SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv este alcătuit din:

 tractul digestiv
 glande anexe

Organele digestive transformă

alimentele în compuşi simpli
asimilabili şi utilizabili,
Tractul digestiv
 comunică cu exteriorul prin două orificii (bucal şi anal)
 este alcătuit din mai multe segmente, diferite ca structură şi
funcţie:
 cavitate bucală,
faringe,
esofag,
stomac,
intestin subţire,
intestin gros.
 Peretele tractului digestiv este format din patru – cinci tunici
suprapuse, care, de la interior spre exterior sunt: mucoasa,
submucoasa, musculoasa, adventicea/seroasa.
Tunica mucoasă
 este formată dintr-un epiteliu şi un corion alcătuit din ţesut
conjunctiv.
 Cavitatea bucală, parţial faringele şi esofagul sunt căptuşite cu
un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat
 stomacul, intestinul subţire şi aproape întreg intestinul gros
sunt căptuşite cu un epiteliu simplu, prismatic, specializat în
secreţie şi absorbţie.
Tunica submucoasă
 este formată dintr-un strat de ţesut conjunctiv lax care
circumscrie musculoasa mucoasei.
 În submucoasă se găsesc vase sangvine şi limfatice, glande
exocrine în anumite regiuni, precum şi plexul nervos
submucos Meissner.
Tunica musculară
 înconjoară submucoasa şi este formată predominant din fibre
musculare netede
 Această tunică este inervată de plexul mezenteric Auerbach,
localizat între cele două straturi musculare.
Tunica seroasă / adventicea
 acoperă organele tractului digestiv situate la nivelul
cavităţii peritoneale
 formată din ţesut conjunctiv elastic lax, acoperit cu un
epiteliu endoteliform.
 La nivelul cavităţii bucale, faringelui, esofagului şi
rectului, musculatura este acoperită de o reţea densă de
fibre colagene care ancorează tractul digestiv de
organele învecinate.
 Acest strat de ţesut conjunctiv este numit adventice.
 Cavitatea bucală (orală)

 este primul segment al tubului

digestiv,
 comunică cu exteriorul prin
orificiul bucal şi cu faringele
prin orificiul bucofaringian.
 Pereţii cavităţii bucale
Peretele anterior
 format din buza superioară şi inferioară, unite lateral la nivelul comisurilor labiale.
 Buzele sunt pliuri musculo-mucoase, care prezintă la exterior piele, la interior
mucoasă bucală, iar în mijloc o pătură musculară striată constituită din muşchiul
orbicularul buzelor şi muşchiul ridicător al buzei superioare.
Pereţii laterali
 formaţi din cei doi obraji,
Peretele inferior
 constituie planşeul cavităţii bucale, acoperit de limbă.
Peretele superior sau plafonul bucal
 format din palatul dur, care separă cavitatea bucală de cavitatea nazală, continuată
posterior cu palatul moale sau vălul palatin, care separă cavitatea bucală de
nazofaringe.
 Uvula, sau omuleţul, este o formaţiune care atârnă central, la partea posterioară a
palatului moale, împiedicând trecerea prematură a bolului alimentar în faringe.
Compartimentele cavităţii bucale

Arcadele dentare împart cavitatea bucală în două sectoare:

➢ vestibulul bucal – situat în afara arcadelor dentare, între
buze, obraji şi dinţi
➢ cavitatea bucală propriu-zisă – situată intern faţă de
arcadele dentare
 Organe din cavitatea bucală
În cavitatea bucală se găsesc limba şi dinţii.
Limba
 organ musculo-mucos, format din două segmente:
➢ porţiunea orală – anterioară, sau corpul limbii
➢ porţiunea faringiană – posterioară, sau rădăcina limbii
 Capătul anterior al corpului formează vârful limbii.
 Limba este formată dintr-un schelet fibromusculos, acoperit de mucoasă linguală
(formată dintr-un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat)
 Musculatura limbii, cu structură striată, este formată din muşchii intrinseci (proprii)
şi muşchii extrinseci.
