CURS MASAJ

IX
MASAJUL IN SPORT

SCHEME DE REFACERE A CAPACITĂŢII

DE EFORT
Prezentăm în continuare, schema de refacere elaborată de Centrul de Medicină Sportivă Bucureşti (Dr. Drăgan, I., 1990), în care,
mijloacele de refacere din toate grupele sunt recomandate în funcţie de tipul de efort:
Tabel 1. Schema de refacere după efortul predominant anaerob (efort neuropsihic, neuromuscular)
1. Psihoterapie -8–10min.(cu antrenorul, medicul, psihologul)
2. Duş cald 15 min. (38-400 C )sau cadă (cu sare Bazna, muşeţel, tei, iodură de potasiu)
3. Saună -8-10 min. (1min. saună, 1 min. bazin sau duş)
4. Masaj -15 min. manual sau 10 min. instrumental(vibromasaj, hidromasaj, presomasaj). Se preferă masaj
manual.
5. Antrenament - sau alte tehnici de relaxare sub supravegherea psihosomatic specialistului.

6. Reechilibrare -300 ml. suc de fructe sau apă minerală alcalină + ½ hidroelectrolitică lămâie, 25 g. glucoză sau
miere; în lipsă se poate folosi iaurt, lapte bătut sau ceai cu ½ lămâie.

7. Oxigenare sau 10 – 15 min., după tehnica individuală aeroionizare sau colective. negativă
8. Medicaţie - Polivitaminizant S – 2 tablete; Energin 2-3 tablete
-Polimineralizant S – 2-3 tablete; Vitaspol 1-2 fiole;
-Nostropil 1-2 capsule pentru tir, şah, scrimă (Piravitam)

9. Alimentaţie, bogată în: -legume, fructe, lactate, normoproteică, hipolipidică bogată în fibre şi gelatine, organe.

10. Odihnă activă

11. Odihnă pasivă

Pentru şah, tir, scrimă se recomandă cu precădere aplicarea mijloacelor de la punctele 1. 2. 4. 5. 8 (Nootropil), 10 şi 11.
Pentru celelalte sporturi incluse în această categorie (inclusiv jocurile sportive) se recomandă utilizarea sistematică, zilnică a
mijloacelor de refacere cuprinse la punctele 2, 3, 4, 6, 8, 9, 11, cel puţin o şedinţă pe zi, de două ori pe săptămână (la mijlocul curbei efortului
de vârf săptămânal sau la sfârşitul ciclului săptămânal) se indică organizarea unor şedinţe de antrenament de refacere ce vor include într-o
înlănţuire logică toate mijloacele expuse mai sus.
Antrenamentul de refacere se desfăşoară pe baza indicaţiei şi sub supravegherea personalului medico-sanitar al lotului
(cantonamentului).
 Tabel 2. Schema de refacere după efortul predominant aerob (efort cardio-respirator-metabolic şi muscular

1.Duş cald -10 – 15 min. (38-42 C) sau cadă, sau bazin (cu sare de Bazna, muşeţel, tei, iodură
de potasiu 1%).

2.Saună -19 min. (1 min. în saună şi 1 min. afară, în bazin sau la duş)

3.Masaj -10 min. manual sau 6 min. instrumental (hidromasaj, vibromasaj).

4.Relaxare autogenă -sub îndrumarea specialistului sau alte tehnici de relaxare

5.Aeroionizare negativă şi -10 min. după tehnici individuale sau colective

oxigenare

6.Rehidratare -300 ml. lapte, suc de fructe, ceai bine îndulcit şi cu lămâie, la care se poate adăuga
25 g. glucoză şi miere.

7.Medicaţie -Vitaspol 1-2 fiole per os; Elental 2-3 tablete;

Polimineralizant S – 2 tablete ;
Polivitaminizant S – 2 tablete .

8.Alimentaţie -Hidrozaharată, alcalină, bogată în crudităţi şi lactate, hipolipidică, normoproteică.

