mortalitatea (înregistrare unică),
nu morbiditatea (multiple surse de eroare).
Evaluarea programului de supraveghere epide­miologică

Se realizează analizând sensibilitatea, specifi­citatea, valoarea predictivă pozitivă,

reprezentativitatea, oportunitatea, simplitatea, flexibilitatea, acceptabilitatea şi
costul programului (chiar dacă uneori analiza cost/eficienţă este mai dificil de făcut).
Limitările supravegherii derivă din intervenţia unor factori care pot crea greutăţi în
culegerea şi raportarea datelor:
- boală insuficient de gravă pentru a atrage atenţia medicilor, neacordarea atenţiei
cuvenite bolii de către corpul medical,
- posibilităţi insuficiente de diagnostic de laborator, raportarea deficitară a cazurilor
de către reţeaua sanitară,
- surse insuficiente pentru susţinerea şi orientarea adecvată în teren a programului
de supraveghere.

Fundamentarea programelor de sănătate pentru controlul bolilor infecţioase.

Urmărirea per­manentă a tendinţelor incidenţei bolilor infecţioase acute şi a

principalelor boli cronice, maligne şi ocupaţionale ,oferă baza de date necesară
alcătuirii pro­gramelor de prevenire şi control, inclusiv pentru identificarea
afecţiunilor cu risc maxim.
Urmărirea şi studierea unor factori ca vârsta, grupa de populaţie, caracteristicile
comportamentale şi culturale, nivelul socio-economic, ocupaţia, localizarea geografică,
sezonalitatea şi alte caracteristici ale bolii sunt importante pentru identificarea grupului
ţintă şi a resurselor sanitare precum si a eficienţei economice, a voinţei politice şi pentru
stabilirea logisticii de desfăşurare a pro­gramului.
Evaluarea programelor de control.
Un program de supraveghere ar trebui să reflecte eficienţa globală a programelor de
profilaxie şi control, dar uneori se cer tehnici de supraveghere special concepute pentru
monitorizarea unei boli noi.
Pentru controlul multor boli infecţioase s-a sugerat supravegherea apariţiei bolii clinic
manifeste, a infecţiei cu sau fără boală, precum şi a apariţiei microorganismului cauzal în
mediul înconjurător.
Din 1997, OMS a recomandat instituirea unor programe naţionale de supraveghere pentru
utilizarea substanţelor antiinfecţioase în sectorul uman şi animal .
•In unele ţări s-a instituit un program de supraveghere a riscului de apariţie şi răspândire a
rezistenţei microbiene la anti­biotice.
• Modelul DANMAP - programul danez de supraveghere şi cercetare a rezistenţei
microbiene, culege date referitoare la consumul de antibiotice umane şi animale şi despre
rezistenţa la antibiotice a bacteriilor.
Se colectează date despre bacteriile prezente în mod natural (bacterii indicatoare) în cele
trei tipuri de gazde sau medii, ce permit compararea directă a nivelurilor de rezistenţă.
În Danemarca, anti­bioticele se pot cumpăra numai cu reţetă şi sunt distribuite doar
prin farmacii.
Consumul uman de anti­biotice a fost recenzat începând din 1996 pe baza prescripţiilor
onorate de farmacii.
Nu funcţionează un sistem similar de supraveghere în domeniul veterinar!
VETSTAT este acronimul pentru Veterinaiy Medicine Statistics, un program danez con­
ceput pentru controlul folosirii tuturor medicamentelor prescrise în medicina
veterinară în Danemarca.
VETSTAT foloseşte o mare parte din aceeaşi infrastructură creată în domeniul
medicinei umane pentru înregistrarea con­sumului de medicamente.
Responsabilitatea aplicării VETSTAT aparţine Centrului Danez pentru Zoonoze.
Există două obiective majore:
a) crearea unei baze de cercetare privind relaţia dintre consumul şi rezistenţa la
medicatia antiinfecţioasă.
b) stabilirea necesităţii de a elimina consumul inutil şi incorect de antiinfecţioase în
alimentaţia animalelor, sprijinirea măsurilor de pre­venire şi a strategiilor de
intervenţie.
Supravegherea în ţările în curs de dezvoltare.
In tările cu resurse medicale şi economice limitate, controlul bolilor infecţioase majore
constituie perma­nent o prioritate majoră de sănătate publică.
Un astfel de program trebuie să cuprindă:
- instrumentul de măsură, care să permită sesizarea caracteristicilor demografice,
mortalitatea şi morbiditatea;
-Eşantionarea, care trebuie să recurgă la metoda cea mai adecvată pentru a asigura
obţinerea unor date reprezentative;
Sunt preferate metodele standardizate de lucru (de exemplu, „metoda celor o sută” prin
care sunt luaţi în supraveghere o sută de subiecţi din clasele socio-economice de jos, -
Analiza datelor, trebuie să recurgă la metode cât mai simple şi realizabile (de exemplu,
calculator de mână, grafice simple).
In unele zone geografice pot apărea probleme de urgenţe epidemiologice complexe .
•Situaţiile de urgenţă complexe sunt situaţiile de război sau con­flict civil care afectează
populaţii civile mari, a căror deplasare duce la creşterea semnificativă a morbidităţii şi
mortalităţii.
Astfel de populaţii sunt extrem de vulnerabile la boli transmisibile, mortalitatea generală
putând creşte până la 60% faţă de nivelul de bază, din care 75% sunt decese prin boli
infecţioase
Bolile cu impact major în situaţii de urgenţă complexe sunt:
rujeola, bolile diareice, infecţiile acute respiratorii şi în zonele endemice – malaria.
In prezent, TB şi SIDA au devenit şi ele probleme grave de sanatate publica.
Peste 65% dintre izbucnirile epidemice de importanţă internaţională se produc în
zonele cu Febra hemoragică din Crimeea – Kosovo.

Termenul de „situaţii cronice de urgenţă complexe” se foloseşte pentru situaţii de

urgenţă com­plexe de lungă durată ( ca acelea din Angola sau Somalia ) care sunt în
stare de conflict neîncetat de peste un deceniu.
deceniu
Ca urmare a unei situaţii de urgenţă epidemiologică, populaţia afectată este
adesea deplasată şi reinstalată temporar în tabere, ceea ce poate duce la mari
concentrări de populaţie cu deficienţe în asigurarea de adăposturi şi apă şi
canalizare.

Riscul crescut de boli transmisibile şi de epidemii rezultă din:

-servicii sanitare insuficiente;