 Muşchii extrinseci (hioglos, stiloglos, genioglos şi palatoglos) leagă limba de
structuri învecinate.
Limba
 este un organ aplatizat,
 prezentă o faţă superioară şi una inferioară şi două margini.
 Pe faţa inferioară (ventrală) a limbii, mucoasa formează frâul lingual,
care leagă limba de mucoasa planşeului bucal; de o parte şi de alta a
frâului, la nivelul caranculelor salivare, se deschid orificiile glandelor
salivare submandibulare.
 Posterior faţă de carancule se găsesc orificiile glandelor salivare
sublinguale.
 Pe faţa superioară (dorsală) a corpului limbii se găsesc papilele
linguale circumvalante, fungiforme, filiforme şi foliate.
 Dinţii
 organe dure
 fixate la nivelul arcadelor dentare, în
cavităţi numite alveole dentare.
 Un dinte este format din
rădăcină - ancorată prin ligamentul
periodontal (alveolo-dentar) de peretele
alveolar,
o parte vizibilă numită coroană
o zonă de legătură între coroană şi
rădăcină numită gât sau colet.
 În centrul dintelui se găseşte pulpa dentară adăpostită în cavitatea
pulpară
 Cavitatea pulpară şi canalul radicular sunt circumscrise de un strat de
dentină - matrice mineralizată similară ţesutului osos.
 La nivelul rădăcinii, dentina este acoperită de cement, similar
structural cu ţesutul osos, dar mai puţin rezistent la eroziune decât
dentina.
 La nivelul coroanei, dentina este acoperită de smalţ, cel mai dur ţesut
al corpului uman.
 Există patru tipuri morfologice de dinţi,
incisivi,
canini
jugali (premolari şi molari).
 Incisivii au coroana în formă de lamă şi rădăcina simplă.
 Caninii au coroana ca un colţ , iar rădăcina simplă.
 Coroana dinţilor jugali este tuberculară (premolarii au câte doi tuberculi, iar molarii
în mod obişnuit 4, mai rar 3 sau 5); rădăcina premolarilor este simplă, iar a
molarilor dublă sau triplă (3 rădăcini la molarul superior şi două la molarul inferior).
 La om există o dentiţie temporară (de lapte sau primară) şi o dentiţie permanentă
(definitivă sau secundară).
 Dentiţia primară cuprinde 20 de dinţi, iar dentiţia secundară 32.
 formula dentară redă numărul şi tipul dinţilor de pe o jumătate de arcadă raportat la
numărul şi tipul dinţilor de pe aceeaşi jumătate a celeilalte arcade dentare.
 În dentiţia permanentă, formula dentară este: I=2/2; C=1/1; PM=2/2; M=3/3.
 Formula dentară a dentiţiei temporare este: I=2/2; C=1/1; PM=2/2.
 Faringele
 duct comun pentru calea digestivă şi cea respiratorie.
 Este format din treibregiuni: nazofaringe (rinofaringe), orofaringe şi laringofaringe.
Orofaringele (bucofaringele)
 se întinde între palatul moale şi baza limbii până la nivelul osului hioid.
 Porţiunea posterioară a cavităţii bucale şi porţiunea postero-inferioară a
nazofaringelui comunică direct cu orofaringele.
 La limita de trecere între nazofaringe şi orofaringe are loc la nivelul mucoasei o
înlocuire a epiteliului respirator cu un epiteliu stratificat pavimentos, similar cu cel
din cavitatea bucală.
Laringofaringele (hipofaringele)
 porţiunea faringiană cuprinsă între osul hioid şi intrarea în esofag, respectiv în
laringe.
 este partea cea mai inferioară a faringelui, căptuşit, cu un epiteliu stratificat
pavimentos necheratinizat.
 Esofagul

 tub muscular care transportă alimentele şi lichidele de la faringe la stomac.

 localizat posterior faţă de trahee
 are aproximativ 25 cm lungime şi 2 cm în diametru.
 Începe la nivelul vertebrei C6 şi traversând diafragmul, se termină la nivelul
vertebrei T7.