9.Psihoterapie
10.Odihnă activă

După fiecare antrenament (cu excepţia antrenamentelor de refacere sau a celor cu caracter de odihnă activă) se vor efectua
mijloacele prevăzute la punctele 1. 3, 6, 7, 8, 11.
De două ori pe săptămână (la mijlocul ciclului săptămânal, după momentul de vârf al curbei efortului săptămânal şi la sfârşitul
ciclului săptămânal) se vor efectua antrenamente de refacere, cu o durată de 60 – 90 min., în funcţie de indicaţia medicului, în care
se vor utiliza toate cele 11 mijloace de refacere descrise. În aceste şedinţe, durata saunei poate creşte la 15 min. şi a procedurilor
de masaj la 20 min. pentru cel manual şi 10 min. pentru cel instrumental.
Antrenamentul de refacere se desfăşoară la indicaţia şi sub supravegherea personalului medico-sanitar al lotului
(cantonament).
 Tabelul 3. Schema de refacere după eforturile de tip mixt (aerob-anaerob şi neuropsihic: jocuri sportive,
alergări, atletism 400-1500 m ,box, scrimă, tenis de câmp)

1.Psihoterapie
2.Duş cald -15 min. la 38-420 C, cadă sau bazin (plante, sare Bazna, iodură potasiu).
3.Saună -13 min. la sfârşitul săptămânii (2 min. saună 1 min. duş sau bazin).
4.Masaj -manual sau instrumental – 10 min. zilnic.
5.Reechilibrare hidroelectrolitică -300 ml. ceai, suc de fructe sau lactate, sau 300 ml apă minerală alcalină +
vitamina C (200/400 mg + 100 mg Vitamina B.1 ½ g Cl Na, 1g Cl K ; I ½
lămâie sau sirop (15 g. glucoză).

6.Medicaţie -Vitaspol 1-2 fiole per os după antrenament;

-Elental 4-5 tablete sau 10-15 g. glucoză sau miere.
Polimineralizant – 3 pe zi la masa de după efort;
Polivitaminizant – 2 drajeuri la masă de după efort.

7.Alimentaţie -predominant alcalină, lactate, fructe, legume, hipolipidică, hidrozaharată,

normoproteică, cu proteine de valoare calitative.

8.Odihnă activă şi pasivă

9.Tehnici de relaxare - la indicaţia medicului

După fiecare antrenament se vor efectua mijloacele prevăzute la nr.1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 (odihnă pasivă). La sfârşitul ciclului
săptămânal se va efectua întreg ciclul de refacere (1-8). Eventual, la mijlocul săptămânii se mai poate adăuga şi sauna (nr.3),
conform recomandării medicului de lot.
Antrenamentul de la sfârşitul săptămânii (refacere) va dura 90 min., începând cu 30 min. odihnă activă (altă activitate) după
care 60 min. se aplică mijloacele de refacere descrise (sauna şi hidroterapia caldă = 30 min.).
Antrenamentul de refacere se efectuează la indicaţia şi sub supravegherea personalului medico-sanitar al lotului
(cantonament).
 Tabel 4. Schema de refacere după efort predominant neuropsihic (tir, pistol viteză, tir, scrimă, portari la jocuri

1. Psihoterapie
2. Tehnici de relaxare neuropsihică şi
neuromusculară.
3. Training autogen
4. Duş cald sau cadă -10 min. (plante, sare Bazna, iodură de potasiu) şi masaj – 10 min.

5. Aeroionizare negativă -oxigenare

6. Odihnă activă -30-60 min.
7. Medicaţie -Nootropil (piracetam) sau Piravitam –2 capsule; Elental 4 - 5 tablete după
efort;
-Polivitaminizant S – 2 drajeuri,
-Polimineralizant S -2 tablete.
Cu indicaţie medicală se poate administra:
-Glicogol – Nevrosthenin 1-2 fiole antrenament, cu 10-15 zile înainte de
competiţie, ca mijloc de refacere.

8. Alimentaţia -conform cerinţelor şi consumului de efort (echilibrată, bogată în lichide,

lactate, crudităţi, organe, peşte).

9. Odihnă pasivă (somn)

După fiecare antrenament se vor efectua mijloacele de la punctele nr.1, 2 sau 3, 4, 7, 8, 9.

