Sunteți pe pagina 1din 7

Ipostazele naturii în

lirica eminesciană

Elevă: Cezara-Bianca MOLDOVAN


Școala Gimnazială ,,Dr.Bernàdy György”
Clasa a-VI-a A
Prof. Diaconu Mariana
Natura, natura ........iubirea
Natura cunoaște la Mihai Eminescu două ipostaze: una
terestră și alta cosmică.
Natura terestră se manifestă la Eminescu în rotirea veșnică a
anotimpurilor, iar cea cosmică se referă la lună la stele la
corpuri cerești.
Natura este umana, ocrotitoare, caldă, intimă sau tristă,
rece, în deplină concordanță cu stările sufletești ale poetului.
E drept, el nu are niciun pastel, nicio poezie consacrată
numai naturii. Dar, cum am văzut, în poeziile lui de dragoste
subiectivă, natura adesea, dacă nu primează, e pe același
plan cu dragostea.
În poeziile lui Mihai Eminescu, natura apare  ca un spațiu
armonios al întâlnirii îndrăgostiților, natura e un cadru, iar
cadrul ia proporții întinse.
Natura e întotdeauna în funcție de sentiment și, foarte
adesea, expresia stărilor de suflet, în orice caz este cadrul
strict necesar al vieții.
,,LACUL”
În poezia „Lacul", natura e întotdeauna în funcție de sentiment și, foarte adesea, expresia
stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al vieții.

Romanticul Eminescu, plasează descrierea în noapte, conferind naturii o notă de mister,


de taină de nepătruns
“Vântu-n tresti lin foșnească
Unduioasa apă sune!”
Amplifică misterul, își exprimă trăirile suferințele în natură, accentuează armonia dintre
iubire și natură.
“În zadar supin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr”
,,REVEDERE”
Altă ipostază este cea a unei naturi blânde și domestice, familiare, care-i protejează pe îndragostiți,
o natură văzută ca o casă a omului, ca un adăpost al ființei umane. Această ipostază se întâlnește mai
ales în poeziile scrise în stil popular.
La Eminescu, natura se afla într-o relație de stransă interdependență cu dragostea. Poeziile despre
natură ale lui Eminescu sunt în același timp si poezii de dragoste. Natura formează cadrul larg și
generos în care se desfasoară ritualul erotic.

În poezie este o chemare în codru. Imaginea codrului se constitue din următoarele elemente: izvorul,
crengile, râurile, lacurile. Ele sunt suficiente pentru a sugera înfățișarea feerica a cadrului fizic.
,,MAI AM UN SINGUR DOR”
Natura este întalnită în majoritatea operelor lui Eminescu, de când era înca copil și
până când și-a scris testamentul (,,Mai am un singur dor”).
Șederea mai lungă în codru poate duce la o adormire în codru sau chiar la dorința de
moarte.
Fuziunea om—naturã, pentru care pledează Eminescu în toate poeziile lui de dragoste,
este o modalitate de a nega totalitatea omului ca țintă trecatoare, natura este veșnicã
și, aspirând prin contemplație la o contopire organicã cu ea, omul cautã o cale de
acces spre eternitate.
,,DORINȚA”
Poezia “Dorință” este o chemare în codru.
Imaginea codrului se constitue din trei elemente: izvorul ,,care tremură pe prund” , prispa ,,cea de
brazde”, crengi ,,plecate o ascund”; aceste elemente sunt suficiente pentru a sugera înfățișarea
feerică a codrului fizic.
Jocul gesturilor este unul de tandrețe: ,,Pe genunchii mei ședea-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar
în păr, înfiorate, / Or să-ți cada flori de tei.”
În final, somnul și visul sunt în acord cu mișcarea naturii. Față de prima parte în care era prezentat
cadrul fizic, în ultima parte, imaginea se completează cu alte detalii (cântul singuraticelor izvoare,
blânda batere de vânt, armonia codrului bătut de gânduri, căderea florilor de tei), care conferă
naturii o notă umană, meditativă. Codrul bătut de gânduri pare o ființă ce a ajuns să reflecteze asupra
semnificației poveștii de iubire pe care o tainuiește.
,,SOMNOROASE PĂSĂRELE”
”Somnoroase păsărele” este o poezie scurtă, simplă, delicată ca un cântec de leagăn.
Păsărelele, somnoroase, dispar între rămurele și se culcă în cuiburile lor. În pădurea
întunecată se face atât de multă liniște, încât se aud izvoarele cum curg. Florile din
grădină își strâng petalele și adorm și ele. Lebăda parcă plutește pe apa liniștită, spre
trestii, unde urmează să doarmă (poate cu capul sub o aripă). Iar pe cer se ridică Luna,
care ne face să visăm.
Poetul prezintă natura, o natură cu elemente personificate care acționează în antiteză cu
elementele însuflețite precum lebăda și păsările ori parte fără de suflet, dar cu
personificare umană, gen ,,izvoarele suspină”, ,,codrul negru tace”, ,,dorm și florile-n
grădină”. Se remarcă imaginea unei luni veghetoare peste întreaga liniște așternută în
somn.
Animatele se află în mișcare (păsările se adună, lebăda trece), către adăpostul oferit de
natură – cuiburi, trestii.
Imaginea lunii, care veghează de sus peste întreaga fire, contribuie la realizarea
atmosferei –,, Peste-a nopții feerie/ Se ridica mândra lună”.