Metode şi mijloace de

măsurare
utilizate în controlul calităţii
• Prin măsurare se înţelege un proces de
cunoaştere, care constă din compararea
experimentală a unei mărimi fizice – al
cărei purtător se numeşte măsurand – cu
o altă mărime fizică, de aceeaşi natură,
considerată unitate de măsură.
• Măsurarea are un caracter constatativ şi
se termină odată cu aflarea rezultatului
măsurării. Rezultatul măsurării unei mărimi
se numeşte valoare măsurată sau
efectivă, se notează cu V şi se poate
exprima prin relaţia
V  kU
în care k – un număr, întreg sau fracţionar,
care arată de câte ori se cuprinde unitatea
de măsură U în mărimea măsurată.
• Procesul de măsurare se poate reprezenta
conform Fig.5.1.
• Funcţia F se numeşte funcţie de transformare. În
cazul măsurătorilor statice se poate scrie relaţia:

Y  F  X ,   E
iar în cazul celor dinamice relaţia:

Y  t   F  X  t  ,   E  t 
Parametrul t poate fi timpul, numărul de
măsurări, temperatura, presiunea, umiditatea,
etc, într-o anumită fază a procesului de
măsurare.
• Noţiunea de control cuprinde şi ideea de
calitate, deoarece cuprinde atât procesul
de măsurare cât şi procesul de comparare
a valorii măsurate cu o valoare de
referinţă, stabilindu-se dacă valoarea
măsurată corespunde cu cea prescrisă.
• Noţiunea de verificare este similară
controlului, dar este folosită când
măsurandul este chiar un mijloc de
măsurare.
• Certificarea este o măsurare cu totul
deosebită, executată cu o precizie ridicată,
şi care se aplică deasemeni mijloacelor de
măsurare. Rezultatul se trece într-un
certificat care însoţeşte mijlocul de
măsurare respectiv şi care serveşte la
mărirea preciziei de măsurare, în sensul
că la valoarea măsurată se vor adăuga
corecţiile conform certificatului.
• Măsurarea şi controlul nu trebuie să aibă
doar un rol pasiv, de înregistrare a
rebuturilor sau a pieselor
necorespunzătoare, ci şi un rol activ, de
prevenire. Pe baza rezultatelor măsurărilor
trebuie să se intervină în desfăşurarea
proceselor tehnologice pentru asigurarea
calităţii prescrise.
• Măsurarea constă nu numai din găsirea
valorii măsurate ci şi din asigurarea că
eroarea de măsurare obţinută nu
depăşeşte o anumită limită stabilită, adică
se asigură precizia măsurării.
• În cazul unei măsurări trebuie respectată
condiţia
y  y0  E0
în care y reprezintă rezultatul măsurării, y0
– valoarea nominală a măsurandului, E0 –
eroarea admisibilă.
 Erori de măsurare
În procesul de măsurare intervin erori.
Acestea pot fi:
• erori de model, adică erori de măsurare
datorate imperfecţiunilor modelului asociat
măsurandului,
• erori de interacţiune, adică erori de
măsurare determinate de influenţele pe
care mijloacele de măsurare sau
operatorul le exercită asupra
măsurandului,
• erori instrumentale, adică ansamblul de
erori care aparţin mijloacelor de
măsurare,
• erori de metodă, adică erorile de
măsurare datorate imperfecţiunilor
metodei utilizate pentru obţinerea
informaţiei de măsurare,
• erori de operator, erori datorate
operatorului uman.
• După caracter, se disting 3 categorii de
erori de măsurare: sistematice, aleatorii şi
grosolane.
• Eroarea sistematică este o eroare
constantă, atât ca valoare absolută cât şi
ca semn, atunci când se măsoară repetat
acelaşi măsurand, în condiţii identice.
Dacă se schimbă condiţiile de efectuare a
măsurării, eroarea se poate schimba sau
nu.
• Cauzele erorilor sistematice pot fi
determinate şi deci se pot lua măsuri
pentru eliminarea acestora. Exemple de
erori sistematice: necoincidenţa reperelor
”0” la şublere sau micrometre, reglaj greşit
la instrumentelor comparatoare,
efectuarea măsurărilor la altă temperatură
decât cea normală.
• Pentru evidenţierea erorilor sistematice
este necesar să se măsoare acelaşi
măsurand prin metode diferite sau să se
măsoare cu acelaşi mijloc de măsurare
mai multe etaloane.
• După ce au fost identificate, erorile
sistematice vor fi eliminate din rezultatele
măsurărilor, după care se va face
prelucrarea datelor.
• Eroarea aleatorie (întâmplătoare) este o
eroare care variază imprevizibil (ca
valoare absolută şi ca semn), când se
măsoară repetat acelaşi măsurand, în
condiţii identice. Cauzele erorilor aleatorii
sunt practic imposibil de determinat,
acestea fiind inevitabile.
• Eroarea grosolană este eroarea care
depăşeşte cu mult celelalte erori. Aceasta
poate fi cauzată de o citire greşită a
mijlocului de măsurare respectiv, de o
scriere greşită a datelor de măsurare, etc.
Erorile grosolane pot fi identificate şi
eliminate cu uşurinţă.
• Eroarea absolută este diferenţa algebrică
dată de relaţia:
E  x  x0
în care E reprezintă eroarea absolută, x –
valoarea măsurată, x0 – valoarea
nominală.
Eroarea absolută poate fi pozitivă sau
negativă şi se exprimă în aceleaşi unităţi
de măsură ca măsurandul.
• Raportul dintre eroarea absolută şi
valoarea nominală a măsurandului se
numeşte eroare relativă Er.
E
Er 
x0
• Erorile aleatorii au o distribuţie statistică
conform legii distribuţiei normale Gauss.
Graficul acestei funcţii este cunoscut drept
”clopotul lui Gauss”.
 Metode de măsurare