La sfârşitul ciclului săptămânal şi eventual la mijlocul săptămânii se va efectua o şedinţă de antrenament de
refacere cu o durată de 90-120 min. (în funcţie de durata odihnei active: 30 sau 60 min. în care se vor utiliza toate
mijloacele descrise). În aceste antrenamente se poate folosi şi sauna 10-15 min. (2 min. în saună şi 2 min. afară în bazin
sau la duş), la sfârşitul săptămânii, iar masajul va dura 15 min. (manual cu caracter general).
Antrenamentul de refacere, zilnic sau la sfârşit de săptămână, se desfăşoară la indicaţia şi sub supravegherea
personalului medico-sanitar, a psihologului sau altor specialişti pentru psihoterapie şi tehnicile de psihorelaxare-training
autogen.
 Procedee şi terapii naturiste complementare.
Pentru a-şi amplifica efectele pozitive, masajul poate fi asociat cu o serie de alte terapii şi în
special cu cele naturiste, cum ar fi:
•apiterapia – utilizarea unor produse apicole: miere, ceară, polen, nectar, lăptişor de matcă.
Cele mai utilizate (pentru unguente, împachetări etc.) sunt produsele ce conţin ceară şi venin de
albine;
•balneologia – utilizarea elementelor active ale staţiunilor balneoclimaterice (izvoare termale
şi minerale, nămoluri, climă etc.);
•fitoterapia – utilizarea unor plante întregi sau părţi ale acestora (flori, fructe, seminţe,
rădăcini) sub formă de ceaiuri, infuzii, inhalaţii, unguente, cataplasme;
•hidroterapia – utilizarea apei sub diferite forme (calde sau reci, complete sau parţiale,
simple sau cu adăugiri de săruri, infuzii etc.).
De altfel, există şi o tehnică specială de îmbinare – masajul acvatic.
 Acupunctura
Este o metodă terapeutică foarte veche, fiind practicată de peste 5000 de ani în China. Este considerată ca o
formă medicală alternativă, fiind folosită atât profilactic (preventiv) cât şi terapeutic (cu ajutorul acupuncturii fiind
tratate în unele situaţii afecţiuni care nu au răspuns la tratamentele convenţionale).
Acupunctura îşi bazează efectele pe concepţia fiziologică a echilibrului între cele două forme de energie Yin şi
Yang, care sunt energii complementare, dând starea de sănătate. Un dezechilibru între Yin şi Yang duce la un exces
sau la un vid energetic provocând îmbolnăvirea organismului.
Acupunctura restabileşte acest echilibru. Specialiştii chinezi din antichitate spuneau ca energia Yin şi/sau Yang,
circulă prin nişte canale virtuale, iar punctele de acupunctură se găsesc sub piele pe nişte trasee corespunzătoare
acestora numite meridiane.
Exista 12 meridiane principale, fiecare asociat cu unul din organele corpului, ele terminându-se în vârful
degetelor de le mâini şi de la picioare, punctele de presopunctură fiind dispuse de-a lungul acestora. Aceste puncte
sunt stimulate prin înţepare, acele puncte care corespund dezechilibrului energetic constatat la pacient.
Acupunctura ajută într-o mare varietate de afecţiuni: dureri de cap, afecţiuni reumatice, dureri posttraumatice,
afecţiuni digestive, astm, hipertensiune arterială, insomnie, etc.
Presopunctura
Presopunctura este înrudită de-aproape cu acupunctura. Dacă acupunctura se face prin introducerea de ace
foarte subţiri, presopunctura constă în apăsarea cu vârful sau cu extremitatea degetelor pe aceleaşi puncte folosite şi
în acupunctura. În ambele cazuri, e vorba de locuri precise, aflate pe meridianele energetice ale corpului omenesc,
chinezii şi japonezii fiind convinşi - conform medicinii lor tradiţionale - ca organismul e străbătut de nişte reţele de
energie aflate în permanentă conexiune cu energia cosmică, care le alimentează continuu, ca un adevărat carburant.
Presopunctura stimulează, prin apăsarea cu degetele, punctele energetice. În funcţie de caz, dacă este exces de
energie, se masează prin dispersie, iar dacă este vid de energie se masează prin tonifiere. Dispersia constă în apăsarea
pe punctul respectiv în sensul invers mişcării acelor de ceasornic. Tonifierea constă în masarea în sensul mişcării
