PROIECT DE GRUP

lectura critică și dramatică

"Taramul literaturii este un taram magic pentru cei care il vad de la
distanta dar, asemeni altor peisaje, farmecul se vestejeste la o abordare
mai apropiata, iar spinii si maracinii devin vizibili."
Washington Irving

A realizat : Vîrlan Natalia

 Emilian Galaicu-Păun (n. 22 iunie 1964, Cuhureștii de Sus, raionul
Florești, Moldova) este un poet, prozator, eseist, traducător și editor român
din Basarabia, editor-șef al editurii Cartier din Chișinău.

Operă literară
Poeziile sale îmbină armonios elementele biblice, deseori întâlnite în operele
sale, cu problemele prin care trecea Basarabia în decursul procesului
redobândirii demnității sale naționale. Poezii precum Ch-au (o odă adusă
orașului Chișinău), Cel bătut îl duce pe cel nebătut, care sunt scrise într-un stil
postmodernist, sunt pline de realitățile Basarabiei post-sovietice și de criticile
aduse adepților moldovenismului.
 1986 - Lumina proprie, Editura Literatura Artistică, Chișinău
 1989 - Abece-Dor, Editura Literatura Artistică, Chișinău
1991 - Levitații deasupra hăului, Editura Hyperion, Chișinău
1994 - Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Editura Dacia, Cluj-Napoca
1996 - Gesturi. Trilogia nimicului, Editura Cartier, Chișinău
1999 - Yin Time, Editura Vinea, București
1999 - Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Editura Cartier, Chișinău
2002 - Gestuar, Editura Axa, Botoșani
2009 - Arme grăitoare, Editura Cartier, Chișinău
2011 - Țesut viu. 10 x 10, roman, Editura Cartier, Chisinău
2012 - "A-Z.best", poeme, Editura ARC, Chisinău
‘’Postmodernismul este un fel de matematică superioară a spiritului, or – în
domeniul literaturii – la şcoală abia dacă se face puţină aritmetică.’’
O lume strînsă, pînă la urmă, în jurul cărţii şi tot ce ţine de procesul editorial –
este viaţa lui, dar şi „obiectul muncii”, două lucruri între care scriitorul
postmodernist nu face absolut nici o delimitare. La 45 de ani pe care tocmai i-a
„întîlnit”, este sincer cu sine şi cu cei din jur, „detabuizat”, fără ipocrizii cu ajutorul
cărora cei mai mulţi dintre noi se protejează de societate, dar şi de sine. De la el,
eşti sigur că vei primi un răspuns direct şi adevărat. Răspuns care duce la gîndul că
„lumea lui” nu e chiar atît de departe de „lumea noastră”. Cel puţin, n-ar trebui să
fie.
E imposibil să nu-l remarci – atrage atenţia prin felul cum se poartă, cum gîndeşte,
cum scrie, pînă şi cum vorbeşte… repede. Iar în franceză turuie ca un supersonic.
Toţi îl „arată cu degetul”, chit că motivele sînt cardinal diferite: unii îl apreciază şi
venerează, alţii îl privesc ca pe om straniu dus în „lumea lui”.
Emilian Galaicu-Păun are un loc inconfundabil în literatura
română
Mircea V. Ciobanu a spus că noul proiect poetic al lui Emilian Galaicu-Păun este o dialogie: „Există un dialog
între dragoste și moarte, este, dacă vreți, „Cântarea cântărilor” scrisă azi pentru că e relația dintre un împărat al
poeziei și o tânără cititoare. Nu doar „Cântarea cântărilor” e textul clasic de referință în biografia de poet a lui
Emil, ci este și „Cartea tibetană a morților”. Galaicu-Păun își face propriul Panteon, în care este și Goethe, dar
este și Emil Brumaru, sunt și scriitorii japonezi, dar este și Gheorghe Crăciun și Mariana Marin, și Ioan Flora,
adică un Panteon propriu și sincer”.
Transformarea făpturii în scriptură

În Arheu avem, implicit, o teorie a experienței erotice, susține Alexandru Cosmescu. „În fond, poetul înceacă să
ne arate că nu avem niciodată o experiență nudă, naivă, pură, directă, imediată a lucrurilor, lucrul acesta se vede
clar în momentul experienței erotice. Eroticul ar rămâne obscur dacă nu aduci o serie de grile culturale, grile de
interpretare care permit să formulezi un sens experienței trăite. Pare că vocea poetică ar prefera scriptura
făpturii. Însuși procesul de transformare a făpturii în scriptură este ceea ce definește atitudinea acestei voci
poetice față de propria experiență. Experiența merită trăită doar în măscura în care ea poate furniza material
pentru transformarea făpturii în scriptură”, punctează Alexandru Cosmescu.