• Metoda de măsurare arată modalitatea

concretă în care se face măsurarea.
Metoda de măsurare trebuie să
definească următoarele elemente:
• schema de măsurare – o reprezentare
grafică care precizează poziţia
măsurandului faţă de mijlocul de
măsurare, eventuala prezenţă a unor
elemente auxiliare, locul în care se face
reglajul la „0”, locul în care se face
citirea, eventualele mişcări relative care
pot apare în procesul de măsurare,
• alegerea mijlocului de măsurare – se va
face pe baza caracteristicilor metrologice
şi tehnice,
• tehnica măsurării – modul concret în
care se face măsurarea,
• condiţiile de măsurare – se referă la
mediul în care se realizează măsurarea
(temperatura, presiunea, umiditatea)
precum şi la numărul punctelor sau
secţiunilor de măsurare şi numărul de
măsurători.
• modul de prelucrare a rezultatelor
măsurărilor.
 Metodele de măsurare pot fi clasificate
după mai multe criterii, după cum
urmează:
1.după felul valorii determinate prin
măsurare, se deosebesc:
a.metoda absolută (directă), prin care se
determină valoarea absolută a mărimii de
măsurat (ex. Măsurarea lungimilor cu
şublerul),
b.metoda diferenţială (relativă), prin care se
determină valoarea mărimii de măsurat cu
o abatere faţă de o valoare stabilită iniţial
(ex. Măsurarea cu instrumente
comparatoare).
 2.după modul în care procesul de
măsurare este legat de măsurand, se
deosebesc:
a.metoda directă, prin care se găseşte direct
valoarea mărimii măsurate (ex. Măsurarea
lungimilor cu şublerul),
b.metoda indirectă, prin care se măsoară
alte mărimi de care depinde mărimea care
interesează, aceasta determinându-se
printr-o relaţie de calcul (ex. Măsurarea
unghiurilor cu rigla sinus).
 3.după elementele măsurate, se
deosebesc:
a.metoda pe elemente, la care se
măsoară separat fiecare element al
măsurandului,
b.metoda complexă, la care se
determină simultan mai multe
elemente ale măsurandului,
 4.după modul execuţiei măsurării, se
deosebesc:
a.metode cu contact, la care există un
contact mecanic direct între suprafeţele de
lucru ale mijlocului de măsurare şi
măsurand,
b.metode fără contact, la care nu există un
contact direct între mijlocul de măsurare şi
măsurand,
 5.după precizia măsurării, se deosebesc:
a.metode de laborator, la care se determină
eroarea de măsurare şi se ţine cont de ea,
b.metode de atelier (uzuale), la care nu este
necesară determinarea erorii de măsurare.
 Mijloace de măsurare