acelor de la ceas.
 Shiatsu
Shiatsu este o forma de stimulare a organismului care îşi are originea în medicina tradiţională chineză şi din masajul
tradiţional japonez.
Tehnica modernă de shiatsu se bazează pe aceste tradiţii orientale (care sunt vechi de câteva mii de ani) care se
întrepătrund cu ideile şi cunoştinţele disciplinelor moderne ca fizioterapia şi psihologia. Aceste diferite discipline au fost îmbinate
secolul trecut de către Shizotu Masunaga, rezultând tehnica cunoscută azi sub numele de Zen Shiatsu.
Termenul de Shiatsu se referă la „presiuni cu degetele” dar în realitate părţi variate ale corpului terapeutului (degetele de
la mâini sau picioare, antebraţele, chiar picioarele sau genunchii) sunt utilizate pentru a aplica presiuni pe corpul receptorului.
Aceste presiuni pot fi direcţionate către zone specifice cel mai des pe „punctele de acupunctura”.
Aceste tehnici sunt folosite în combinare cu întinderi, tracţiuni şi manipulări articulare pentru a oferi un tratament „general:
care urmăreşte să trateze receptorul la nivel holistic stimulând atât corpul cât şi mintea şi spiritul. Tratamentul este aplicat cu
receptorul complet îmbrăcat, de obicei întins pe podea. O şedinţă clasică va dura între 45 şi 60 de minute cu toate că şi
şedinţele mai scurte pot fi şi ele eficiente.
Drenajul limfatic
A apărut în Franţa şi a fost introdus de către doctorul Vodder şi are la baza masajul clasic suedez direcţionat pe sistemul
circulator limfatic.
Aceasta tehnică de masaj urmăreşte creşterea vitezei de scurgere a limfei reducând sau prevenind edemele locale prin
favorizarea deschiderii legăturilor (anastomozelor) dintre circulaţia limfatică şi cea venoasă. Consecutiv cu aceasta stimulare a
circulaţiei limfatice va creşte şi capacitatea de apărare a organismului la agenţii patogeni, ştiut fiind faptul că ganglionii limfatici
sunt principalii producători de celule imunitare. Nu trebuie omis şi faptul ca drenajul limfatic stimulează împrospătarea lichidului
interstiţial ceea ce va permite o îmbunătăţire a metabolismului local.
Masajul periostal
A fost introdus în practica de către profesorul Wolger în Germania ca o metodă experimentală şi constă în aplicarea unor
presiuni puternice şi susţinute aplicate asupra unor puncte sau porţiuni mici de periost (periostul este „teaca” care acoperă
oasele corpului).
În zonele unde sensibilitatea este maximă se aplică presiuni circulare sau răsucite pe loc care să producă o durere egală
cu cea resimţită în crize dureroase. Presiunile se aplică pe zona afectată câte 2 – 3 min. repetate de 2 sau 3 ori cu mici pauze
intercalate. După aceea se supune porţiunea masată unei presiuni puternice musculare. Se trece pe o altă regiune în care cel
masat se plânge ca are dureri repetându-se manevra. Se schimbă locul de câteva ori. În mod normal după 5 – 6 min. durerile ar
trebui să cedeze, cedând şi fenomenele de spasm. După finalizarea manevrelor se aplică pe regiunea masată o îmbrăcăminte
călduroasă şi cel masat trebuie sa stea în repaus.
Efectele masajului periostal apar după 3–4 şedinte; în unele cazuri după 20 şedinţe, el putând fi folosit preventiv când
sunt crize dureroase care se repetă regulat. Masajul periostal îşi bazează efectele pe hiperemia şi decongestionarea regiunii cu
scăderea durerii şi spasmelor pe regiunea masată, precum şi pe scăderea sensibilităţii locale datorită adaptării receptorilor locali
la stimulii presionali.
Masajul periostal poate fi practicat pe un număr mare de afecţiuni dureroase, atât al ţesuturilor cât şi a organelor interne.
 Aromaterapia.
Considerăm adesea că simţul olfactiv ar fi un simţ minor mai ales în comparaţie cu văzul şi auzul. Şi totuşi, el este
extrem de important atât pentru natura umană cât şi pentru întreg ansamblul existenţial. Este un complex sistem de
informare şi comunicare ce asigură procurarea hranei, apărarea sau reproducerea la un număr important de fiinţe de la
