FIZIOLOGIA CIRCULATIEI

VENOASE

FIZIOLOGIA CIRCULATIEI
LIMFATICE
 CIRCULATIA VENOASA
Dupa ce a cedat oxigenul si substantele
nutritive la nivelul retelei capilare, sangele
incarcat cu CO2 se intoarce prin vene la
nivelul inimii drepte → pompat in mica
circulatie in vederea indepartarii acestuia si
reoxigenarii la nivelul alveolo-capilar.

Sistemul venos al marii circulatii: venule,

vene mici, mijlocii si mari → AD
Particularitati morfo-functionale ale
sistemului venos
Proprietatile functionale ale venelor:
- extensibilitatea
- contractilitatea
Extensibilitatea (distensibilitatea) – 6-10 ori mai
mare decat a arterelor.
Distensibilitatea totala (complianta) = cresterea
maxima de volum determinata de cresterea
presiunii.
Volumul venelor x3 decat al arterelor;
distensibilitatea x8; complianta x24
Contractilitatea venelor este asigurată prin
prezenţa de muşchi neted şi inervaţia
simpatică (tonus venos) şi are rol în
depozitarea şi mobilizarea de sânge în funcţie
de necesităţi.

Conductanţa venoasă variabilă permite variaţii

de debit sanguin în funcţie de diametrul
venos.

Tonusul musculaturii netede influenţează şi

distensibilitatea peretelui venos.
Caracterele circulatiei venoase
Circulaţia venoasă face parte din sistemul de
joasă presiune, alături de circulaţia capilară,
circulaţia pulmonară şi circulaţia limfatică.
- calibrul vascular creşte progresiv dinspre
periferie spre cord, iar suprafaţa totală de
secţiune scade progresiv.
- viteza de circulaţie înregistrează o creştere
progresivă (10-25 cm/s în vena cavă
inferioară; 7-10 cm/s în vena cavă
superioară).
- viteza de curgere este mai mica decât în
artere, deoarece la acelaşi debit total (debit
cardiac = retur venos) în vene secţiunea
totală este mai mare de ~3 ori.
- curgerea sângelui în vene este non-pulsatilă
şi non-turbulentă.
- volumul de sânge prezent la nivelul venelor
este net superior celui din sectorul arterial
- rezistenţa la curgere este mică.
- presiunea este scazută.
 Presiunea venoasa
In decubit dorsal toate venele sunt ~ la nivelul
AD şi presiunea este egală.

In marea circulaţie presiunea venoasa scade:

- de la 12 mm Hg în capilarele venoase
- la 7-8 mm Hg în venele mici,
- la 3-4 mm Hg în venele mijlocii,
- la 0-2 mm Hg în venele mari.
 Variaţii ale presiunii venoase determinate de:
- fluctuaţiile de presiune din AD în cursul ciclului
cardiac,
- variaţii legate de ciclul respirator,
= fenomene de aspiraţie, presiunea putând coborî
în inspirul forţat până la - 4 mm Hg.

