Paradigma educației în contemporaneitate

“Copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile."

Henry Ward Beecher
Conceptul de paradigmă
Defineşte un model exemplar de abordare a ştiinţei aflată în stadiul epistemologic avansat,
recunoscut de comunitatea cercetătorilor. Este un concept epis-temologic fundamental, lansat
de Kuhn, cu aplicaţii în ştiinţele naturii, îndeplinind o dublă funcţie: susţinere a domeniului
cercetat fixat ca „matrice disciplinară” şi închidere în momentul în care criza cunoaşterii
impune revoluţia în ştiinţă realizabilă prin înlocuirea sa cu noua paradigmă. Aplicarea
conceptului de paradigmă în educaţie solicită eliminarea tendinţei de utilizare nejustificată a
termenului, în numeroase situaţii şi contexte. Este necesară valorificarea sa ca reper
epistemologic angajat deplin în susţinerea statutului pedagogiei ca ştiinţă socioumană matură.
Are drept consecinţă epistemologică majoră confirmarea şi perfecţionarea teoriilor generale
ale domeniului şi promovarea unor „modele-ideale” eficiente în cadrul unei cunoaşteri
pedagogice ştiinţifice. Identificarea paradigmelor afirmate în istoria pedagogiei validează
epistemologic stadiul atins de cunoaşterea ştiinţifică specifică domeniului. Paradigmele pot fi
evidenţiate după momentul istoric al apariţiei pedagogiei ca domeniu de cunoaştere specific:
pedagogie premodernă – paradigma conformităţii educaţiei cu natura; pedagogie modernă –
paradigma pedagogiei psihocentriste şi paradigma pedagogiei sociocentriste; pedagogie
postmodernă – paradigma curriculumului.
 Aplicarea conceptului de paradigmă
în educaţie/pedagogie
 
Este o problemă dificilă care poate fi rezolvată, dar în măsura evitării/eliminării a două interferenţe nocive în
plan epistemologic şi social, generate de: 1) aplicarea ne-condiţionată a metodologiei de cercetare
experimentală, tipică ştiinţelor naturii la nivelul ştiinţelor socioumane.
–Paradigmele, în sens larg, pot fi acceptate ca modele virtuale, exersate metaforic chiar în dicţionarele
de specialitate, care operează distincţia istorică polară între:
 
A) „Paradigma educaţiei vechi” – centrată pe abor-darea educaţiei din perspectivă predominant:
 
a) analitică (accent pe elemente şi relaţii pedago-gice izolate);
b) cumulativă (prin ”acumulare de elemente”, gene-rînd un amalgam care duce mai mult la „creşterea
problemelor” decît la rezolvarea lor);
 
c) transformatoare (prin schimbări operate conti-nuu în formă de „cataplasmă”, greu de stabilizat normativ);
 
d) punctuală, statică, simplă, care întreţine „o vizi-une artificială”, inadecvată pedagogic şi social.

B) Paradigma educaţiei noi – centrată pe abordarea educaţiei din perspectivă predominant:

 
•analitico-sintetică (accent pe elemente esenţiale şi relaţii
interdependente);
•integratoare (accent pe valorificarea elementelor în cadrul unor
structuri complexe);
•dinamică (accent pe schimbare în termeni de evoluţie calitativă şi de
reformă, în condiţii de criză a sistemului;
•pragmatică (accent pe identificarea şi rezolva-rea problemelor
esenţiale, pe baza unor modele teoretice validate social);
•globală (accent pe interdependenţa fenomene-lor, acţiunilor, proceselor
pedagogice, în cadrul
•unor reţele complexe perfectibile în contextul activităţii de educaţie,
care întreţine „o viziune naturală” la scara întregului sistem şi proces de
învăţămînt.
 In secolul nostru pe scena vietii se desfasoara un spectacol uluitor, in care
umanitatea este antrenata sa joace roluri complexe si dramatice – indivizii, prinsi in
mrejele progresului, remodeleaza universul, dar platesc tribut pentru cutezanta si
pentru orgoliul nemasurat de a atinge absolutul; astfel, razboaie sangeroase macina
temeliile natiunilor, factorul material primeaza in fata celui spiritual, emigrarea
genereaza dezradacinare- de multe ori individul se rupe de mediul sau dar nu se
poate integra nici in cel nou-, notiuni precum dreptate, generozitate, toleranta,
rabdare nu mai reprezinta deja valori morale incontestabile iar familia, fundamentul
solid pe care atatea societati si-au construit fiinta nationala, isi pierde sensul si
valentele adanci, daca indrazneste sa domoleasca forta banului.
In aceste conditii, cand timpul nu mai are rabdare (din nou ) cu oamenii, o
abordare a problemei educatiei reprezinta un gest de curaj dar si de responsabilitate.
Tarile foarte dezvoltate si-au construit, firesc, de-a lungul mai multor zeci de
ani, o civilizatie puternica, in acord cu spiritul specific fiecarei natiuni si acum, la
adapostul suprematiei financiare si politice, isi permit luxul de a gasi si impune
strategii educationale ce imbina cu succes traditia si libertatea spiritului. Insa
natiunile trecute prin furcile caudine ale unor regimuri totalitare se confrunta cu cel
putin doua probleme majore. In primul rand educatia nu este sustinuta cum s-ar
cuveni de catre autoritatile statului, in sensul ca se acorda foarte putine fonduri si
reforma in invatamant este superficiala.Apoi, acestor tari le este foarte dificil sa-si
gestioneze libertatea- sa o defineasca si, ceea ce este cel mai important, sa-i
cunoasca si sa-i accepte limitele. De aceea apare, din pacate, riscul a ceea ce se
intelege prin “teoria formelor fara fond”, gandita cu intelepciune si simt al realitatii
de Titu Maiorescu.
• Oricum, sincronizarea cu spiritul veacului trebuie sa se
produca si pentru realizarea acestui obiectiv este necesara
implicarea, in mod egal, a tuturor factorilor determinanti
pentru succesul reformei in invatamant: in primul rand
autoritatile statului (factorii politici ); in al doilea rand
comunitatea locala, parinti, scoala, profesori; in al treilea
rand comunitatea internationala. Imbinand cu
responsabilitate radacinile fiecarei natiuni cu spiritul
novator se va construi un sistem nou si sanatos- educatia
permanenta- un proces continuu, ce se sprijina pe patru
piloni: a invata sa cunosti, a invata sa actionezi, a invata sa
traiesti impreuna cu ceilalti, a invata sa fii.
• A invata sa cunosti inseamna a invata sa acumulezi
cunostinte generale pentru a profita de oportunitatile pe care
educatia le pune la dispozitia individului de-a lungul intregii
vieti.

7
 A invata sa faci presupune deprinderea de adaptare la diferitele contexte
sociale cu care omul se poate confrunta; el trebuie pregatit profesional si mai ales
psihologic pentru o lume in permanenta schimbare ale carei dominante sunt
reprofilarea si sincretismul diferitelor domenii.
A invata sa traiesti impreuna cu ceilalti inseamna angajarea in proiecte
comune si capacitatea de a rezolva conflictele in spiritul respectarii valorilor
pluralismului, al intelegerii reciproce si al pacii.
In sfarsit dar nu in ultimul rand prin a invata sa fii se intelege dezvoltarea
personalitatii in asa masura incat ea sa reveleze in permanenta Omul: membru
responsabil al familiei si al comunitatii, cetatean, producator, creator, spirit novator.
In acest sens, educatia nu trebuie sa neglijeze nici o latura a potentialului uman:
memoria, ratiunea, simtul estetic, calitatile fizice si capacitatea de a comunica
 •Demersul de abordare a problemei educatiei atinge in acest moment un aspect
major – aportul profesorului la o reforma de maxima complexitate si revigorare a
sistemului de invatamant. Se stie ca dascalul, educatorul a fost intotdeauna , prin
tinuta sa profesionala si morala , un model, atat pentru elevii sai cat si pentru
diferite comunitati sociale in care s-a putut afirma ca si creator , ca pionier al Ideii.
Un adevarat dascal stie mereu sa comunice , in afara continuturilor specifice
disciplinei sale , un mesaj mult mai important si mai pretuit de elevi – valorile
morale in care el crede si care considera ca trebuie valorizate de invatacei,
experiente de viata , conduita si decenta care stau la baza succesului , increderea in
ceea ce se poate obtine prin efort propriu si pretuirea lucrului bine facut.
•Temelia ce sta la baza formarii unui bun dascal si menirea acestuia nu trebuie
sa se schimbe; doar ca profesorul, supus el insusi procesului de educatie
permanenta, trebuie sa se formeze in permanenta pentru a fi la curent cu spiritul
vremii in care evolueaza. De aceea trebuie sa fie implicat intr-o munca eficienta de
echipa la nivelul scolii , in proiecte derulate de diferite organizatii si institutii din
tara si din afara ei si trebuie sa participe la diferite activitati desfasurate in cadrul
programelor de formare continua.