insecte şi păsări la peşti şi mamifere. Dar, de fapt, întreaga natură atrage sau îndepărtează prin mirosurile ce le exaltă, urâte
sau plăcute, primejdioase sau atractive toate reprezintă în fond “semnale”.
Omul a reuşit să depăşească stadiul natural al acestui instinct, să-i dea noi semnificaţii, să creeze şi să recreeze
lumea mirosurilor şi chiar s-o ridice la nivel de “artă şi ştiinţă”.
Fiecare organism, în general, sau fiecare organ, în special, emană mirosuri specifice ce reflectă starea fiziologică,
sănătatea sau boala. Respiraţia, transpiraţia, urina, fecalele, sângele chiar au asemenea mirosuri. Rănile şi edemele se simt
şi pe această cale. Chiar şi frica îşi are “mirosul” ei sesizat bine de unele animale.
Complexa relaţie între mirosuri şi stările psihofizice, relaţia dintre mirosuri şi diferite plante “aromate” cu proprietăţile
vindecătoare a dat naştere unei adevărate ştiinţe şi arte a vindecării - “aromaterapia”.
Aromaterapia este ramura terapeuticii de inspiraţie naturistă, mai precis fitoterapeutică, ce urmăreşte ameliorarea sau
vindecarea diverselor boli, pe calea aromelor şi a parfumurilor, respectiv pe calea unor produşi volatili şi odoranţi, extraşi din
plante aromatice, produşi care se prezintă sub forma unor esenţe naturale sau a unor uleiuri volatile.
Primele studii cu adevărat ştiinţifice, privind acţiunea terapeutică a unor uleiuri esenţiale, extrase din diferite plante
aromatice, se datorează lui J. Miguel şi datează din anul 1894.
Toţi medicii şi toate gospodinele care folosesc la gătit sau în scopuri terapeutice ceapa, usturoiul, cimbrul precum şi
alte condimente, practică, fără să-şi dea seama, fitoterapia şi mai ales aromaterapia. Aşadar, două componente importante
ale aromaterapiei sunt: uleiurile volatile şi condimentele.
Masajul aromaterapeutic
Nu toate aromele au un miros îmbietor, dar mai toate au o influenţă asupra noastră, chiar dacă nu suntem conştienţi
de acest lucru. Simpla prezenţă în jurul nostru a unor plante sau doar a mirosurilor lor ne pot schimba starea de spirit sau
buna dispoziţie. De aici s-a plecat la ideea de a folosi în scop de vindecare aceste esenţe. Esenţele aromatice sunt obţinute
prin distilarea unor cantităţi mari de materie primă: petale, flori, fructe, scoarţa de copaci, ierburi, ferigi şi mirodenii combinate
cu alcool pentru a le conserva proprietăţile.
Aceste esenţe volatile se pot combina între ele sau cu alte produse în scop terapeutic. Se pot folosi aceste arome sub
forma de băi aromatice, în vase de aromaterapie, în inhalaţii, la obţinerea parfumurilor, la inspirarea lor şi în amestec cu
uleiul de masat în masajul aromaterapeutic.
 Efectele masajului aromaterapeutic. Efectele masajului însoţit de arome pot fi dintre cele mai benefice şi diverse.
Stările de anxietate, insomniile şi de oboseala sunt doar câteva din simptomele care se pot trata folosind masajul
aromaterapeutic
Masajul aromaterapeutic reprezintă combinarea manevrelor de masaj suedez cu uleiul amestecat cu esenţe volatile.
Arta de a folosi combinaţia potrivită de uleiuri aromatice amestecate în uleiul de bază pentru masat reprezintă succesul
acestui tip de masaj. Fiecare specialist are un secret al amestecurilor pentru crearea unor efecte benefice corpului. Aceste
esenţe ajung în sânge prin penetrarea pielii şi în ultima instanţă se instalează la nivelul sistemului nervos central. Parfumul
lor influenţează partea creierului care răspunde de afectivitate, stimulând endorfinele şi creând efectul scontat. În acest
caz atât corpul cât şi afectivitatea beneficiază de pe urma acestor esenţe cu efecte miraculoase.
Masajul aromaterapeutic se utilizează în: tratarea unor afecţiuni comune, în îngrijirea pielii, pentru îndepărtarea
stresului etc. Combinaţiile se realizează cu un număr de unu până la patru esenţe diferite care urmăresc înlăturarea unor