Presiunea venoasă poate fi determinată (măsurată şi

înregistrată) direct, atât la nivelul venelor superficiale
(presiune venoasă periferică, 4-12 cm H2O), cât şi în
venele intratoracice (presiune venoasă centrală, 6-16
cm H2O).
 Determinarea directă necesită punerea în
contact a lumenului venei cu un dispozitiv
manometric / un traductor de presiune;
- flebomanometria prin metoda sângerândă
foloseşte manometrul cu apă.
Variaţiile presiunii venoase pot fi înregistrate
(jugulograma) prin plasarea unui traductor
piezoelectric pe tegumentul suprajacent unei
vene suficient de superficiale.
Presiunea venoasă este mai scazută în
inspir şi creşte în efort.
 Variaţii fiziologice apar în
- efort fizic,
- stări emoţionale,
- modificări posturale.
- in ortostatism la nivelul membrelor inferioare
presiunea venoasă este 90 mm Hg, în timp
ce la jugulară este 0 mm Hg.
Variatii patologice se înregistrează în:
insuficienţa cardiacă dreaptă, pericardite,
compresiune venoasă, şunt arterio-venos.
Scăderi patologice apar în colaps, şoc,
varice.
 Jugulograma reprezintă înregistrarea presiunii
venoase sistemice “centrale” :
- presiunea din atriul drept reflectată ca
modificări de calibru la nivel jugular, captate
cu traductor piezoelectric.
In cursul ciclului cardiac apar trei deflexiuni
pozitive (a, c, v) şi două negative (x, y), care
corespund modificărilor de presiune în atriul
drept :
• a - sistola atrială,
• c - bombarea planşeului AV spre atriu în
sistola ventriculară isovolumică,
• x - coborârea imediată a planşeului
atrioventricular în timpul ejecţiei,
• v - restabilirea poziţiei iniţiale a planşeului
în diastola ventriculară izovolumică, în
paralel cu acumularea sanguină atrială
prin retur venos,
• y - evacuarea rapidă a atriului în ventricul
la începutul umplerii ventriculare
 Modificari patologice ale jugulogramei:
- In fibrilaţia atrială dispare unda a datorită
absenţei unei sistole atriale eficace.
- In insuficienţa tricuspidiană:
- unda a pare mai redusă,
- depresiunea x este redusă,
- dispare sau este înlocuită de unda pozitivă R (de
regurgitare),
- unda v fiind mai amplă;
- undele c, R, v se pot contopi într-o amplă undă
pozitivă sincronă cu sistola ventriculară,
- depresiunea y este mai profundă decât în mod
normal.
- In stenoza tricuspidiană:
- unda a este mai amplă,
- unda c este mai scurtă,
- depresiunea y diminuă pâna la dispariţie.
- In pericardita constrictivă:
- unda a este mai amplă
- depresiunea y este mai profundă.
- In insuficienţa cardiacă dreaptă şi în cea
globală:
- unda a creşte foarte mult,
- depresiunea y diminuă.
 Factori ce determină şi
influenţează circulaţia venoasă
1. Activitatea de pompă a inimii
Intoarcerea venoasă este rezultatul diferenţei
de presiune dintre capilare şi atriul de
destinaţie, curgerea sângelui în vene spre
cord fiind deci în ultimă instanţă determinată
de pompa ventriculară din circuitul respectiv
(ventriculul stâng pompează sângele prin
arterele, capilarele şi venele din circulaţia
sistemică, până în atriul drept).
 Sistola ventriculului stâng determină un
gradient presional (capilare arteriale 30-45
mm Hg, capilare venoase 10-15 mm Hg,
vene 5-7 mm Hg, atriu 0 mm Hg).
Factorii care contribuie la întoarcerea
venoasă sau o influenţează include
a. volemia, debitul cardiac şi rezistenţa
periferică,
b. complianţa şi statusul contractil venos
(venoconstricţia simpatică scade complianţa
şi creşte presiunea venoasă),
c. presiunea hidrostatică şi valvele venoase,
d. efectul de aspiraţie al ventriculului drept,
e. pulsaţiile arterelor învecinate,
f. modificările presiunii abdominale şi
toracice (aspiraţia toracică, determinată
de presiunea negativă intratoracică în
inspir; se amplifică în efort şi este
eliminată în respiraţia artificială).
g. contracţia muşchiului scheletic poate
determina o presiune externă de 100-150
mm Hg, în cazul mersului realizând o
adevărată pompă periferică.
 CIRCULATIA LIMFATICA
Sistemul limfatic este o cale derivată de
drenaj a lichidului interstiţial, care este în
relaţie de schimb cu plasma la nivelul
capilarelor sanguine, prin difuziune dar şi în
masă, conform echilibrului Starling (filtrare la
nivelul capilarelor arteriale şi reabsorbţie la
nivelul capilarelor venoase).