 Mucoasa şi submucoasa formează pliuri largi, dispuse paralel cu lungimea
esofagului - permit dilatarea peretelui esofagian la trecerea bolului alimentar.
 În lipsa înghiţirii, musculatura esofagiană se contractă, menţinând tubul închis.
 Tunica submucoasă conţine glande esofagiene - produc mucusul care lubrefiază
bolul alimentar şi protejează suprafaţa epitelială.
 Stomacul
 este cea mai dilatată porţiune a tubului digestiv.
 Are forma literei J
 se întinde de la nivelul vertebrei T7 până la nivelul
vertebrei L3.
 Este dispus intraabdominal, la stânga, imediat sub
muşchiul diafragm.
 are patru feţe:
➢ o faţă medială – în raport cu ficatul, la nivelul căreia
se formează mica curbură, concavă, orientată spre
dreapta
➢ o faţă laterală – cu marea curbură, convexă,
orientată spre stânga, în raport cu splina
➢ o faţă anterioară – care vine în raport cu peretele
abdominal
➢ o faţă posterioară – în raport cu pancreasul, cu
rinichiul stâng şi cu splina
 este divizat în patru regiuni: cardială, fundică, corpul şi regiunea pilorică.
 În porţiunea cardială, esofagul se deschide în stomac la nivelul orificiului cardia,
denumit astfel din cauza proximităţii inimii.
 Fundul stomacului sau camera cu aer reprezintă porţiunea gastrică situată
superior joncţiunii gastro-esofagiene. Fundul stomacului are raporturi cu suprafaţa
inferioară şi posterioară a diafragmului şi, în mod obişnuit nu conţine alimente.
 Corpul stomacului - spaţiul cuprins între fundul stomacului şi curbura J-ului
stomacal, este cea mai largă regiune.
 Regiunea pilorică este partea orizontală a J-ului stomacal. Această porţiune a
stomacului se continuă cu duodenul, prima regiune a intestinului subţire, cu care
comunică la nivelul orificiului piloric prevăzut cu sfincterul piloric.
 Sfincterul piloric, controlează trecerea chimului din antrul şi canalul piloric în
duoden.
 Glandele gastrice

 după localizarea lor, pot fi: glande fundice, glande cardiale şi glande pilorice.
 Glandele gastrice fundice sunt tubulare simple ramificate şi conţin trei tipuri de
celule secretorii:
➢ celule parietale (celule oxintice) care secretă acidul clorhidric
➢ celule principale (celule zimogene) care secretă pepsinogen
➢ celule enteroendocrine intercalate printre primele două tipuri de celule secretorii şi
care secretă hormoni
Celulele parietale şi principale secretă aproximativ 1500 ml de suc gastric pe zi.
 Glandele cardiale, situate în regiunea cardială, secretă lipaza gastrică şi mucină.
 Glandele pilorice, situate în regiunea pilorică secretă labferment şi mucină.
 Intestinul subţire

 are o lungime medie de 6 m

un diametru de aproximativ 4 cm la
joncţiunea cu stomacul şi aproximativ
2,5 cm la joncţiunea cu intestinul gros.
Segmentele intestinului subţire sunt:
duodenul, jejunul şi ileonul.
Duodenul
reprezintă primul segment al intestinului subţire.
Este segmentul fix şi cel scurt al intestinului subţire, având aproximativ 25 cm
lungime şi formă de potcoavă.
Concavitatea duodenului adăposteşte capul pancreasului. La nivel duodenal, canalul
biliar comun şi canalul pancreatic principal formează ampula duodenală Vater
(hepatopancreatică).
Jejunul
măsoară aproximativ 2,8 m lungime,
ileonul
măsoară aproximativ 3,5 m lungime.
Jejunoileonul
este porţiunea flotantă a intestinului şi datorită lungimii sale formează numeroase
anse.
Ileonul se termină printr-un sfincter prevăzut cu valvula ileocecală, care controlează
conţinutul din ileon în cecumul intestinului gros.