9
Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni
specifice de prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că
educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se înţelege decalajul dintre
rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii. Dintre soluţiile specifice şi
generale găsite enumerăm:
- inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;
- introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;
- întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare; -
formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;
- conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel
local;
- organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;
- regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a tinerilor
în viaţa profesională şi socială.

10
Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educaţie dintre
care:
•educaţia relativă la mediu (educaţia ecologică );
•educaţia pentru pace şi cooperare;
•educaţia pentru participare şi democraţie;
•educaţia pentru sănătate;
•educaţia interculturală;
•educaţia în materie de populaţie sau demografică;
•educaţia economică şi casnică modernă;
•educaţia pentru drepturile omului;
•educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
•educaţia pentru comunicare şi mass-media;
•educaţia nutriţională;
•educaţia pentru timp liber.

11
Noile educaţii sunt definite la nivelul programelor şi a recomandărilor
UNESCO ca răspuns la imperativele lumii contemporane. Procesul
declanşat stimulează trecerea de la demersurile specifice la abordările
globale, interdisciplinare şi permite aprofundarea unor probleme sociale
care cer soluţii concrete: democraţia, pacea, mediul,alimentaţia, sănătatea
etc. aceste educaţii trebuie să fie gândite în condiţiile optimismului
pedagogic, putând facilita descoperirea răspunsurilor la problemele cu care
se confruntă fiecare generaţie.

12
 Introducerea noilor educaţii se face prin intermediul a două strategii: a)prima
strategie vizează promovarea unor noi modele consacrate diferitelor educaţii
mergând până la crearea unor noi discipline mai cuprinzătoare (educaţia civică,
educaţia cetăţenească, educaţia globală etc.);
b)a doua strategie presupune infuzia de elemente noi în conţinuturile tradiţionale,
strategie adoptată în multe ţări, inclusiv în ţara noastră.
În ciuda situaţiei paradoxale în care se găseşte, în pofida obstacolelor cu care se
confruntă, educaţia este invitată să pregătească într-o manieră activă, mai
constructivă şi dinamică, generaţia viitoare. În aceste condiţii noile educaţii vin să
pregătească un comportament adecvat, adică raţional care să atenueze în parte şocul
viitorului.

13
 Bibilografie

Bîrzea C. Arta şi ştiinţa educaţiei. Bucureşti: E.D.P. RA., 1995.

Cristea S. Fundamentele pedagogiei. Iaşi: Poli-rom, 2010.

De Landsheere V., De Landsheere G. Definirea obiectivelor educaţiei. Bucureşti: E.D.P., 1979
Dewey J. Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei. Bucureşti: E.D.P. RA., 1992. 
 
Flew A. (coord.). Dicţionar de filozofie şi logică, ed. II. Bucureşti: Humanitas, 1999.
 
Lecourt D. (coord.). Dicţionar de istoria şi filo-zofia ştiinţelor. Iaşi: Polirom, 2005.

14