-guvern instabil sau inexistent;
-conflicte continue care limitează accesul echipelor medicale
-lipsa de materiale sanitare şi medicamente secundară dificultă­ţilor logistice;
- acordarea asistenţei sanitare de către agenţii, fără o coordonare unitară şi
adecvată.
Există un grup de lucru al OMS care reuneşte experţi în diverse boli şi coordonează
asistenţa sanitară in cele 9 zone ţintă din lume: Afganistan, Angola, Kosovo, Liberia,
Republica Democrată Congo, Sierra Leone, Somalia, Sudanul Meridional, Timorul Oriental.
Dome­niile de interes major ale acestui grup de lucru sunt:
- punerea la punct a unei serii de normative şi norme de luptă împotriva bolilor
transmisibile în situaţii de urgenţă :
-strategia de luptă împotriva bolilor transmisibile specifică particularităţilor naţionale,
-profilul naţional al patologiei infecţioase;
-material de instruire privind lupta împotriva bolilor transmisibile în situaţii de urgenţă;
La acestea se asociază asigurarea de ajutor birourilor OMS de teren, ONG şi altor
parteneri
- aplicarea sistemelor de supraveghere;
- depistarea foca­relor şi a intervenţiei în focare;
- activităţi din programul de control asupra malariei;
- activităţi de luptă împotriva bolilor transmisibile specifice;
- existenţa unei baze de date a experţilor în boli infecţioase, utilizabilă de partenerii din
teren.-
OMS şi partenerii în lupta împotriva bolilor trans­misibile în situaţii de urgenţă complexe pot
fi con­fruntaţi cu diverse probleme: -
•aplicarea sistemelor de supraveghere a bolilor transmisibile incluzând un sistem de
alarmare precoce;
•stabilirea unui potenţial de intervenţie în caz de epidemie de la debutul unei situaţii de
urgenţă complexă;
•asigurarea existenţei experţilor în boli transmisibile pentru coordonarea activităţilor de
teren;
• garantarea accesului populaţiei la serviciile sanitare;
• menţinerea activităţilor de control asupra bolilor transmisibile prin implicarea
personalului sanitar local în dezvoltarea şi aplicarea acestor activităţi;
• îmbunătăţirea coordonării între autorităţile sanitare locale şi naţionale, organismele şi
organizaţiile non- guvemamentale .

Supravegherea epidemiologică în cercetarea ştiinţifică.

In scop de cercetare, se pot aplica sisteme de supraveghere specializate pentru diferite boli
trans­misibile sau pentru anumiţi agenţi etiologici microbieni.
Exemplu: supravegherea unor viroze respiratorii sau a unor enteroviroze include
eşantionarea sistematică a populaţiei sau familiilor, testarea anticorpilor specifici şi analiza
aspectelor clinice înregistrate concomitent.
 Aplicaţii particulare ale supravegherii
•: SEROEPIDEMIOLOGIA : implică o colectare sistematică a unor probe de seruri
dintr-o anumită populaţie şi testarea lor în vederea pre­cizării experienţei infecţioase
trecute şi prezente a acelei populaţii cu ajutorul testării de antigeni, anticorpi sau
prin măsurarea unor indicatori ai imunităţii mediate celular.
Eşantioanele de ser pot servi şi la testarea unor markeri biochimici ai unor boli
netrans­misibile, la măsurarea unor componente nutritive, pentru caracterizarea
genetică a hematiilor, leucocitelor sau proteinelor serice.
Astfel de studii se execută în populaţii comunitare, rareori „la patul bolnavului”, şi se
finalizează în laboratoare specializate.
Denumirea de studii serologice folosită în seroepidemiologie este echivalentă celei
de studii imunologice
Seroepidemiologia se aplică în două domenii largi şi cu interferenţe:
-obţinerea unor date pentru fundamentarea planurilor de sănătate publică
-pro­gramele naţionale de imunizări şi investigarea riscului de apariţiei a unor boli
transmisibile, a comportamentului unor agenţi infecţioşi vechi sau/şi noi în populaţii
diferite.
Folosirea acestei metodologii pentru studiul etapelor premergă­toare apariţiei
manifestărilor clinice caracteristice ale îmbolnăvirilor se numeşte epidemiologie
subclinică.

Istoric

Aplicarea de rutină a testului Wassermann la toate cazurile consultate prenatal începand cu

1916 la Johns Hopkins Hospital, pentru depistarea cazurilor de lues, a fost primul pas
premergător studiilor ulterioare de supraveghere serologică, chiar dacă nu a fost cu adevărat
o investigaţie seroepidemiologică.
In 1930, s-a aplicat prima dată (Aycock şi Kramer) testul de seroneutralizare în studiul
imunităţii antipoliomielitice a unei populaţii.
- 1930-1932, serosupravegherea gripei ,a febrei galbene (1932), a poliomielitei (1935) când
s-a folosit prima dată computerul în astfel de scopuri .
Din 1960, OMS a decis adoptarea metodei şi a înfiinţat iniţial trei Bănci de Seruri de
Referinţă, dintre care sunt recunoscute ca atare două (Yale şi Praga).
Metodologia de lucru. Obţinerea serurilor.
Eşan­tioanele de seruri se pot obţine din diverse surse:
- studii de serosupraveghere a anumitor boli în populaţii ţintă;
-examenul la angajare sau periodic în armată, industrie, sector sanitar;
-donatori de sânge;
- laboratoare de sérodiagnostic (premarital pentru sifilis, altele);
-bolnavi asistaţi în ambulator sau internaţi în spitale.
Cea mai importantă şi mai adecvată metodă este cea de obţinere a serurilor şi datelor
privind starea de sănătate a subiecţilor dintr-un eşantion corect selectat provenind din
populaţia la risc.
Studiile de sero supraveghere care vizează urmărirea tuturor bolilor infecţioase
prevalente au eficienţa maximă.
Alegerea metodelor de laborator
Criteriile generale cerute unui test de laborator sunt:

•simplu, sensibil, specific, de încredere, capabil să depisteze anticorpi persistenţi în timp,

interferenţă minimă cu inhibitori nespecifici, disponibilitatea unor reactivi satisfăcători,
lipsa de pericol a testului pentru personalul executant.

Cele mai recomandate metode sunt: microtitrarea, metodele imunoenzimatice,

metodele cu anticorpi monoclonali .
Avantajele şi dezavantajele seroepidemiologiei

Serosupravegherea ,este una dintre metodele de bază pentru completarea informaţiilor

privind morbiditatea.
Avantajele oferite de studiile seroepidemiologice de cohortă sunt multiple:
-identifică persoanele receptive şi imune la începutul studiului şi permit calcularea rapor­tului
dintre infecţiile inaparente şi aparente,
-aduc o informare exactă privind incidenţa infecţiei şi a bolii,
- permit estimarea indicilor de reinfecţie (raportarea la nivelul preexistent al anticorpilor,)
-asigură identifi­carea spectrului răspunsului gazdei la infecţie,
-conduc la evaluarea separată a riscului absolut al cofactorilor legaţi de infecţie şi boală,
-permit măsurarea contagiozităţii (ratei de atac) infecţiei şi bolii infecţioase la contacţii
cazurilor clinice incluse în cohorta iniţială.

Testarea anticorpilor tip IgM ,identificarea infecţiile sau îmbolnăvirilor acute.

Testarea lor în seruri perechi recoltate la anumite intervale în timp (1-3 săptămâni de la
prima recoltare efectuată la debutul bolii) permite măsurarea incidenţei infecţiei
Dezavantajul major al serosupravegherii este cel al costului (timp şi resurse) şi al efortului
impus (recoltarea serurilor, transport etc.).
Utilizarea studiilor seroepidemiologice

Studiul prevalenţei bolilor transmisibile în populaţie

Prevalenţa anticorpilor -prezenţa în ser a unuia sau mai multor anticorpi specifici diferitor
microorganism.
Indicele prevalenţei anticorpilor reprezintă: numărul persoanelor care au un tip de
anticorpi prezenţi la cea mai joasă diluţie, /totalul persoanelor investigate.
investigate
Depinde de : prevalenţa infecţiilor anterioare ca şi de durata prezenţei anti­corpilor
. Distribuţia pe grupuri de vârstă a anticorpilor faţă de diferite virusuri aduce informaţii
extrem de importante privind dinamica acelor infecţii în populaţie şi sugerează necesităţile
de imunoprofilaxie.

•Studiul incidenţei unei boli transmisibile în populaţie.