 Intestinul gros
 are o lungime de aproximativ 1,5 m şi un
diametru de 7,5 cm
 se întinde de la nivelul orificiului ileocecal
până la orificiul anal.
 Este format din trei segmente: cecum, colon
şi rect.
Cecumul
 prima porţiune a intestinului gros
 are aproximativ 7 cm lungime.
 Pe suprafaţa posteromedială a cecumului se
găseşte apendicele vermiform, de aproximativ
9 cm lungime.
 Mucoasa şi submucoasa apendicelui conţin
numeroşi foliculi limfatici. Prin structura de tip
limfatic, apendicele seamănă cu amigdalele.
Colonul
 are patru porţiuni: colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent şi
colonul sigmoid.
 Toate aceste segmente descriu un cadru cu deschiderea în jos.
Rectul
 este ultima porţiune a intestinului gros
 are o lungime de aproximativ 15 cm.
 Este format dintr-o parte uniformă ca diametru care se continuă cu o porţiune
dilatată numită ampula rectală.
 Aceasta din urmă se continuă cu canalul anal, care se deschide la exterior prin
orificiul anal.
 Orificiul anal este prevăzut cu un sfincter intern, format din celule musculare netede,
cu constrictie voluntară şi un sfincter anal extern format din fibre musculare
scheletice cu constricţie voluntară.
 Glandele anexe
Glandele salivare
 La nivelul cavităţii bucale există numeroase glande salivare, unele mici, dispersate
la nivelul mucoasei căreia îi asigură permanenta umezire, iar altele mari care
secretă saliva.
 Glandele salivare mari sunt în număr de trei perechi: parotide, sublinguale şi
submandibulare.
 Glandele parotide
 sunt cele mai mari glande salivare, cântărind aproximativ 20 g fiecare.
 Au formă neregulată, fiind dispuse între faţa inferioară a arcului zigomatic, anterior
faţă de conductul auditiv extern, în loja glandei parotide.
 Sunt glande tubuloacinoase, a căror produs de secreţie nu conţine mucus, ci doar
enzime.
 Secreţiile acestor glande sunt eliminate prin ductul parotidian (canalul Stenon) în
vestibulul bucal, în dreptul celui de-al doilea molar superior.
 Glandele sublinguale
 au o dispoziţie sublinguală, fiind aşezate în
planşeul cavităţii bucale.
 Produsul de secreţie conţine mai mult mucus
şi mai puţine enzime, este colectat prin
canalul Bartholin şi canalele Rivinius, care se
deschid în carunculele salivare, de o parte şi
de alta a frâului limbii.
 Glandele submandibulare
 sunt glande tubulo-acinoase situate în loja
submandibulară, pe faţa internă a unghiului
mandibulei.
 Produsul de secreţie conţine mucus şi
enzime şi este colectat de canalele Warthon
care se deschid în carunculele salivare, de o
parte şi de alta a frâului limbii.
 Pancreasul
 glandă mixtă cu activitate exo-endocrină,
 aşezată posterior faţă de stomac, între
cavitatea duodenală şi splină.
 este un organ alungit, de aproximativ 15 cm
lungime.
 Este format din cap, corp şi coadă.
 Pancreasul este acoperit cu o capsulă fibroasă
formată din ţesut conjuctiv care formează
septuri în interiorul organului, delimitând lobuli.
 În structura pancreatică există două categorii
de ţesut glandular:
exocrin (aproximativ 99% din volumul
pancreatic)
endocrin format din insulele Langerhans.
 Ficatul
 este cel mai mare organ visceral,
 cântărește în jur de 1,5 kg.
 Este aşezat în loja hepatică.
 Prezintă două feţe:
➢ superioară (diafragmatică), convexă, în
raport cu muşchiul diafragm
➢ inferioară (viscerală), concavă.
 îndeplinește funcție metabolică și funcție
exocrină (śecretă bila)
 Ficatul este acoperit cu o capsulă conjunctivă fibroasă numită capsula Glisson.
 Din capsula conjunctivă se desprind septuri conjunctive care pătrund în parenchimul
hepatic divizându-l în lobi şi lobuli.