• Mijlocul de măsurare reprezintă ansamblul

mijloacelor tehnice folosite la obţinerea
informaţiilor de măsurare. Structura
generală a unui mijloc de măsurare este
prezentată în schema bloc din Fig.5.2.
 În această schemă se deosebesc:
• măsurandul – purtătorul mărimii fizice de
măsurat,
• captorul (traductor, subansamblu de
intrare) – are rolul de a preleva semnalul
de intrare emis de mărimea de măsurat şi
de al transforma într-o altă mărime, mai
uşor de prelucrat. Partea captorului care
sesizează direct mărimea de măsurat se
numeşte senzor.
• adaptor (subansamblu de prelucrare) –
are rolul de a prelua semnalul emis de
captor şi de a-l prelucra (filtra, amplifica,
atenua, etc.) făcându-l accesibil
elementului de redare,
• emiţătorul (subansamblu de redare) – prezintă
observatorului semnalul de ieşire sub formă de
citire directă (analogică sau digitală) sau sub
formă de înregistrare (diagramă). Uneori
emiţătorul poate fi conectat cu un calculator
electronic care poate efectua prelucrarea
automată a datelor de măsurare. Dacă
calculatorul este prevăzut cu un circuit de
reacţie, prin care poate transmite comenzi spre
procesul de măsurare sau spre procesul
tehnologic din care rezultă piesele măsurate,
atunci este vorba despre un control adaptiv.
• Atunci când se face măsurarea, mijlocul
de măsurare preia de la măsurand şi o
cantitate de energie, proprie sau provenită
de la o sursă de energie de activare.
Adaptorul poate să fie prevăzut cu o sursă
separată de energie.
Clasificarea mijloacelor de
măsurare
Mijloacele de măsurare se pot clasifica
după mai multe criterii. După construcţie,
mijloacele de măsurare pot fi:
1. măsuri – corpuri care materializează
una sau mai multe valori ale unei mărimi
fizice (ex. cale plan paralele, cale
unghiulare, lere de grosime, calibre,
şabloane),
2. instrumente de măsurat – mijloace de
măsurare simple, cu o structură
compactă, la care semnalul de intrare
este raportat la o scară de repere (ex.
şubler, micrometru, comparator cu
cadran, termometru de sticlă),
3. aparate de măsurat – mijloace de
măsurare constituite prin asocierea unui
traductor, a unui adaptor şi a unui
instrument de măsură, în scopul obţinerii
informaţiei de măsurare (ex. optimetru),
4. instalaţii de măsurat - mijloace de
măsurare constituite dintr-un ansamblu
de aparate de măsurat, măsuri şi
dispozitive anexe, reunite într-o schemă
comună, şi care servesc pentru
măsurarea mai multor mărimi (ex.
microscopul de atelier, maşina de
măsurat lungimi),
5. sisteme de măsurat – sunt constituite
dintr-un ansamblu complex de instalaţii şi
aparate de măsurat, reunite prin
prelucrarea centralizată a informaţiilor de
măsurare, de obicei, de către un
calculator electronic.
 După modul de obţinere a rezultatului
măsurării, mijloacele de măsurare se
împart în:
1. analogice – cele la care semnalul de
măsurare este continuu (ex. unele
mijloace de măsurare electrice),
2. digitale - cele la care semnalul de
măsurare este numeric,
 3. cu memorie – cele care reţin
informaţia de măsurare o perioadă de
timp,
4. indicatoare – cele care prezintă