stări de stres, răceala, insomnii, oboseală, anxietate, tuse, depresie, dureri de cap şi altfel de dureri comune. Pot avea şi
alte efecte cum ar fi: stimulator, relaxant, tonic (răcoritor), afrodisiac. De asemenea masajul ajuta în creşterea imunităţii, a
încrederii de sine precum şi la mărirea puterii de concentrare.
Reţete pentru prepararea câtorva uleiuri aromatice folosite în masaj :
Dureri musculare : 10 picături extract de ienupar, 7 picături extract de lavandă, 8 picături extract de rosmarin
amestecate în 50 ml ulei de baza (ulei de măsline/de porumb/floarea soarelui etc.) sau 2 picături ienupar, 1 picătură
lavandă, 1 picătură rosmarin în două linguriţe de ulei de bază.
Dureri menstruale : 15-20 picături de extract de salvie în 50 ml ulei de bază (se masează abdomenul inferior şi zona
micului bazin).
Pe grăsimea de pe coapse : 10 picături extract de chiparos, 10 picături extract de ienupar, 5 picături extract de
lavandă în 50 ml ulei de bază.
Masaj pentru dezvoltarea sânilor : 9 picături extract de muşcată, 16 picături de ylang-ylang în 50 ml ulei de bază.
Masaj relaxant : 2 picături de extract de muşcată, 6 picături extract de portocală, 17 picături de extract de trandafir in
50 ml ulei de baza.
Tonic endocrin : 5 pic de extract de arbore de ceai (tea tree), 5 picături extract de lavandă în 10 ml ulei de jojoba.
Pentru slăbire : 13 picături extract de chiparos, 12 picături extract de ienupar în 50 ml de ulei de jojoba, sau 2
picături chiparos, 2 picături ienupar în 2 linguriţe de ulei de bază.
 Cromoterapia
Cel mai important simţ al omului este desigur cel al vederii. Forma, mărimea, aşezarea sau
mişcarea obiectelor, lumea înconjurătoare are o importanţă biologică adaptativă fundamentală.
Există, de asemenea, o strânsă legătură între radiaţia spectrală de lumină şi funcţionarea optimă a
unui organism. Omul este un “animal” diurn. Intensitatea luminii, alternanţa ei, culorile sunt elemente
esenţiale ale lumii fizice şi psihice:
•lumina, soarele, albul, culoarea îi dau o stare de siguranţă şi de bine; lipsa luminii, negrul nopţii îi
creează nelinişte, disconfort, spaime;
•verdele pădurii sau al savanei înseamnă siguranţă şi hrană;
•culoarea roşie a flăcărilor distrugătoare sau a sângelui curgând dintr-o rană naşte teamă;
•cu timpul, culorile, în afara faptului material al relaţiei lor cu obiectele, capătă şi o importanţă
psihologică şi simbolistică aparte ce presupune o adevărată artă sau ştiinţă pentru a o putea descifra.
Putem vorbi de culori sacre: auriul – aura sfinţilor, albul imaculatei concepţii, azurul populat de
îngeri. Majoritatea cultelor abundă într-o simbolistică de culori. O mandală tibetană este deseori o
supercreaţie în acest sens.
Magia “albă” sau “neagră” are un adevărat cult al culorii. Galbenul aurului sau purpuriul mantalei
imperiale au devenit simboluri ale bogăţiei şi puterii.
Terapiile recomandă vin roşu împotriva anemiilor.
Treptat, culoarea în sine începe să fie tot mai mult o valoare abstractă dar şi o artă a pictorilor,
creatorilor de stofe, mătăsuri şi porţelanuri.
Ştiinţa modernă se apleacă tot mai mult asupra multitudinii de aspecte şi influenţe ale luminii şi
culorii asupra organismului. Se studiază, de exemplu, ritmul circadian (alternanţa zi-noapte) relaţie dintre
câmpul electromagnetic al fiecărei culori şi corespondenţa vibratorie a fiecărui organ, efectele asupra
randamentului (ergonomie) etc.
Terapia prin culoare, “cromoterapia”, începe să fie tot mai des utilizată în special în psihoterapie dar
şi ca reglator al diferitelor funcţii.
Cu caracter strict informativ şi desigur extrem de sumar vom enumera câteva valenţe ale culorilor
asupra organismului.
• roşu: energizant şi stimulator; are efect asupra termoreglării ridicând temperatura, îmbunătăţeşte circulaţia;
recomandat în tratarea paraliziilor; nu este recomandat în anxietate şi tulburări emoţionale; în reflexologie se
foloseşte cu precădere turcoazul;