 Fiecare lob hepatic este divizat prin ţesut conjunctiv în aproximativ 100 de mii de
lobuli
 hepatici. Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică a ficatului şi are formă
piramidală.
 Căile biliare intrahepatice se termină cu canalul hepatic comun.
 Căile biliare extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepatic comun care se
uneşte cu canalul cistic al vezicii biliare, formând canalul coledoc care se deschide în
ampula Vater.
 Vezica biliară
 asigură depozitarea secreţiei biliare.
 Este piriformă, cu o lungime de aproximativ 10 cm
 este aşezată pe faţa inferioară a ficatului.
 Are trei părţi: fundul, colul şi corpul.
 Peritoneul
 este peretele cavităţii generale numită şi celom,
 este format din două foiţe: parietală (somatopleura) şi viscerală (splahnopleura).
 Între cele două foiţe ale peritoneului există o cavitate peritoneală care conţine o
cantitate redusă de lichid peritoneal.
 Peritoneul formează repliuri (cute): mezouri, epiploane, ligamente.
 Mezourile sunt cutele peritoneale care leagă segmente ale tubului digestiv de
peretele corpului, ca de exemplu:
➢ mezogastru pentru stomac
➢ mezenter pentru jejuno-ileon
➢ mezocolon pentru colon
 epiploanele se întind şi leagă între ele organe intraabdominale, ca de exemplu:
 micul epiplon (gastrohepatic),
 marele epiplon (gastrocolic),
 epiplonul gastrosplenic,
 pancreaticosplenic, etc.
 FUNCŢIILE SISTEMULUI DIGESTIV
 Principala funcţie a sistemului digestiv este de a prepara hrana necesară celulelor
organismului.
 Acest proces este realizat prin digestie şi absorbţie.
Digestia
 se desfăşoară în mai multe etape, alimentele urmând a fi procesate în funcţie de
etajul tractului digestiv în care se află.
 Digestia începe în cavitatea bucală, odată cu masticaţia alimentelor ce urmează a fi
îngerate.
 Saliva este amestecată de limbă odată cu alimentele masticate prin intermediul
dentiţiei, proces ce se finalizează cu formarea bolului alimentar.
 Saliva conţine enzime digestive (amilaza salivară /ptialina)- intervine în degradarea
chimică a polizaharidelor (amidonul în maltoză şi lipază linguală), care hidrolizează
lanţurile lungi de trigliceride în gliceride parţiale şi acizi graşi în stare liberă.
 Saliva mai conţine şi mucus (adjuvant în lubrifierea alimentelor şi formarea bolului
alimentar).
 După formarea formarea bolului, se poate produce deglutiţia (înghiţirea) - constă în
transportul masei alimentare în esofag prin faringe - mecanism coordonat de centrii
deglutiţiei din medulla oblongata şi puntea lui Varolio.
 Reflexul este iniţiat de receptorii tactili de la nivelul faringelui pe măsură ce bolul
alimentar este împins prin intermediul limbii către partea posterioară a cavităţii bucale.
 Se desfăşoară astfel în 0,3 secunde timpul bucal al deglutiţiei, parţial voluntar.
 Faringele reprezintă locul unde se întretaie calea digestivă cu cea respiratorie.
 epiglota, se interpune în deschiderea laringeală în timpul deglutiţiei pentru a preveni
asfixierea alimentară.
 Orofaringele, posterior cavităţii bucale ce se continuă cu laringofaringele sunt
porţiunile din faringe prin care alimentele sunt transportate la acest nivel. Astfel are
loc timpul faringian al deglutiţiei care durează până la 2 secunde – trecerea aerului
este temporar întreruptă, alimentele având prioritate sa înainteze în esofag.
 Bolul alimentar este propulsat în esofag prin relaxarea sfincterului esofagian
superior, moment în care debutează timpul esofagian al deglutiţiei, ce poate dura 4 –
8 secunde.
 Fibrele musculare ale esofagului determină peristaltismul prin care alimentele sunt
deplasate de-a lungul esofagului.