Studiile clinico-serologice prospective de cohortă, permit identificarea subiecţilor dintr-o
populaţie de persoane receptive , la infecţia cu un anumit microorganism.
Populaţia se împarţe în două grupuri: receptivi (nu au anticorpi) şi rezistenţi (au anticorpi).
Receptivii pot fi expuşi sau nu riscului contactării agentului patogen;
- nu pot fi interpretate cazurile de boli caracterizate prin posibilitatea reinfectării sau
reactivării infecţiei.
Determinările în rândul receptivilor permit :
-stabilirea incidenţei infecţiei (exprimată prin indicele de seroconversie),
- indicele de mortalitate sau de invaliditate specifice prin acea boală.
Păstrarea serurilor permite efectuarea tuturor determinărilor la sfârşitul studiului dacă
toată cohorta trebuie urmărită.
Există diverse metode de urmărire, testare şi analiză, folosite în funcţie de modul în care
s-a conceput studiul şi de posibilitatea testării întregii cohorte la începutul perioadei de
urmărire.
-metoda cohortei totale,: se testează întreaga cohortă la începerea şi la terminarea
studiului şi cu ocazia îmbolnăvirii dacă aceasta apare între timp, stabilind în final incidenţa
infecţiei şi/sau bolii după cum în prima probă există sau nu anticorpi specifici.
-metoda cohortei receptive, când sunt testaţi toţi subiecţii la începutul studiului, apoi se
urmăresc numai receptivii.
- metoda caz-martor (utilă în studierea unor boli rare) presupune păstrarea serurilor
iniţiale şi finale până la identificarea tuturor cazurilor, alegerea mar­torilor pereche dintre
cei care au rămas sănătoşi în cohortă, ori testarea serurilor caz sau martor fără a cunoaşte
apartenenţa lor la unul dintre grupuri.
Serologia diagnostică
Serurile recoltate steril şi în cantitate suficientă pot servi :
- precizarea diagnosticului etiologic al unei îmbolnăviri,
-stabilirea spectrului clinic al unui agent infecţios,
-stabilirea tendinţelor de evoluţie populaţională a unei boli în decursul anilor;
-identificarea cronologică a modificărilor antigenice ale unui microorganism,
--stabilirea retrospectivă a debutului unor manifestări epidemice

Evaluarea programelor de imunizare în populaţie

Serosupravegherea poate corecta interpretările eronate ale metodei de evaluare a
eficienţei unui pro­gram de imunoprevenţie prin prisma morbidităţii secundare aplicării.
In practică, se pot folosi studii transversale de serosupraveghere pentru a stabili
necesităţile de imunoprevenţie la diferite categorii de vârstă sau în diverse zone
geografice sau straturi socioeconomice.

Urmărirea prospectivă a vaccinaţilor permite:

permite
-cunoaşterea persoanelor care dezvoltă răspuns imun specific postvaccinal;
- calitatea, durata şi amploarea răspunsului imun postvaccinal;
- nivelul imunităţii conferit de îmbolnăvire sau de reinfecţia asimptomatică;
- gradul difuzării tulpinilor vaccinale din vaccinurile vii atenuate la contacţii expuşi şi la
contacţii receptivi ai vaccinaţilor.
Serosupravegherea periodică a populaţiei vaccinabile/vaccinate permite-

- identificarea celor care nu au fost vaccinaţi sau a celor care nu au răspuns adecvat vaccinării.
- depistarea agentului etiologic al unui nou antigen sau anticorp înainte de cunoaşterea
propriu-zisă a unei boli noi (cazul SIDA)
În acest scop se pleacă de la perfectarea unui test serologic pentru triaj de masă;
- Se testează grupuri reprezentative de subiecţi, pe seruri perechi dacă se suspectează o boală
infecţioasă, iar după stabilirea asocierii cauzale se verifică frecvenţa asocierii,
- Se exclud alte etiologii şi se determină frecvenţa la contacţii apropriaţi.
Asupra persoanelor cu risc crescut de contractare a infecţiei se fac studii pro­spective de
serosupraveghere pentru a preciza incidenţa infecţiei, receptivitatea specifică exprimată prin
raportul infecţie/boală, spectrul clinico-etiologic şi relaţia dintre incidenţă şi nivelul anticorpilor.

Evaluarea funcţiei imune la populaţia sănătoasă se face prin :

- dozarea imunoglobulinelor,;
-testarea anticorpilor circulanţi (IgM, IgG) şi a imunităţii mediate celular,;
-depistarea complexelor imune circulante în diverse boli.

Interrelaţii cu diverse discipline

Tehnicile seroepidemiologice pot îmbogăţi cunoştinţele despre legăturile cauzale posibile dintre
bolile transmisibile şi cele netransmisibile.-
Cartografierea şi supravegherea epidemiologică prin sisteme de informare geografică
(SIG)
•Cartografia şi analiza spaţială geografică s-au folosit de mult timp în epidemiologie.
Progresele tehnice recente fac posibilă cartografia şi în condiţii de dotare tehnică mai
puţin sofisticată
•Un SIG este format dintr-un ansamblu de material informatic (calculatoare, servere),
programe, date geografice şi persoane care culeg, stochează, mânuiesc, analizează şi
afişează, în mod eficient, toate formele de informaţii raportate geografic.
•SIG este un sistem de informare bazat pe variabile geografice şi care permite
utilizatorului să studieze, să vizualizeze şi să analizeze cu uşurinţă datele sau informaţiile
la nivel spaţial (geografic).
Fiecare informaţie din sistem este legată de un anumit context geografic prin
coordonate geografice exacte (latitudine, longitudine, altitudine etc.), caracte­rizând o
unitate medicală, un laborator, o localitate, o regiune, o ţară sau un grup de ţări.
Informaţia poate fi prezentată în grafice, diagrame, hărţi;
Majoritatea SIG prezintă datele sub forma hărţilor.
SIG şi hărţile produse de ele sunt deosebit de utile pentru consolidarea pro­cesului de
gestiune şi analiză a datelor de supraveghere epidemiologică.
Sistemele de comparare geografică standardizată a datelor permit gestiunea lor
riguroasă, convergenţa datelor multisectoriale (date de supraveghere, date demografice,
date asupra mediului şi asupra sistemului sanitar), vizualizarea şi analiza datelor
epidemiologice relevante pentru tendinţe, corelaţii şi interrelaţii.
Utilitatea SIG.
Un SIG poate răspunde la cinci întrebări fundamentale:
•definirea stării de sănătate supravegheate: ce este?; localizarea: unde este?;
tendinţe: ce s-a schimbat după...?;
•repartizare: care este tipul de repartizare spaţială?;
• modelare: ce se întâmplă dacă...?

Funcţiile SIG pot fi:

-generarea de hărţi „tematice”;
-suprapunerea anumitor parametri selectaţi;
-efectuarea unor calcule specifice; calcularea distanţelor; stabilirea unei legături
dinamice între bazele de date şi hărţi, cu actualizarea automată a hărţilor;
-solicitarea interactivă de informaţii conţinute în hartă, tabel sau grafic;
-prelucrarea imaginilor (de exemplu, aeriene sau din satelit) pentru integrarea cu
uşurinţă a altor date (de exemplu, temperatura, precipitaţiile, tipurile de sol,
modalităţi de folosire a terenului etc.), cu stabilirea unor corelaţii spaţiale între
potenţiali factori de risc şi apariţia bolilor;
-oferta de tehnici variate de extrapolare (de exemplu, extrapolarea datelor dintr-o
unitate santinelă la restul teritoriului în care se află santinela).-
Aplicaţiile SIG în sănătatea publică sunt:
-deter­minarea repartiţiei geografice şi a variaţiilor prevalenţei şi incidenţei unor stări de
sănătate;
-analiza tendinţelor spaţiale şi longitudinale ale stărilor de sănătate;
-cartografierea populaţiilor cu risc;
-planificarea şi focalizarea intervenţiilor;
- prevederea epidemiilor;
- monitorizarea în timp a bolilor şi a intervenţiilor.