Elementele componente sunt: vasele limfatice

(capilare, vene, colectoare limfatice) şi
ganglioni limfatici.
 Limfa se formeaza din lichidul interstiţial la
nivelul capilarelor limfatice şi este drenată prin
vase de calibru mai mare pâna în venele
subclaviculare;
- dreapta pentru canalul limfatic drept, ce
transportă limfa din membrul superior drept şi
jumătatea dreaptă a capului, gâtului şi
toracelui (parţial);
- stânga pentru canalul toracic, ce transportă
limfa din restul corpului.
Sunt lipsite de circulaţie limfatică ţesuturile
epitelial, osos, cartilaginos, precum şi sistemul
nervos central.
 Capilarele si vasele limfatice
Situate în apropiere de capilarele venoase,
capilarele limfatice au aspect incipient în fund de
sac, au diametru de 20-30 μm, mai mare decât
capilarele sanguine, şi sunt în număr mai mic decât
acestea.
Celulele endoteliale care formează peretele
capilarului limfatic prezintă filamente citoplasmatice
contractile, sunt conectate prin rare joncţiuni
intercelulare de tip aderent, dar nu prezintă joncţiuni
strânse şi sunt dispuse parţial suprapuse, cu spaţii
intercelulare de ordinul μm, realizând structuri de tip
valvular, în care marginea celulei externe este
ancorată în ţesutul înconjurător prin legături cu
fibrele de colagen.
Permite drenarea de lichid interstiţial şi asigură
permeabilitatea pentru moleculele mari.
Dispozitivul valvular favorizează formarea
limfei, fiind deschis când ţesutul este destins
prin acumularea de lichid interstiţial şi închis
când presiunea din capilarul limfatic este
superioară celei interstiţiale.
Muşchiul neted din peretele vaselor limfatice
asigură prin contractilitatea sa modificări de
calibru şi de presiune luminală, datorită
prezenţei de valvule ce împiedică refluxul
limfatic.
 Formarea limfei
Compoziţia limfei prezintă caracteristici
regionale în ce priveşte concentraţia proteică,
aceasta fiind în medie de 20 g/l, cu valori
crescute în ficat (60g/l) şi intestin (30-50 g/l).
Concentraţia de lipide este de 1-2% la nivel
de canal toracic.
Debitul limfatic de repaus sunt următoarele:
- canal toracic 100 ml/h;
- alte colectoare 20 ml/h;
- total 120 ml/h;
- 1/100 din debitul de filtrare la nivelul capilarelor arteriale;
- ~ 3,5 l/24 h (echivalent cu volumul plasmei sanguine).
 Factorii care determină variabilitatea
debitului limfatic includ:
- presiunea hidrostatică interstiţială (debitul
limfatic creşte de 10 ori pentru variaţia
acestei presiuni de la -6,3 mm Hg la 0 mm
Hg),
- creşterea presiunii sângelui capilar,
- scăderea presiunii oncotice a plasmei,
- creşterea presiunii oncotice interstiţiale,
- creşterea permeabilităţii capilare.
Mecanismele formarii limfei
Rata de formare a limfei într-un ţesut poate
creşte de 10-15 ori în condiţiile în care se
modifică raportul dintre presiunile
transparietale la nivelul capilarelor sanguine
sau coeficientul de filtrare al peretelui, dar
limfa este diferită în cele două cazuri, având
concentraţie mai mică decât de obicei în
primul caz şi mai mare în al doilea caz.
Factori determinanti ai circulatiei
limfatice
Circulaţia limfatică este determinată de rata
de formare a limfei din lichid interstiţial, adică
de pătrunderea lichidului interstiţial în
interiorul capilarelor limfatice, fenomen
guvernat de presiunile exercitate aici.
La acestea se adaugă funcţionarea
capilarelor limfatice ca o pompă, prin cuplul
funcţional dintre fibrele mioendoteliale şi
dispoziţia valvulară.
Vasele limfatice acţionează ca pompe segmentare
(presiunea dezvoltată este de până la 25-50 mm
Hg), pe baza contracţiei muşchiului neted parietal
(miogenă, determinată de distensie) şi a valvelor
prezente (la distanţe de câţiva mm în vasele mari şi
chiar mai aproape în cele mici).
Contracţia segmentară a vaselor limfatice se
produce la intervale neregulate de timp (de câteva
ori pe minut), frecvenţa crescând cu creşterea
presiunii.
Prezenţa valvelor determină unidirecţionalitatea
fluxului limfatic şi asigură coordonarea contracţiilor
miogene; contracţia unui segment este urmată de
distensia segmentului din aval, ce determină
contracţia acestuia.
Rolul circulatiei limfatice