 Mişcările peristaltice se propagă sub formă de unde de contracţie precedate de
relaxare periodică.
 Joncţiunea dintre esofag şi stomac este prevăzută cu sfincterul esofagian inferior -
închide orificiul cardia.
 Odată cu declanşarea undelor peristaltice şi pe măsură ce bolul alimentar înaintează
către stomac, prin creşterea presiunii intraesofagiene sfincterul esofagian inferior se
relaxează şi are loc finalizarea deglutiţiei concomitent cu evacuarea bolului alimentar
în stomac.
 Alimentele sunt deplin digerate în intestinul subţire, iar stomacul asistă mai mult la
demontarea fizică a acestora începută în cavitatea bucală.
 Bolul alimentar pătrunde în stomac prin orificiul cardia, nivel la care începe digestia
gastrică - substanţele alimentare fiind supuse sub acţiunea sucului gastric, care
conţine apă, HCl, enzime şi mucină.
 Enzimele din stomac degradează substanţele la un pH şi o temperatură specifică
 Acidul gastric ajută în procesul de denaturare al proteinelor, conferind pH-ul optim
pentru reacţiile în care este implicată pepsina şi distruge microoganismele ingerate
odată cu alimentele.
 Celulele parietale ale stomacului secretă factorul intrinsec, o glicoproteină ce permite
absorbţia vitaminei B12.
 Mucusul este secretat de glandele gastrice, cardiale şi pilorice - împreună cu mucina
din sucul gastric lubrifiază şi protejează mucoasa gastrică de acţiunea pepsinei şi a
HCl.
 Mişcările tonice, de adaptare şi undele peristaltice executate în urma digestiei de
alimente au ca rezultat amestecul alimentelor cu sucul gastric, transformarea bolului
alimentar în chim gastric
 După ce a fost procesată în stomac, masa alimentară trece în intestinul subţire prin
orificiul piloric.
 Cea mai mare parte a digestiei se desfăşoară la acest nivel, debutând în momentul
în care chimul gastric pătrunde în duoden.
 La acest nivel sunt secretate 3 lichide care intervin în digestie:
➢ sucul hepatic / bila neutralizează aciditatea şi emulsionează grăsimile pentru a
favoriza absorbţia acestora. Bila este produsă în ficat şi stocată în vezicula biliară de
unde trece în duoden prin ductele hepatice. Bila din vezicula biliară este mult mai
concentrată.
➢ Sucul pancreatic este produs de acinii pancreatici şi conţine enzime precum
amilaza pancreatică, lipaza pancreatică şi tripsinogenul
➢ sucul intestinal este secretat de glandele intestinale şi conţine enzime printre care
se numără enteropeptidazele, erepsina, tripsina, chimotripsina, maltaza, lactaza şi
sucraza.
 Musculatura netedă a intestinului subţire execută mişcări peristaltice - determină
scurtarea şi lungirea acestora şi mişcări segmentare, prin apariţia unor inele de
contracţie care segmentează porţiuni din intestin.
 În urma acestor mişcări se asigură un contact strâns a particulelor alimentare cu
sucurile digestive secretate la acest nivel, precum şi propulsia celor rămase
nedigerate către intestinul gros pentru continuarea digestiei.
 La nivelul intestinului gros, masa alimentară este reţinută suficient pentru a
permite fermentarea acesteia sub acţiunea bacteriilor intestinale - descompun unele
substanţe neprelucrate în intestinul subţire.
 În urma proceselor de fermentare şi putrefacţie asociate cu mişcările peristaltice, de
segmentare şi tonice executate de musculatura intestinului gros, deşeurile
neasimilabile vor forma materiile fecale ce se stochează în ampula rectală pentru a
perioadă, urmând a fi eliminate prin actul defecaţiei.
 Absorbţia
 Reprezintă procesul de trecere a substanţelor necesare organismului prin pereţii
organelor tubului digestiv în mediul intern.
 La nivelul cavităţii bucale, a esofagului precum şi la nivelul stomacului, realizarea
proceselor de absorbţie este neglijabilă.