Etapele funcţional-operaţionale ale unui SIG.SIG

-- Determinarea obiectivelor SIG:
a)motivaţia folosirii SIG, problema de rezolvat cu ajutorul SIG, tipurile de analiză care
urmează a fi efectuate, produsele finale ale SIG, cine are acces la SIG;
b) accesul la hărţi de baze numerice (de exemplu, hărţi indicând limite admi­nistrative,
cursuri de apă, căi de comunicaţie etc.) con­ţinând coordonate de tip cartezian xy
disponibile sub forma de fişiere computerizate;
c) georeferinţa (geo- raportarea) seriilor de date de supraveghere epidemiologică a
regiunii geografice pe care se lucrează i se atribuie un cod sau o denumire unică
standardizată;
- referinţele spaţiale ale unui teritoriu trebuie să corespundă celor ale hărţii de bază
digitale, orice georaportare a unui obiectiv se face indicând precis coordonatele sale
geografice, folosind fie datele de nivel naţional, fie cele globale („global positioning
system” - GPS);
SIG sunt folosite pentru
a)obţine coordonatele geografice ale unui punct de pe o hartă;
b)un SIG poate deveni un aparat portabil de poziţionare prin satelit care determină poziţia
exactă a utilizatorului prin trans­misiune radio via satelit;
c) alegerea unui program SIG adecvat ,depinde de necesităţile specifice ale utiliza­torului;
d) procurarea materialului informatic necesar (microprocesor de minimum 32 MB de
RAM, 30 MB de RAM disponibili pe hard disc, în Windows 95/NT sau 98).
Prognoza în epidemiologia bolilor transmisibile ca rezultat al supravegherii
Este o metodă de estimare a ceea ce se va întâmpla în viitor, bazându-ne pe extrapolarea
actualelor tendinţe ,se mai numeşte „crearea de scenarii”, în care se pleacă de la o serie
de ipoteze asupra unor posibilităţi alternative.
Riscul de a contracta o boală transmisibilă este strâns legat de riscul populaţional general,
pe care îl creează şi îl măreşte, ceea ce este specific acestor boli.
Rezultă că protejarea unui individ faţă de riscul de infecţie reduce riscul populaţional, iar
intervenţia urmărind protejarea unei anumite proporţii din populaţie aduce beneficii
imediate altor
Bolile transmisibile necesită instrumente matematice nelineare, deoarece populaţiile
biologice sunt con­trolate de procese nelineare, iar aceste instrumente trebuie să fie
modificate în concordanţă cu situaţia pre­valentă din comunităţi sau populaţii
Prognoza pentru bolile transmisibile necesită a se rezolva câteva cerinţe preliminare de bază:
-cunoaşterea unor date istorice asupra existenţei şi manifestării populaţionale a bolilor transmisibile şi
asigurarea acurateţei acestor date (de exemplu, sezonalitatea ş.a.)
-obstacolele posibile în asigurarea unor date istorice de calitate pot fi reprezentate de lipsa unor
instrucţiuni precise pentru supraveghere,
-lipsa focalizării supravegherii asupra bolilor prioritare;
-deficienţe în supravegherea cu laboratorul şi în supravegherea factorilor de mediu; incapacitatea de a
institui un sistem de supraveghere „simplu” (eficient) şi „util” (suficient) în acelaşi timp;
-lipsa participării sectorului privat, a ONG şi a instituţiilor sanitare independente de Ministerul Sănă­tăţii;
- penuria de personal sanitar calificat;
-centralizarea puternică şi rolul slab al serviciilor sanitare periferice;
-lipsa mecanismelor de feedback informaţional; integritatea şi precizia datelor necesare pentru
prognoză presupun ca datele să fie „sănătoase”, ceea ce implică transparenţă, omogenitate cunoaşterea
adecvată a cauzelor schimbărilor petrecute în trecut, ceea ce presupune identificarea factorilor de
mediu, de gazdă (umană) şi ai agentului patogen cauzal care ar fi putut influenţa com­portamentul
manifestării epidemiologice a bolii în trecut;
Elucidarea factorilor săi determinanţi;
determinanţi
Cunoaşterea factorilor care ar putea modifica tabloul bolilor transmisibile in viitor, factori de mediu
(schimbări de climă), factori de gazdă (schimbări ale obiceiurilor şi modului de viaţă), factori care ţin de
agentul etiologic (schimbări genetice);
Dintre factorii extrinseci trebuie clar determinaţi, , cei legaţi de introducerea unei metode specifice de
intervenţie şi efectele lor asupra imunitatii, deoarece ei joacă un rol semnificativ în evoluţia viitoare a
tabloului bolilor transmisibile.-
Etapele procesului de prognoză epidemiologică trebuie să fie reproductibile incluzând:
- definirea scopului prognozei cu determinarea bolii de prognozat , care trebuie să fie o
boală trans­misibilă prioritară, constituind o problemă de sănătate publică
- determinarea orizontului prognozei,
prognozei adică a duratei perioadei viitoare în care trebuie
stabilită pro­gnoza.
Poate exista orizont de scurtă durată (< 3 luni), de durată medie (3 luni-2 ani) sau de lungă
durată (> 2 ani).
Prognoza este cu atât mai exactă şi mai accesibilă cu cât orizontul ei este mai scurt; --–
Utilizatorul pro­gnozei trebuie să-i cunoască limitele, să poată înţelege elementele
procesului previzional şi să ştie cum să utilizeze rezultatele.
1.identificarea variabilelor care prezintă interes cu studiul surselor de date disponibile şi a
orizontului lor temporal',
- Trebuie ştiut daca există date disponibile, în ce interval de timp au fost ele măsurate,
sau/şi dacă au existat schimbări , cum ar fi o reclasificare sau o altă modificare de ordin
metodologic;
- determinarea factorilor epidemiologici (de gazdă, de agent sau de mediu) şi externi care ar
fi putut produce schimbări în trecut sau care ar putea interveni şi explica istoria naturală a
bolii respective;
2 identificarea facto­rilor epidemiologici relevanţi - intrinseci şi externi (de exemplu, anumite
intervenţii tehnice sau efectul lor asupra imunităţii colective sau a transmiterii) - care pot
modifica în timp tabloul bolii transmisibile studiate.--
3 verificarea fiabilităţii datelor şi pregătirea lor pentru analiză cu verificarea fiabilităţii
surselor primare de date.
Ele trebuie cercetate şi pentru a obţine date suplimentare corespunzătoare factorilor
potenţiali influenţi care vor fi folosiţi în metodele explicative de prognoză;
4 verificarea integrităţii datelor prin tehnici statistice cum sunt - calculul autocorelării,
analiza exploratorie a datelor şi măsurători recapitulative;
- corectarea oricăror date incoerente cum ar fi valorile care lipsesc, observaţiile aberante
(neobişnuit de mari sau de mici) şi agregarea datelor pe o anumită perioadă.
5 analiza datelor cu determinarea caracteristicilor datelor, adică identificarea prezenţei
unei tendinţe - crescătoare sau descrescătoare - şi dacă ea este lineară sau nelineară,
precum şi prezenţa schimbărilor sezoniere sau/şi ciclice;
6 alegerea uneia sau mai multor metode adecvate cantitative sau calitative
de prognoză.
Metodele calitative se folosesc când informaţia cantitativă este deficitară, iar cele
cantitative sunt folosite când există date istorice sub formă numerică şi când tendinţele
istorice (trecute) au şanse de a se menţine în viitor;
