Înv.

Dana Bucur
Şc. Lunca Mureşului
 Un morar lăsase o
moştenire destul de modestă celor trei
feciori ai săi: o moară, un asin şi un
motan. Împărţeala se făcu de îndată.
Celui mai mare i se cuvenea moara,
celui de-al doilea, asinul, iar celui
mai tânăr nu-i rămase decât motanul.
Mezinul nu se putea consola cu atat
de puţin.
- Fraţii mei îşi vor putea
câştiga cinstit bucăţica de pâine. Dar
eu? Dacă îmi mănânc motanul şi îmi
fac o căciulă din blana lui, rămân
muritor de foame.
Motanul îl auzi şi-i şopti cu multă
seriozitate şi înţelepciune:
- Nu te necăji, stăpâne.
Dă-mi un sac şi porunceşte să mi se
facă o pereche de cizme, să pot porni
printre bălării, şi vei vedea că n-ai
fost nedreptăţit cu partea de
moştenire, aşa precum ţi se pare.
 Când îşi văzu dorinţa îndeplinită, motanul îşi
trase cu multă bărbăţie cizmele şi, luându-şi sacul în
spinare, se duse de-a dreptul într-o crescătorie de iepuri.
Îşi puse în sac tărâţe şi lăptuci şi se întinse ca şi cum ar fi
mort, aşteptând ca vreun iepure tânăr să intre de bună voie
în sac, ca se înfrupte din ce era acolo. După câteva clipe,
un iepuraş se furişă în sac şi motanul îl ucise fără pic de
milă. Apoi , mândru de prada sa, se duse de-a dreptul la
rege şi ceru să-i vorbească. Fu condus chiar în
apartamentul Majestăţii Sale, în faţa căruia făcu o
plecăciune adâncă şi îi vorbi:
- Iată, Sire, un iepure pe care marchizul de
Carabas (căci aşa îl numise pe stăpânul său) m-a
însărcinat să vi-l aduc în dar din partea sa.
- Spune-i stăpânului tău că îi mulţumesc şi că
mi-a făcut o mare plăcere.
Altădată, motanul se ascunse în grâu, ţinând
desaga pregătită. Când două potârnichi nimeriră în sac, le
prinse înăuntru, trăgând baierele desăgii. Apoi se duse din
nou la rege şi le dărui, cum făcuse şi cu iepurele. Acesta
primi cu plăcere cele două potârnichi şi îi mulţumi
motanului.
 Şi mereu tot aşa, timp de vreo două-
trei luni, motanul îi ducea regelui câte un vânat
din partea stăpânului său.
Într-o zi, află că regele avea să iasă la plimbare
pe malul
râului, împreună cu fiica sa, cea mai frumoasă
fiinţă din câte s-au văzut vreodată, şi-i spuse
stăpânului său:
- Dacă vei lua în seamă sfatul meu,
ţi-ai găsit norocul; nu ai decât să te scalzi în râu,
la locul pe care ţi-l voi arăta, şi după aceea , las
pe mine!
Băiatu făcuse tocmai cum îl învăţase
motanul, fără a-i cunoaşte planurile. În timp ce
se scălda, trecu pe acolo regele în caleaşcă şi
motanul se porni să strige cât îl ţinea gura:
- Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas
se îneacă!
La strigătele acestea, regele scoase
capul pe fereastra caleştii şi, recunoscându-l pe
motanul care îi dăduse de atâtea ori vânat în dar,
porunci gărzii să alerge degrabă în ajutorul
marchizului de Carabas.
În timp ce-l scoteau pe bietul băiat din râu, motanul
se apropie de caleaşcă şi spuse regelui:
- Bandiţii au furat veşmintele marchizului (afurisitul
de motan le pitise sub un bolovan).
Regele porunci servitorilor săi să aducă în grabă
cele mai frumoase veşminte pentru marchizul
de Carabas.
Regele îi arăta marchizului toată prietenia şi, cum
veşmintele cele frumoase, care tocmai îi
fuseseră dăruite, îi veneau de minune, prinţesa
îl găsi pe placul ei şi îl îndrăgi.
Regele dori să facă plimbarea împreună cu