• portocaliu: este deseori asimilat ca simbol al energiei şi sentimentelor; strălucitor şi limpede – vitalitate şi
sănătate, închis- mândrie; este culoarea dominantă a chackrei sacrale corelat cu organele reproducătoare
feminine şi suprarenale; culoarea bucuriei şi dansului; radiaţiile specifice sunt folosite în tratamentul pietrelor
la rinichi, bronşită cronică, spasme şi crampe musculare;
• galben: este simbolul minţii şi intelectualităţii în foarte multe culturi şi religii; fiecare nuanţă are totuşi o
semnificaţie deosebită: auriu, corespunde sfinţeniei, galbenul pal unor capacităţi intelectuale superioare, închis
geloziei, mohorât- falsului optimism; fortifică nervii şi stimulează formarea unor înalte capacităţi intelectuale;
este culoarea detaşării; este activant al nervilor motorii şi poate genera energie la nivelul muşchilor; folosit în
astenii musculare, parapareze; recomandat, de asemenea, în artrită şi reumatism; se pare că are efecte bune
asupra pielii, în eczeme, de exemplu, şi de aici şi utilizarea unguentelor galbene în medicina tradiţională; sau
poate că “ceara” şi “florile” îi dau aceste proprietăţi?;
• verde: culoarea echilibrului, armoniei, simpatiei; are proprietăţi antiseptice şi efecte în dezintoxicare;
echilibrează corpul, energia şi spiritul; se utilizează în ameliorarea unor afecţiuni cardiace; mai nou, s-a
demonstrat că poate influenţa distrugerea celulelor canceroase;
• albastru: simbolizează inspiraţia, devotamentul, pacea şi liniştea; este, totodată, culoarea meditaţiei şi
vindecării; albastrul limpede, profund, semnifică sentimentele religioase, pal eteric- un ideal nobil, strălucitor-
loialitatea şi sinceritatea; încetineşte ritmul cardiac şi intensitatea metabolismului; dă senzaţia de extindere a
spaţiului; se utilizează în tratamentul hipertensiunii, în palpitaţii şi insomnie; calmant şi antiinflamator; asociat
cu portocaliul, dă senzaţia de pace şi linişte;
• violet: este considerată culoarea spiritualităţii, introspecţiei, demnităţii, inspiraţiei dar şi a “dragostei de sine” şi
a “narcisismului”; este benefică în unele tulburări psihice cum ar fi schizofrenia şi stările depresive puternice;
este folosit şi în calmarea crizelor de sciatică; se pretează la o serie de asocieri cu alte culori.
 Cromoterapia se poate asocia cu alte tehnice psihoterapeutice, cu reflexologia,
kinetoterapia, meloterapia sau aromaterapia. Tehnica actuală pune la dispoziţie o
multitudine de mijloace: becuri colorate, vopseluri şi tapete, orgi de lumini, jaluzele,
etc. Se pot adapta cu uşurinţă la pacient, boală sau spaţiu.
Din păcate, tot această tehnică, prin excesul de televiziune color (inclusiv ecranul
calculatorului), haosul jocului de lumini din discoteci, sau unele săli de spectacol a
creat o nouă cromoterapie ale cărei efecte încă nu le putem evalua.
 Meloterapia.
În permanenţă suntem înconjuraţi de o baie de sunete, fiecare cu semnificaţia şi importanţa lui, unele
fiind zgomotoase ce ne trezesc spaime ancestrale: bubuitul tunetului, vuietul furtunilor, urletele animalelor
sau ţipetele oamenilor. Altele sunt armonii liniştitoare, fonice: susurul izvoarelor, foşnetul frunzelor sau