Se pot grupa în două mari categorii:
a )metoda explicativă, care se bazează pe ideea că schimbările variabilei (boala
transmisibilă în cauză) sunt produse sau legate de schimbări ale unor factori influenţi şi
b)metoda seriilor cronologice, care este focalizată pe foste profiluri de date fără a se
căuta explicaţia schimbării datelor în timp.
Abordarea integrată a supravegherii bolilor transmisibile
Eficacitatea controlului (luptei împotriva) bolilor transmisibile se bazează pe cea a
sistemelor de inter­venţie care au la baza eficacitatea sistemelor de supraveghere a
îmbolnăvirilor (1)
Un sistem funcţional de supraveghere este esenţial pentru furnizarea informaţiilor care
să permită luarea măsurilor de control faţă de bolile transmisibile considerate
prioritare.
Sistemul de supraveghere este un instrument de importanţă capitală pentru luarea
deciziilor în sănătatea publică.
Un sistem de supraveghere poate fi folosit la urmărirea, evaluarea şi ameliorarea pro­
gramelor de prevenire şi de luptă împotriva îmbolnă­virilor.
Datele de supraveghere oferă informaţii utile în stabilirea priorităţilor, în luarea
deciziilor politice, în planificare, implementare, mobilizarea şi alocarea de resurse, în
prevenirea şi depistarea precoce a epide­miilor.
Supravegherea îmbolnăvirilor asigură informaţiile esenţiale pentru optimizarea practicii
asistenţei medicale şi ameliorarea raportului cost/efi­cienţă al strategiei sanitare.
•În multe ţări se efectuează supravegherea bolilor transmisibile, cu scopul de a
monitoriza pe cele cu pondere însemnată, a detecta izbucnirile epidemice mai redutabile
şi a monitoriza progresele realizate în atingerea ţintelor naţionale şi internaţionale
fixate în controlul sau eradicarea bolilor transmisibile endemo- epidemice.
Conceptul de supraveghere integrată epidemiologică multidisciplinară a bolilor transmisibile
vizează toate activităţile de supraveghere dintr-o ţară ca pe un serviciu public comun care
îndeplineşte mai multe funcţii folosind structuri, proceduri şi personal similare.
Sistemele specializate de supraveghere sunt importante mai ales acolo unde supravegherea
este complexă şi necesită date specifice.
Chiar dacă unele programe de control asupra unor boli necesită date specifice, întotdeauna
sunt necesare
-activităţi de bază similare (depistarea cazului, raportarea, investigarea, confirmarea, analiza,
inter­pretarea şi intervenţia) şi
-activităţi de sprijin (norme standardizate de supraveghere, formare epidemiologică,
supervizare, cartografie, comunicare, sprijin cu labora­torul, resurse financiare).
Personalul care contribuie la realizarea sistemului naţional de supraveghere şi de intervenţie
constituie cea mai valoroasă componentă a sistemului de supraveghere
Participanţii la sistemul de supraveghere constituie o reţea naţională unică de com­petenţe
profesionale.,
Formarea epidemiologilor de teren va oferi competenţe generale de supraveghere şi
intervenţie faţă de multe boli, răspunzând oricăror necesităţi indiferent de boală.
Aceasta poate fi decisivă în cazul izbucnirii unor focare de boli neprevăzute de sistemul de
prognoză.
Acelaşi concept trebuie abordat în formarea specialiştilor de laborator, mai ales pentru tehnici
similare (microscopie, serologie etc.) folosite în diagnosticarea unor boli infecţioase diferite.
- O atenţie deosebită trebuie acordată apariţiei rezistenţei la substanţe antimicrobiene,
posibilităţile apariţiei unor boli transmisibile noi, precum şi impactului unor modificări de
mediu ambiant.
ambiant
Dificultăţile legate de culegerea rapidă a datelor specifice unei boli au condus la conceptul
culegerii de informaţii despre sindroame.
Exemplul cel mai convingător este cel al programului de eradicare a poliomielitei, unde se
supraveghează sindromul de paralizie acută flască (PAF).
Sindromul PAF poate fi produs de factori infecţioşi sau neinfecţioşi, dar depis­tarea lui
declanşează imediat alerta sistemului de supra­veghere a poliomielitei.
Deşi este nespecific, sistemul de supraveghere a unei boli prin sindroame are avantajul
unei definiţii de caz stabile şi simple, a fiabilităţii (se raportează doar ceea ce se vede), a
raportării imediate (fără examene de laborator), a acoperirii mai largi care permite
depistarea bolilor emergente, plus evitarea efectului de etichetare şi apoi
ostracizare/stigmatizare legat de unele boli.
Este necesar un plan naţional de consolidare a supravegherii epidemiologice a bolilor
principale/prio­ritare din ţara respectivă.
Succesul programelor naţio­nale de supraveghere depinde decisiv de nivelul voinţei politice
şi de susţinerea financiară în această direcţie.
Investiţiile în supraveghere trebuie să ţină seama de ceea ce s-a investit pentru susţinerea
programelor de control, eliminare sau eradicare, transformând astfel de eforturi de durată
limitată într-o întreprindere de lungă durată, concentrând eforturile,,
Deoarece supravegherea bolilor este componentă de bază a sistemului informaţional
sanitar naţional, amelio­rarea sa şi a intervenţiei trebuie realizate în colaborare cu agenţiile
de dezvoltare (internaţionale, guverna­mentale sau non-guvemamentale
.
Conceptul de supraveghere epidemiologică inte­grată ( supraveghere a mai multor boli)
include totalitatea activităţilor conexe cu supravegherea ca fiind un serviciu public comun,
apelând la structuri, metode, personal şi alte resurse similare.
Aceste activităţi cuprind funcţiile esenţiale ale supravegherii, depistarea şi înregistrarea
cazurilor, confirmarea (clinico-epidemiologică şi de laborator) a cazurilor, raportarea
cazurilor şi retroinformarea, analiza şi interpretarea, măsurile care se impun (investigarea
focarului, îngrijirea adecvată a cazurilor, activităţile preventive ,ajustarea programelor).
Funcţiile de sprijin care permit o supraveghere eficace sunt:
-existenţa unor norme şi mijloace de supraveghere adecvate,
-- formarea profesională,
- supervizarea, comu­nicarea,
- resurse adecvate şi suficiente,
- mijloace de laborator
Evaluarea sistemelor de supraveghere
În 1988, CDC publica primul Ghid pentru evaluarea sistemelor de supraveghere pentru a ameliora
utilitatea publică a resurselor din acest domeniu
. Domeniile necesar a fi evaluate sunt:-
- integrarea sistemelor de supraveghere şi de informare sanitară;
- stabilirea datelor standard;
- schimbul electronic de date sanitare;
- schimbări ale obiectivelor supravegherii pentru a ameliora capacitatea de răspuns a reţelei de
sănătate
. CDC, în colaborare cu autorităţile sanitare, implementează Sistemul Naţional Electronic de
Supraveghere a Bolilor, care va permite legarea şi integrarea electronică a tuturor sistemelor de
supra­veghere, cu folosirea unor metode standard, realizarea unei infrastructuri de comunicaţii
unice, bazată pe principiile informaticii de sănătate publică, precum şi puncte de vedere comune
şi unitare referitoare la accesul, schimburile şi confidenţialitatea datelor.