rezultatul măsurării sub formă de citire,
pe o scară gradată,
5. înregistratoare – cele care prezintă
rezultatul măsurării sub formă de
diagramă, pe hârtie,
 După felul intervenţiei operatorului,
mijloacele de măsurare se împart în:
1. cu citire directă – cele care
furnizează direct rezultatul măsurării, după
realizarea contactului cu măsurandul (ex.
ampermetru, voltmetru),
 2. cu manipulare - după realizarea
contactului cu măsurandul prezintă
informaţia de măsurare după intervenţia
operatorului (ex. şubler, micrometru),
3. automate – cele care execută
măsurarea fără intervenţia operatorului.
 După subordonarea metrologică,
mijloacele de măsurare pot fi:
1. mijloace de măsurare etalon – cele
care servesc la definirea, materializarea,
păstrarea şi reproducerea cu precizie
metrologică a unităţilor de măsură
(precizia metrologică – cea mai ridicată
precizie care se poate obţine la nivelul
actual al ştiinţei şi tehnicii),
 2. mijloace de măsurare de lucru – cele
care se utilizează la măsurători
obişnuite. Acestea se clasifică pe clase
de precizie, notate cu 0, 1, 2, 3, 4, unde
clasa „0” este cea mai precisă (clasa de
precizie – un indice numeric, stabilit
convenţional pentru o categorie de
mijloace de măsurare cu aceleaşi
caracteristici metrologice).
 După precizie, etaloanele se clasifică în :
1. etaloane primare – sunt executate cu
cea mai mare precizie şi întrunesc cele
mai înalte calităţi metrologice,
2. etaloane secundare – reproduse după
etaloanele primare,
3. etaloane terţiare (de lucru) – executate
după etaloanele secundare şi servesc la
verificarea curentă a mijloacelor de
măsurare.
 După destinaţie, etaloanele se clasifică
în :
1. etaloane internaţionale – cele care sunt
reglementate prin acorduri internaţionale
şi servesc ca bază pentru cele naţionale,
2. etaloane naţionale – recunoscute prin
hotărâri oficiale naţionale şi sunt luate ca
bază pentru problemele de măsurare din
statul respectiv,
3. etaloane uzinale – cele care se
folosesc într-o întreprindere, şi care
pot fi:
3.1. de bază – cele care păstrează în uzina
respectivă unitatea de măsură primită de
la autoritatea statului,
3.2 de verificare – cele care sunt utilizate la
verificarea mijloacelor de măsurare de
lucru.
4. etaloane martor – servesc la
compararea etaloanelor naţionale cu cele
internaţionale,
5. etaloane copie – cele care
materializează cu precizie metrologică
unitatea de măsură dar au altă formă şi
sunt realizate din alte materiale decât cele
originale.
 După gradul de universalitate,
mijloacele de măsurare se împart în:
1. universale – cele cu care se pot măsura
o mare varietate de piese,
2. speciale – cele cu care se pot măsura
numai anumite dimensiuni.
 După productivitate, mijloacele de
măsurare se împart în:
1. obişnuite – utilizate în mod curent,
2. de mare productivitate – automate de
măsurare, utilizate în condiţiile producţiei
de masă.
 După principiile fizice de funcţionare,
mijloacele de măsurare se împart în:
1. mecanice,
2. optice,
3. optico-mecanice,
4. pneumatice,
5. electrice.
Caracteristicile metrologice ale
mijloacelor ale măsurare