marchizul de Carabas, care se urcă în caleaşca
regală şi continuă drumul. Motanul înţelese că
planurile sale aveau sorţi de izbândă.
Merse înainte, ameninţând tăranii întâlniţi pe câmp:
- Oameni buni, dacă nu veţi spune că păşunea pe
care o cosiţi este a marchizului de Carabas, va
fi vai şi amar de voi.
Regele întrebă pe ţărani a cui era păşunea cosită.
- A marchizului de Carabas, au răspuns cu toţii, căci
ameninţările motanului le băgase frica în oase.
- Văd că aveţi o avere frumoasă! spuse regele
marchizului de Carabas.
- Da, sire, este o fâneaţă care aduce, an de an, roade
îmbelşugate, răspunse aşa-zisul marchiz.
Regele, care trecu imediat după aceea, vru să ştie ale
cui sunt grânele ce le vede înaintea ochilor.
- Ale marchizului de Carabas, răspunseră secerătorii,
şi regele se bucură din nou.
Motanul, care mergea înaintea caleştii, le repeta
aceleaşi lucruri tuturor celor întalniţi în cale, iar
regele se minuna de averile nenumărate ale
marchizului de Carabas.
Ajunse, în cele din urmă, în faţa unui castel frumos, ce
aparţinea unui căpcăun care era stăpânul tuturor
pământurilor pe unde trecuse regele până atunci.
Motanul, care avusese grijă să afle câte ceva despre
ce era în stare căpcăunul, ceru să-i vorbească.
El îi spuse:
- Nu voiam să trec prin apropierea castelului fără să
am cinstea să vă fac o plecăciune.
Căpcăunul îl primi atât de frumos pe cât poate un
căpcăun.
- Mi s-a spus că aveti darul de va preface în fel şi chip
de animale. Într-un leu, de pildă, sau într-un
elefant, vorbi motanul.
- Este foarte adevărat, răspunse brusc
căpcăunul, şi, pentru a te convinge, mă
voi preface pe loc într-un leu.
Motanul fu atât de înspăimântat la vederea
leului, că tremura tot. După puţin timp, îl
văzu pe căpcăun reluându-şi
întruchiparea dinainte şi îi destăinui
spaima prin care trecuse.
- Mi s-a mai povestit, spuse motanul, că puteţi
lua şi înfăţişarea celor mai mici animale,
de exemplu vă puteţi preschimba în
şobolan sau chiar în şoarece, ceea ce nu-
mi prea vine a crede.
- Şi de ce nu-ţi vine a crede? întreba
căpcăunul. Vei vedea.
Şi căpcăunul se prefăcu pe dată într-un
şoricel, care alerga pe podea. Motanul
atât aştepta, se azvârli asupra lui şi-l
înghiţi.
Între timp, regele, zărind frumosul castel al
căpcăunului, dădu să intre. Motanul care
auzise zgomotul caleştii, îi sări înainte.
- Majestate, fiţi binevenit în castelul
marchizului de Carabas, spuse el
regelui.
- Aşadar, domnule marchiz, şi acest
castel vă aparţine?! exclamă regele.
Mezinul oferi braţul tinerei prinţese, şi
porni în urma regelui, care urca cel
dintâi. Intrară într-o sală mare, unde
găsiră masa îmbelşugată pentru
ospăţul pe care îl pregătise oaspeţilor
săi.
Regele, încântat de calităţile
marchizului, îi spuse acestuia:
- Aş dori să-mi fiţi ginere, domnule
marchiz.
Marchizul acceptă onoarea acordată de
rege şi, în aceeaşi zi, se căsători cu
prinţesa. Iar motanul, ajunse mare
dregător, nu mai prindea şoareci
decât pentru propria lui plăcere.
1. Cine a scris povestea?
2. Ce a primit drept moştenire mezinul?

3. Care a fost numele pe care l-a primit mezinul de

la motan?
4. Pe cine a păcălit motanul pentru a obţine
castelul?
5. Ce a ajuns motanul la castelul regelui?

SPOR LA TREABĂ!