Evaluarea sistemelor de supra­veghere trebuie să implice toate acele persoane şi instituţii care
folosesc datele de supraveghere pentru promovarea stilurilor sănătoase de viaţă şi pentru pre­
venirea şi controlul bolilor şi traumatismelor:
-practicieni din domeniul sănătăţii publice,;
-practicieni din domeniul asigurării sănătăţii,
-reprezentanţi ai comunităţilor afectate,;
- oficialităţi guvernamentale la toate nivelurile, ;
-organizaţii profesionale şi particulare non-profit.
.
Evaluarea unui sistem de supraveghere epidemio­logică în sănătatea comunitară implică
importanţa evenimentului de sănătate supra­vegheat, reflectată de indici de frecvenţă ( incidenţă,
prevalenţă, morbiditate, mortalitate etc
exprimare sintetică a stării de sănătate a populaţiei (de exemplu, ani de viaţă ajustaţi calitativ),
indicatori de gravitate (indici de spitalizare, indice caz/fatalitate etc.), inechităţi asociate, costurile
asociate, gradul de pre­venire posibilă, tendinţa clinico-epidemiologică posibilă a evoluţiei în lipsa
intervenţiei profilactice, interesul public;
Scopurile şi modalităţile de lucru ale sistemului de supraveghere:
existenţa şi respectarea definiţiei de caz, integrarea cu alte sisteme de supraveghere şi informare
sanitară, prelucrarea oportună şi corectă a datelor, mijloacele informatice disponibile şi folosite,
respectarea confidenţialităţii şi utilizării adecvate a datelor;
Resursele operaţionale ale sistemului:
- finan­ţarea, necesităţi de resurse umane, alte resurse (depla­sări, formare profesională, consumab
echipament tehnic, alte servicii conexe - telefoane, poştă, acces la internet, asistenţă informatică
etc.).
Evaluarea trebuie astfel orientată încât să asigure în final că resursele şi timpul disponibile sunt
folosite cu maximă eficienţă.
Se cer dovezi credibile despre performanţa sistemului de supraveghere, indicând nivelul de utilitat
sistemului prin prisma acţiunilor de prevenire şi control con­secutive analizei şi interpretării datelor
din sistem.
Analizarea calităţilor şi atributelor sistemului de supraveghere se referă la:
- simplitate ,cantitatea şi felul datelor necesare pentru depistarea unor evenimente de
sănătate publică (conform definiţiei de caz),
-cantitatea şi felul altor date referitoare la cazurile depistate (demografice,
comportamentale, de expunere), numărul instituţiilor implicate în primirea rapoartelor de
caz, gradul integrării cu alte sisteme de supraveghere, metodele culegerii datelor, gradul
de urmărire necesar pentru actualizarea datelor despre cazuri, administrarea datelor,
metodele de analiză şi difuzare a datelor, necesităţile formative ale personalului, timpul
necesar pentru întreţinerea sistemului;
-flexibilitate', capacitatea de adaptare a sistemului la schimbări ale necesităţilor de
informare sau de operare ale sistemului cu aceleaşi resurse;
- calitatea datelor: în ce măsură datele înregistrate în sistem sunt complete şi valide;
datele de înaltă calitate au un procent redus de răspunsuri „necunoscut” sau
„necompletat”; calitatea datelor este influenţată de performanţa testelor de screening sau
diagnostic, de calitatea chestionarelor, de competenţa personalului, de rigurozitatea
administrării datelor;
- acceptabilitatea este reflectată de gradul de participare a partenerilor şi viteza cu care au
acceptat participarea, indicele şi gradul de completare a chestionarelor (dacă se operează
cu chestionare), indicele de raportare (de către medici, spitale, laboratoare),
promptitudinea raportării cazurilor;
Sensibilitatea sistemului de supra­veghere trebuie considerată la două niveluri:
-raportarea bolii sau evenimentului supravegheat respectiv,
- capa­citatea de depistare a epidemiei şi de monitorizare, evoluţia dinamică a numărului de cazuri;
Pentru măsurarea sensibilităţii sistemului sunt necesare date externe sistemului spre a determina
frecvenţa reală a fenomenului urmărit, validarea datelor culese prin sistem, precum şi estimarea
numărului total de cazuri sub supraveghere prin tehnici de captură-recaptură;
Un sistem de supraveghere scăzut poate fi menţinut şi util pentru monitorizarea tendinţelor
fenomenului supra­vegheat dacă sensibilitatea sistemului rămâne constantă în timp;
- Capacitatea de predicţie pozitivă se bazează pe confirmarea cazurilor raportate de sistemul de
supraveghere
Efectul predicţiei pozitive asupra utilizării resurselor de sănătate publică trebuie luat în considerare
la două niveluri - al depistării cazului şi al depistării epidemiei;
-- Reprezentativitatea , reflectă acura­teţea cu care este descrisă apariţia în timp a evenimen­tului
supravegheat şi distribuţia lui în populaţie, funcţie de loc şi persoană;
Reprezentativitatea ar fi reflectată de compararea caracteristicilor evenimentelor raportate cu cele
ale tuturor acelor tipuri de evenimente existente;
Un beneficiu real din evaluarea reprezen­tativităţii sistemului este identificarea acelor subgrupuri de
populaţie care ar trebui eliminate sistematic din raportare ,din cauza metodelor improprii de supra­
veghere care li se pot oferi/aplica;
Un sistem de supraveghere urmăreşte să descopere gru­puri cu risc crescut şi apoi să orienteze şi să
evalueze măsurile de prevenire şi control,
La judecarea reprezen­tativităţii sistemului trebuie ţinut seama de calităţile şi slăbiciunile acestuia
(erori, raportări diferen­ţiate sau diferite pe subgrupuri de populaţie etc.);
Acceptabilitatea unui sistem de supraveghere este influenţată de importanţa eveni­mentului
pentru sănătatea publică, recunoaşterea con­tribuţiilor personale ale participanţilor, difuzarea
datelor finale către cei interesaţi, capacitatea sistemului de a răspunde la sugestii sau
observaţii, consumul de timp raportat la timpul disponibil, uşurinţa şi costul raportării,
asigurarea legislativă a confidenţialităţii datelor şi capacitatea sistemului de a o proteja, pre­
vederile legiferate privind culegerea şi raportarea datelor, gradul de participare al comunităţii
în care operează sistemul;
Promptitudinea : viteza cu care se desfăşoară etapele sistemului de supraveghere, atât în ce
priveşte depistarea cazurilor, cât şi a epidemiei;
Stabilitatea sistemului de supraveghere , este capacitatea funcţională a sistemului de a
raspunde complet şi prompt;
Se analizează omisiunile sistemului, timpul şi costul nece­sar pentru reparaţii ale tehnicii
utilizate, timpul efectiv (actual şi optim) pentru toate etapele de activitate ale sistemului.
Concluziile evaluării unui sistem de supraveghere trebuie comparate cu standardele acceptate
şi acceptabile în domeniu.
• Ele trebuie să exprime clar dacă sistemul se adresează sau nu unei probleme importante de
sănătate publică şi dacă şi-a atins obiectivele.
• Recomandările finale sunt fie de continuare a funcţionării sistemului, fie de schimbare a
acestuia, ţinând seama de costurile sistemului şi de atribuţiile sale.
Adesea relansarea unui sistem de supraveghere este mai costisitoare decât menţinerea lui cu
ameliorările de rigoare necesare.
Terminologie folosită în supravegherea epidemiologică