Emilian Galaicu-Păun le-a mulțumit vorbitorilor și tuturor celor prezenți la lansare, precum și celor ce-i vor căuta
volumul în librării sau biblioteci: „Îmi asum responsabilitatea pentru reinventarea unei altfel de scrieri, am simțit
necesitatea de a-mi reinventa uneltele de muncă. E foarte important să ai și experiența scrierii unui roman,
lucrurile se reașază, descoperi o altă structură. La un moment dat a venit ghilotina care a despărțit apele. Astfel
s-a întâmplat o desprindere de poetica „Armelor grăitoare”.
 Romanul Gesturi de Emilian Galaicu-Păun.
Corporalitatea lumii şi a literaturii
Ne întrebăm dacă nu indică acea exclamaţie finală – „Personne c’est moi” – o stare de alertă a subiectivităţii, o replică a creatorului
împotriva textului care aproape că l-a devorat? Să fie oare romanul lui Emilian Galaicu-Păun doar o expresie narativă a teoriei barthesiene
despre acea „realitate formală independentă de limbă şi stil”?. Dincolo de faptul că textul romanului reprezintă un excelent
material pentru aplicarea teoriei intertextualităţii şi se pretează foarte
bine la sofisticatele instrumente de lucru ale naratologilor francezi
sau ale reprezentanţilor Şcolii neoretorice de la Liége (grupul μ), e
la fel de rezonabilă şi necesară o perspectivă metalingvistică asupra
lui, care i-ar pune în evidenţă mărcile intersubiectualităţii şi i-ar
confirma caracterul dialogic. „Personne” înseamnă, în acelaşi timp,
„nimeni” şi „persoană”, iar prozatorul profită de această ambiguitate.
Sensul se află la graniţă şi rămâne mereu disponibil răsturnărilor, dar
tocmai acest fapt este urmărit ca într-o bună tradiţie a romanului heterodox. Dispuşi să ne conformăm convenţiilor acestei scriituri, putem
glisa după necesitate în orizontul celor doi versanţi ai textului. Pe de
o parte, putem urmări mecanismul lingvistic de generare a sensului
în spaţiul interstiţial al textului, apreciind activitatea scriitorului care
devine similară cu cea a bricoleur-ului şi a meşteşugarului, pe de altă
parte şi în pofida convenţiilor expuse de Barthes în Moartea autorului,
vom căuta să identificăm vocea/vocile, schimbul de registre vocale
replică-acord ale subiectului/subiecţilor creatori.
 Orice manifestare a reflecţiei în lumea contemporană, în viziunea
teoreticienilor poststructuralişti, este deja fixată în sistemul limbii
sau al textelor, în codurile supratemporale sau gramatica universală.
Autonomia subiectului se pierde tocmai atunci când el se pomeneşte
în mirajul structurilor verbale şi al re-scrierii codurilor. Textul nu se
produce în conştiinţa subiectului – a autorului sau a cititorului –, ci
este un imanent proces al limbii, suficient sieşi în vederea procedurii
de generare a sensului.
În viziunea lui Barthes, a-i da textului un autor înseamnă a închide
sensurile în cele conferite de el, a închide scriitura. Iată de ce autorul
este eliminat, în mod regretabil, din schemă, repudiat, considerat
„detaliu aproape inutil”. Dar „oare – îşi pune întrebarea Eugen Simion
analizând un studiu semnat de Blanchot, unul dintre susţinătorii
programului, – negând existenţa autorului, eseistul nu face, în realitate, decât să-i sublinieze în chip stăruitor
prezenţa. Această absenţă
şi acest loc de absenţă sugerează, la lectură, contrariul: o plenitudine,
o prezenţă, o forţă structurantă. Chiar şi în ipostaza de exilat, autorul
 este unul din acele goluri din sculptura modernă care semnifică, poate,
mai mult decât plinurile. Absenţa lui este suspectă: o absenţă interogativă, un exil care pune mereu ceva în discuţie şi, negreşit, ne provoacă.
Ne provoacă să ne gândim fără încetare la absenţa, la exilul său. Nu-i,
oare, această formă o formă a prezenţei lui?” Romanul în întregime se arată a fi un caleidoscop de limbaje
sau texte „pseudoreferenţiale” – magice, religioase sau literare,
care structurează omul, forme şi semne pline de înţelesuri contradictorii, disponibile decodificării. Felul în care Emilian Galaicu-Păun vede
lumea şi textul, viaţa
şi literatura denotă gustul pentru pluralismul postmodernist şi refuzul
ostentativ al proiectului unei singure variante de lume impus de totalitarisme. Lumea postbabelică a romanului lui Emilian Galaicu-Păun
defineşte raportul dintre om şi o lume fermecată de simulacrele comunicării, având, totodată, conştiinţa pericolului dezumanizării, a
discreditării şi relativizării categoriei de adevăr şi valoare. Proiectul unitar
al acestei lumi în care „se pot regăsi spiritul, suflul, parfumul, urmele
polilingvismului originar” se arată a fi o vastă reţea interactivă,
ai cărei participanţi contribuie împreună la evenimentul creaţiei şi al
schimbului de sens fără sfârşit.