ciripitul păsărilor. Iniţiaţii sau radiotelescoapele “aud” muzica sferelor. Deseori însă, auzim nu numai
sunetele lumii exterioare ci şi a celei interioare: bătăile inimii, ţiuitul urechilor, gâfâitul respiraţiei, iar cu
aparatura modernă începem să “auzim” rezonanţa fiecărui aparat, organ sau ţesut. Dar, omul a depăşit
relaţia cu sunetul natural creând graiul articulat – limbajul şi muzica.
De-a lungul evoluţiei şi existenţei între toate aceste elemente şi starea noastră psihosomatică s-a creat
o legătură complexă. Arta vindecării a sesizat-o şi utilizat-o din cele mai vechi timpuri.
Incantaţii, descântece, mantre, litanii, tobe, fluiere sau clopoţei folosite de vraci, şamani sau preoţi
sunt prezente în majoritatea terapiilor tradiţionale. Zeii vindecători: Apollo, Orfeu, Amon, Ra erau şi “zei
muzicanţi”.
Medicii – preoţi antici din lumea greacă (asclepiozi) foloseau în tratamentul bolnavilor, ierburile,
gimnastica dar şi incantaţiile şi muzica. În evul mediu apar “medici muzicanţi” ambulanţi.
Spitalele de psihiatrie din secolul al XIX – lea încep să utilizeze, empiric desigur, meloterapia care în
psihoterapia modernă a devenit o tehnică bine pusă la punct.
Astăzi, există în lumea întreagă instituţii, centre de cercetare, spitale sau cabinete ce se ocupă de
acest aspect.
În SUA în 1950 s-a înfiinţat “Asociaţia Naţională de Muzico-terapie”. La Salsburg, Paris, Stockholm
ca şi în alte mari oraşe europene există centre experimentale ce studiază psihologia muzicii şi meloterapia.
Tratate, cărţi, ghiduri, discuri şi casete ne stau în permanenţă la îndemână. Chiar şi alte spaţii de tratament
încearcă să introducă o “ambianţă sonoră”.
În linii mari, se consideră că sunetul, în general, şi muzica, în special, pot acţiona:
• în plan somatic asupra funcţiilor vegetative, de exemplu sistemul respirator, circulator,
digestiv, endocrin, etc. dar poate influenţa chiar şi structura, din păcate, lumea civilizată
oferindu-ne mai mult exemple de poluare fonică prin care se realizează acest lucru;
• în plan psihic putând crea calm, linişte, deconectare, bucurie, extaz, reverie sau
dimpotrivă inducând încordare, excitaţie, nelinişte, agresivitate factori ce îi speculează
din plin o parte a muzicii uşoare moderne.
O analiză relativ exactă a efectelor sunetelor asupra organismului aşa cum se conturează, de
exemplu, în cazul cromoterapiei este mai greu de făcut. Avem 7 culori fundamentale şi
câteva zeci de nuanţe, dar o infinitate de sunete şi tonuri. În linii mari, efectele
psihoterapeutice depind de:
• ritmul de execuţie - de exemplu, cele regulate 2/4 – 4/4 au efect psihic tonifiant şi
energizant, cele neregulate 3/4 - relaxant;
• linia melodică joacă şi ea un rol esenţial, muzica de dans este energizantă, cea simfonică
calmantă;
• utilizarea muzicii în masoterapie este un exemplu de ascultare pasivă pe când în
kinetoterapie de ascultare activă.
• tempoul – rapid este psihostimulator, lent este relaxant; sunetele grave sunt calmante, cele
înalte sunt excitante;
• muzica poate fi ascultată “pasiv” sau dimpotrivă însoţind o serie de mişcări de acţiuni de
muncă, luptă, dans, exerciţii fizice;
MULTUMIRI PENTRU ATENTIA
ACORDATA