Acceptabilitatea, măsoară voinţa celor care conduc supravegherea şi a celor care furnizează
informaţii de a produce date cu mare acurateţe, consistenţă şi în timp util.
-Bolile raportabile sunt boli care, trebuie raportate autorităţilor de sănătate publică sau
altor factori de decizie cu autoritate pertinentă, atunci când apar astfel de cazuri de boală.
- Bolile transmisibile ,sunt boli pro­duse de un anumit agent cauzal infecţios sau de
toxina/toxinele acestuia, ca rezultat al transmiterii lui sau a derivatelor sale de la un subiect
uman sau animal infectat sau de la o sursă de agent patogen, la un organism gazdă receptiv
- direct sau indirect, prin intermediul unui alt organism gazdă intermediară, al unui vector
sau al unui factor neanimat din mediul de viaţă.
Caz clinic, poate fi considerat acea persoană care are o anumită boală sau stare de
sănătate sau condiţie care întruneşte criteriile definiţiei de caz atunci când se urmăreşte
supravegherea sau investigarea epidemiei;
Definiţia de caz pentru scopurile supravegherii sau investigaţiei nu trebuie să fie identică
cu definiţia clinică a cazului.
Clasificarea cazurilor este : caz suspect/caz probabil/caz confirmat;
Clasificarea este utilă mai ales când raportarea cazurilor este extrem de importantă (de
exemplu, febra Ebola) sau când există dificultăţi în stabilirea diagnosticului de certitudine
(de exemplu, când sunt necesare examinări de laborator specializate)
Contact (al unei surse de agent patogen) poate fi considerată o persoană (sau un animal
receptiv) care a venit în legătură cu un alt subiect uman sau animal bolnav ori purtător, sau
cu un factor contaminat de mediu în aşa fel încât a putut prelua infecţia.
Definiţia de caz reprezintă un set de criterii care trebuie întrunite de către un subiect pentru a
putea fi considerat drept caz de o anumită boală supravegheată sau investigată în contextul
unei epidemii;
Ea se bazează pe criterii clinice, de laborator sau com­binaţia acestora cu elemente de timp,
loc şi persoană.
Depistarea activă a cazului desemnează procesul de găsire a cazurilor sau evenimentelor de
sănătate supuse supravegherii.
Eliminarea, se referă la reducerea trans­miterii cazurilor până la un nivel scăzut
predeterminat (de exemplu, 1 caz de tuberculoză la un milion de locuitori).
Endemia, defineşte existenţa constantă a unui agent patogen sau a unei boli transmisibile
într-o zonă geografică sau populaţie;
Termenul se poate folosi şi referitor la prevalenţa infecţiei sau bolii în zona sau populaţia în
cauză; expresia „boală endemică” are înţeles similar.
Epidemia, desemnează apariţia, într-o populaţie sau regiune geografică a unei îmbolnăviri, a
unui comportament specific legat de sănătate sau a altor evenimente legate de sănătate, cu
o amploare sau la un nivel evident peste cel normal aşteptat a se produce.
Numărul cazurilor care indică pre­zenţa epidemiei variază cu agentul etiologic, mărimea şi
tipul populaţiei, antecedentele infecţioase, momentul şi locul apariţiei.
-Eveniment de sănătate este orice eveniment legat de sănătatea unui individ (de exemplu,
apariţia unei îmbolnăviri, efecte secundare ale unei vaccinări, internarea în spital etc.).
-Expunerea exprimă situaţia de vecinătate sau contact cu o sursă de agent patogen astfel
încât agentul să se transmită eficient la subiectul în cauză, dacă acesta este receptiv.
-Flexibi­litatea măsoară capacitatea sistemului de supraveghere de a se adapta uşor la noi
cerinţe de raportare, ca răspuns la schimbările naturii, sau importanţei unui eveniment de
sănătate, a populaţiei monitorizate sau a resurselor disponibile.
-.
- Gradul de raportare arată proporţia dintre numărul de raportări primite faţă de cel aşteptat.
Se exprimă ca „% raportări din total cazuri existente” (de exemplu, raportare 50% dacă au
raportat jumătate din localităţile afectate, sau raportare 66% dacă sunt raportate 12 din 18
cazuri cunoscute).
Gruparea unor evenimente sau boli relativ neobişnuite în timp şi/sau în spaţiu până la
niveluri care se consideră a-l depăşi pe cel aşteptat a fi atins în mod întâmplător.
Incidenţa arată numărul cazurilor de boală nou apărute într-o anumită populaţie şi într-o
perioadă precizată de timp.
Indicatorii de performanţă reprezintă anumite măsurători specifice referitoare la
funcţionarea sistemului de supraveghere sau de raportare, acceptate de participanţii la
sistemul de supraveghere.
Indicele de fatalitate a cazului este proporţia cazurilor de o anumită condiţie care sunt
fatale (decedează prin acea condiţie) într-un anumit interval de timp.
Indicele de fatalitate a cazului este redat în formula: decese printr-o anumită boală într-o
anumită perioadă x 100/cazuri diagnosticate de acea boală (în aceeaşi perioadă).
Indicele de incidenţă exprimă rata cu care apare în populaţie un eveniment nou de
sănătate. Numărătorul este reprezentat de numărul evenimentelor noi apărute într-o
anumită perioadă, iar numitorul - populaţia cu risc de a suporta respectivul eveniment în
decursul acelei perioade de timp, uneori exprimându-se ca persoană-timp.
Indicele de prevalenţă exprimă numărul total de persoane care prezintă o anumită boală la
un moment dat sau în cursul unei anumite perioade de timp, raportat la populaţia totală
expusă riscului sau bolii la acel moment sau la mijlocul perioadei de timp desemnate.
Infecţiile emergente denumesc boli trans­misibile, recent identificate şi clasificate clinico-
epidemiologic.
La sfârşitul secolului XX erau peste 30 de astfel de entităţi, capabile să declanşeze epidemii
periculoase: infecţia cu HIV, febra de tip Ebola, sindromul pulmonar cu Hanţa virus şi alte
febre virale hemoragice, infecţia cu Campylobacter, encefalopatiile spongiforme
transmisibile, boala legionarilor şi boala Lyme.
Bolile infecţioase reemergente definesc unele boli infecţioase „vechi”, ca tuberculoza şi
sifilisul, care au înregistrat o recrudes­cenţă semnificativă din cauza schimbărilor
complexului de condiţii gazdă-agent etiologic-mediu.
Izbucnirea epidemică este o epidemie limitată la creşterea localizată a incidenţei unei boli
(de exemplu, într-o localitate sau într-o colectivitate instituţională).
Periodicitatea desemnează repetarea periodică a modului de manifestare a unui fenomen
sau eveniment de sănătate, mai ales repetarea unor valori comparabile, cum ar fi
epidemiile de hepatită A sau de scarlatină.
Pragul (tezaurul) epidemic precizează mărimea minimă (număr sau densitate) a populaţiei
receptive necesară pentru izbucnirea unei epidemii de o anumită boală.
Prevalenţa exprimă numărul total al cazurilor de o anumită boală într-o anumită populaţie,
fără a face deosebire între cazurile vechi şi nou apărute.
Prevalenţa poate fi înregistrată ca situaţie de moment (prevalenţă de moment-
instantanee) sau pe durata unei perioade date de timp (perioadă de prevalenţă).
Promptitudinea raportării este arătată de proporţia rapoartelor aşteptate a fi primite la o
anumită dată (fixă) în cadrul unui sistem de raportare.
Purtător
Purtăto este acel om sau animal care poartă un anumit agent patogen, în lipsa
simptomelor clinic manifeste, el constituind o sursă potenţială.
Starea de purtător poate fi: purtător preinfecţios (viitorul bolnav aflat în perioada de
incubaţie), purtător sănătos (găz­duieşte agentul patogen şi-l poate disemina perioade