 Astfel, de cele mai multe particule alimentare, precum apa sau mineralele sunt
absorbite la nivelul intestinului subţire.
 Procesul de absorbţie variază în funcţie de tipul de nutrienţi, astfel ca apa şi sărurile
minerale, vitaminele hidrosolubile, glucoza, aminoacizii şi acizii graşi cu lanţ scurt
sunt preluaţi de sânge şi conduşi pe cale portala la ficat, iar vitaminele liposolubile şi
chilomicronii trec iniţial în limfă, după care sunt preluaţi de sânge.
 Procesele de absorbţie a apei, electroliţi, vitamine şi aminoacizi se manifestă la
nivelul intestinului gros, înainte de formarea materiilor fecale.
 Reglarea digestiei
 Controlul digestiei pe cale hormonală
 Majoritatea hormonilor care controlează funcţiile implicate în sistemul digestiv sunt
produşi şi secretaţi de celulele mucoasei gastrice şi a intestinului subţire.
 Aceşti hormoni sunt eliberaţi în sângele circulant de la nivelul tractului digestiv, se
deplasează iniţial către inimă şi revin prin sistemul arterial, stimulând sau inhibând
motilitatea şi secreţia de sucuri digestive.
 Principalii hormoni care controlează digestia sunt:
➢ gastrina influenţează stomacul să producă aciditatea necesară dizolvării şi digestiei
alimentelor, prin stimularea activităţii glandelor gastrice de a secretă pepsinogen şi
HCl.
De asemenea, gastrina intervine în dezvoltarea normală a celulelor din mucoasa
stomacului, intestinului subţire şi a colonului.
➢ Secretina influenţează secreţia pancreatică, bogată în bicarbonaţi ce
ajută să neutralizeze aciditatea conţinutului gastric când acesta pătrunde
în duoden. De asemenea, secretina stimulează ficatul să elaboreze bila.
➢ Colecistochinina influenţează pancreasul să producă echipamentul
enzimatic conţinut de sucul pancreatic. De asemenea este implicată în
dezvoltarea normală a celuleor pancreatice şi stimulează descărcarea
colecistului.
➢ Peptidul gastric inhibitor este influenţat de prezenţa masei alimentare
în duoden, intervine în procesul de evacuare gastrică şi induce secreţia de
insulină
➢ motilina influenţează motilitatea gstrointestinală şi stimulează producţia
de pepsină.
 Controlul digestiei pe cale nervoasă
 Controlul nervos al cavităţii bucale şi faringelui este realizat de ramuri senzitive şi
motorii din nervii cranieni.
 În rest, activitatea organelor este controlată de nervii intrinseci şi extrinseci.
 Nervii intrinseci
 răspund prin reflexe locale atunci când asupra pereţilor în conţinutul cărora se află
se exercită presiuni datorită prezenţei masei alimentare.
 Astfel, nervii intrinseci sunt responsabili cu deplasarea alimentelo şi cu semnalizarea
glandelor secretoare de sucuri digestive
 Nervii extrinseci
 Neurotransmiţătorii prin care nervii extrinseci funcţionează sunt acetilcolina şi
adrenalina.
 Acetilcolina intensifică deplasarea masei alimentare şi a sucurilor digestive,
stimulând astfel secreţia acestora.
 adrenalina imprimă un efect de relaxare a stratului muscular din tractul
gastrointestinal, scăzând viteza de circulaţie a sângelui la acest nivel, concomitent
cu diminuarea sau oprirea digestiei.
 Reglarea apetitului
 Pofta de mâncare este reglată de centrii nervoşi ai foamei localizaţi în
hipotalamus.
 Unul reprezintă centrul apetitului, iar celălalt este centrul de saţietate.
 Hormonii din sistemul digestiv responsabil cu reglarea apetitului sunt:
➢ grelina produsă de stomac şi intestinul subţire în absenţa alimentelor
în sistemul digestiv, stimulând astfel apetitul
➢ peptidele YY sunt secretate e ileon şi colon ca răspuns la prezenţa
alimentelor în tractul digestiv, inhibând astfel apetitul