Orice mijloc de măsurare este

caracterizat de o serie de parametrii
metrologici, dintre care cei mai
importanţi sunt:
1. justeţea – caracteristica metrologică a
unei măsuri de a avea valoarea nominală
apropiată de cea efectivă, sau
caracteristica unui aparat de măsurat de
a da indicaţii apropiate de valoarea
efectivă a mărimii măsurate,
2. fidelitatea – caracteristica unui mijloc de
măsurare de a avea variaţii cât mai mici
la măsurarea aceleaşi mărimi în condiţii
identice,
3. sensibilitatea – raportul dintre variaţia
mărimii de ieşire şi variaţia mărimii de
intrare care a generat-o, într-un anumit
punct al caracteristicii,
4. pragul de sensibilitate – variaţia minimă
a mărimii de intrare capabilă să producă
o variaţia perceptibilă a mărimii de ieşire,
5. clasa de precizie – valoare stabilită
convenţional în funcţie de eroarea
tolerată, abateri, diverse caracteristici,
admisă în prevederile unui standard, a
unei instrucţiuni de verificare sau a unei
norme interne,
6. coeficientul de temperatură – variaţia
relativă a indicaţiei mijlocului de măsurat
corespunzătoare variaţiei temperaturii cu
10 C,
7. domeniul nominal de utilizare – domeniu
al mărimii de intrare, extins faţă de
domeniul de referinţă, în cadrul căruia
mărimea de intrare poate varia, fără ca
variaţia mărimii de ieşire să depăşească
valori suplimentare impuse,
8. capacitatea de suprasarcină –
proprietatea unui mijloc de măsurare de
a suporta, fără a suferi defecţiuni, sarcini
care depăşesc limitele de măsurare pe
scara gradată,
9. eroarea de indicaţie – diferenţa dintre
valoarea efectivă a mărimii măsurate şi
valoarea indicată,
10. forţa de măsurare – forţa cu care
suprafaţa de măsurare a unui mijloc de
măsurare apasă pe suprafaţa
măsurandului în timpul măsurării,
11. durabilitatea – proprietatea unui mijloc de
măsurare de a avea o durată de serviciu
prestabilită în condiţii de exploatare
normale,
12. fiabilitatea metrologică - proprietatea
unui mijloc de măsurare de a funcţiona
cu o probabilitate maximă prestabilită,
fără depăşirea erorilor admise, un
interval de timp dat şi în condiţii de
exploatare normale,
13. inerţia – reprezintă modul cum se
acomodează mijlocul de măsurare cu
variaţia mărimii de măsurat,
14. stabilitatea – capacitatea mijlocului de
măsurare de a nu fi influenţat decât de
variaţia mărimii de măsurat,
15. generalitatea - capacitatea mijlocului de
măsurare de a fi înlocuit cu un altul de
acelaşi tip,
16. productivitatea – timpul necesar
efectuării unei măsurări sau numărul de
măsurări efectuate în unitatea de timp.
 Elemente de indicaţie ale
mijloacelor de măsurare
Cele mai frecvent întâlnite elemente de
prezentare a rezultatelor măsurărilor
sunt:
1. scara gradată – totalitatea reperelor
dispuse de-lungul unei linii, drepte sau
curbe, care corespund unui şir de valori
succesive ale mărimii de măsurat,
2. repere – semnele care limitează
diviziunile,
3. diviziune – intervalul dintre axele a două
repere consecutive ale scării gradate,
4. valoarea diviziunii – valoarea exprimată
în unităţi ale mărimii de măsurat,
corespunzătoare unei diviziuni,
5. limitele scării gradate – valorile maximă
şi minimă corespunzătoare reperelor
extreme ale scării gradate,
6. domeniul de măsurare – diferenţa dintre
limita superioară de măsurare şi limita
inferioară,
7. diagramă – reprezentarea grafică a
succesiunii valorilor măsurate în funcţie
de o variabilă independentă,
8. indice (arătător) – elementul geometric în
dreptul căruia se face citirea,
9. citire – numărul citit la măsurare de pe
scara gradată în dreptul indicelui sau
numărul afişat în cazul mijloacelor
digitale,
10. cadran – suprafaţă fixă sau mobilă pe
care se află una sau mai multe scări
gradate,
11. scara digitală – o scară constituită din
numere, prezentate pe un ecran, care
prezintă valoare mărimii măsurate,
12. precizia citirii – reprezintă precizia atinsă
la citirea cu ochiul liber pe scara gradată.
În condiţii de laborator se poate ajunge
până la 0,1 dintr-o diviziune, iar în
condiţii normale se consideră
satisfăcătoare o precizie de 0,5 dintr-o
diviziune.
• La citire poate apare eroarea de paralaxă,
datorită faptului că operatorul nu priveşte
perpendicular pe indice şi pe scara
gradată. Schema erorii de paralaxă este
prezentată în Fig.5.3.
Eroarea de paralaxă de determină cu
expresia:

  a  tg
Pentru a micşora această eroare se caută
ca distanţa a să fie cât mai mică sau se
montează o oglindă pe marginea scării
gradate, sub indice.