variabile de timp) şi purtător fost bolnav, convalescent sau cronic.
Raportarea este acţiunea prin care cazurile (în diferite forme de manifestare
epidemiologică) sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor sanitare sau comunicate oficial către
OMS.
Raportarea sindromului constă în raportarea evenimentului de sănătate pentru care defi­
niţia de caz se bazează pe sindrom, şi nu pe o boală anume (de exemplu, sindrom febril
hemoragie acut, sindrom acut respirator)
Raportarea zero sau rapor­tarea de zero cazuri, însemnă că nu s-au depistat cazuri la nivelul
unităţii de raportare. Aceasta presupune că, la nivelul ierarhic imediat superior al sistemului
de supra­veghere şi raportare, participanţii nu au transmis date ori s-a pierdut sau s-a
neglijat raportarea unor cazuri.
Raportul supravegherii se face regulat, cuprinzând informaţii specifice asupra bolii şi
supravegherii în sine. Sunt prezentate atât aducerile la zi ale tabelelor şi graficelor standard,
cât şi informaţii despre epidemia supravegheată.
Rata de atac reprezintă incidenţa cumulativă a infecţiei într-un grup observat un timp în
cursul unei epidemii (echivalentul românesc = indice de contagiozitate).
Ea poate fi determinată empiric prin identificarea cazurilor clinice şi/sau prin metodele
seroepidemiologiei. Dimensiunea temporală fiind incertă sau arbitrar stabilită, aproape că
nu este considerată o rată.
Retroinformarea (feedback informaţional) reprezintă pro­cesul de transmitere regulată a
analizelor şi rapoartelor referitoare la sistemul de supraveghere a unor boli, astfel încât toţi
cei interesaţi să fie informaţi asupra tendinţelor şi performanţei.
Sensibilitatea supra­vegherii arată capacitatea sistemului de supraveghere sau de raportare
de a depista evenimente reale (proporţia dintre numărul total al evenimentelor de sănătate
determinate prin supraveghere şi cel determinat inde­pendent prin mijloace de mai mare
precizie).
Serosupravegherea este o metodă de supraveghere a bolilor transmisibile prin
determinarea markerilor imunologici ai bolii în populaţie sau în subpopulaţii.
SIG (Sistemul Informatizat Geografic) reprezintă un program informatizat computerizat, cu
personal de­semnat pentru a înregistra, stoca, actualiza, manevra, analiza şi afişa toate
formele de informaţii raportate geografic.
. Recepţionarea prin sateliţi şi prin senzori la distanţă măreşte forţa şi importanţa metodei
(de exemplu, depistarea zonelor cu risc de malarie).
Sindromul, constituie un ansamblu de simptome şi semne clinice care coexistă mai
frecvent decât asigură întâmplarea bazată pe presupunerea existenţei lor independente şi
caracterizează o anumită stare patologică.
Sistemul de alertare precoce ,con­stituie un procedeu în cadrul supravegherii bolilor trans­
misibile, pentru depistarea cât mai precoce a cazurilor sau a oricărei abateri de la normal
a fenomenului supra­vegheat.
Sistemul de raportare (semnalizare) a situaţiilor excepţionale este un sistem manual sau
automat de analiză a datelor care calculează pragul epidemic minim pentru depistarea
precoce a epidemiilor sau focarelor
. Specificitatea supravegherii măsoară cât de rar se depistează evenimente de sănătate
false printr-un sistem de supraveghere, adică numărul subiecţilor identificaţi prin sistemul
de supraveghere ca neavând boala sau factorul de risc, raportaţi la numărul tuturor celor
care nu prezintă acea boală sau factor de risc
. Studiul , este investigaţia epidemiologică prin care se culeg sistematic datele necesare
supravegherii.
De obicei se efectuează într-un eşantion din populaţie şi pentru o perioadă dată de timp,
fără a avea caracterul continuu al supravegherii.
Dacă se repetă cu regularitate, studiile pot deveni instrumentul de bază în supraveghere
Supravegherea activă ,reprezintă
, operaţiunile de raportare, în mod activ şi regulat, de
către participanţii la sistemul de supraveghere a bolii supusă supravegherii, fără a
aştepta raportarea periodică uzuală.
Supravegherea bazată pe cazuri ,este
, caracterizată prin culegerea de date specifice
fiecărei entităţi supravegheate (de exemplu, paralizii acute flasce pentru poliomielită).
Supravegherea comu­nitară, se bazează pe datele raportate din comunitate de către
membrii acesteia prin sistemul activ (caută cazurile) sau pasiv (raportează cazurile
cunoscute).
Poate fi utilă în cursul epidemiilor a căror definiţie de caz a sindromului este folosit in
practică ( exemplu: Supra­vegherea epidemiei de febră Ebola în Africa).
Supravegherea consolidată, se caracterizează prin adăugarea de date la cele culese
prin supravegherea de rutină, care rămâne baza de la care se pleacă în orice
supraveghere a oricărei boli.
Datele suplimentare pot proveni de la anchetatori, de la bolnavi, de la laborator sau
din alte baze de date de supraveghere.
Supra­vegherea cu ajutorul sistemului santinelă , constă în culegerea datelor necesare
supravegherii dintr-un eşantion randomizat sau nu, de locuri de colectare a datelor servind
ca indicator pentru restul populaţiei, cu scopul de a identifica precoce cazurile de boală sau
de a obţine date indicatoare despre tendinţele de evoluţie ale bolii sau ale evenimentului
de sănătate supravegheat,
Exemplu: monitorizarea gripei pentru a evalua eficienţa vaccinoprevenţiei.
O particularitate a sistemului santinelă este aceea că se aplică într-o populaţie pre­zentând
o anumită caracteristică (testarea serologiei luetice la gravide ca indicator al endemiei
luetice în populaţia generală
Sistemul santinelă nu este acceptabil pentru situaţiile în care fiecare caz de boală depistat
impune intervenţia în focar (de exemplu,poliomielita).
Sistemul santinelă impune folosirea unei definiţii de caz şi a unor protocoale de lucru, toate
standardizate, pentru a se putea evalua validitatea com­paraţiilor temporale şi geografice,
în pofida lipsei de validitate statistică a eşantionării.
In zooantroponoze se pot folosi şi animalele drept santinele .
Supravegherea de laborator ,pleacă
, de la izolarea unui anumit agent etiologic în laborator.
Supravegherea de rutină, pre­supune culegerea sistematică ,regulată de date
caracteristice pentru a monitoriza o boală sau un eveniment de sănătate.
. Supravegherea de spital, pleacă de la datele obţinute de la cazurile internate în spital ,pre­
zentând entitatea de supravegheat.

Supravegherea intensificată ,reprezintă

, modalitatea de actualizare a datelor, trecând de la
sistemul de supraveghere pasivă la cea activă, pentru un motiv bine fondat şi pentru o
perioadă limitată (de regulă din cauza unei izbucniri epidemice).
În acest context, sistemul de supraveghere devine mult mai sensibil; tendinţele seculare
trebuie interpretate mai prudent.

Supravegherea pasivă ,are

, la bază raportările periodice, fără a avea loc raportări active de
cazuri de către participanţii la supraveghere.

Tendinţa seculară (temporală), arată schimbările înregistrate în modul de manifestare a unei

boli de-a lungul timpului, în general decenii sau secole.

Supravegherea este procesul sistematic de culegere, ordonare şi evaluare a datelor

pertinente despre starea sănătăţii unei populaţii, cu diseminarea promptă a rezultatelor
către cei care sunt interesaţi să le cunoască, mai ales dacă pot interveni prin acţiuni specifice .