MODELUL ETOLOGIC

Realizat: Rabei Ana-Maria

Disciplina: Introducere în patopsihologie
Verificat: Strogotean S.
 Aportul etologiei

O componentă importantă a contribuţiei etologilor la înţelegerea

Etologia manifestărilor psihopatologice este constituită de o descriere

minuţioasă a schemelor comportamentale.

Studiul comportamentelor Aceasta permite formularea de ipoteze privind originea

tulburărilor psihopatologice.
speciilor animale în mediul lor
Cercetarea bazată pe o abordare etologică cuprinde trei faze:
natural
1. Descriptivă
2. Exploratorie
3. Evaluativă
Observaţii în mediul natural Etograme

Listă a caracteristicilor comportamentale ale

Studiile etologice sunt realizate prin observarea speciilor.
animalelor în mediul lor natural deoarece multe
comportamente nu au sens decât dacă sunt observate Observatoare camuflate
în contextul în care se desfăşoară.
În timpul alcătuirii unei etograme, etologiştii
După observarea animalelor în mediul natural, etologii
construiesc uneori adăposturi care ascund
pot emite ipoteze care sunt testate în cercetări mai
observatorul, dar permit observarea şi fotografierea.
controlate, fie in aer liber, fie în laborator.

Obişnuinţa ca tehnică

Un observator camuflat nu este necesar dacă

animalele se obişnuiesc cu oamenii care le observă.
Obişnuinţa apare când oamenii îşi fac simţită
prezenţa, dar nu fac niciodată nimic care să sperie
animalele. În cele din urmă, animalele renunţă să
privească oamenii ca pe ceva periculos.
Ritualul de împerechere al lui Gasterosteus
Observaţiile lui Tinbergen

„În această haină colorată, vizibilă, masculul începe

să curteze femelele”. Acestea, între timp au sute de
ouă. Când masculul vede o femelă ţâşneşte spre ea şi
apoi se îndreaptă către cuib. Ea îl urmează într-o
postură distinctă cu capul ridicat. Masculul o duce
până la cuib şi îşi croieşte drum cu botul în tunel. Apoi,
femela se strecoară în cuib, cu capul la un capăt şi
coada la celălalt. Masculul o împinge cu botul lângă
baza cozii, ceea ce o face să depună ouăle în cuib.
Atunci când ea iese afară din cuib, masculul intră şi
fertilizează ouăle. El repetă acest ritual cu mai multe
femele.

Pe măsură ce nevoia de împerechere se diminuează,

culoarea masculului păleşte treptat, iar el ocupă
poziţia de santinelă lângă cuib, ventilând ouăle cu
aripioarele, pentru a le asigura oxigen. Pe măsură ce
ouăle se maturizează au nevoie de mai mult oxigen şi
masculul petrece mai mult timp ventilându-le. În cele
din urmă apar micii peştişori şi masculul îi strânge
Tinbergen şi-a centrat observaţiile pe comportamentul instinctiv în legătură cu
laolaltă pe cei rătăciţi prinzându-i în grup şi ducându-i
ciclul de reproducţie.
înapoi în zona cuibului. Când puii cresc suficient, se
A studiat modelele de comportament scoase în evidenţă de anumiţi stimuli.
depărtează.
 Declanşatori

Comportamentele tipice speciilor sunt deseori declanşate

de stimuli specifici din mediu. Stimulul care declanşează
un comportament de acţiune se numeşte stimul intrinsec
sau declanşator. Este un impuls care activează un
program motoriu.

De exemplu, Tinbergen a constatat că peştele

Gasterosteus mascul atacă orice este roşu în timpul
perioadei de împerechere, când şi burta lui este roşie. De
obicei, acest lucru a dus la atacarea altui mascul
Gasterosteus care avea pretenţii la teritoriul din zona
cuibului. Peştele ataca orice era roşu, nu doar peşti din
specia lui.

Într-un experiment, Tinbergen a creat o serie de modele de

Gasterosteus, variind de la un model foarte apropiat de
adevăr, dar necolorat, până la unul care nu semăna cu
realitatea, dar avea burta roşie. Masculul Gasterosteus a
ignorat peştele ce semăna cu realitatea, dar nu era colorat
şi a atacat toate modelele ce aveau burta roşie.
 De la obişnuinţă la contactul social..

Jane Goodall a fost primul observator al cimpanzeilor care a utilizat obişnuinţa ca tehnică. Majoritatea primelor luni au
fost petrecute observând cimpanzeii cu binoclul. În cele din urmă, cimpanzeii s-au obişnuit cu prezenţa ei şi i-au
permis să se apropie pentru a-i observa mai atent.

Jane Goodall a fost încântată când unii dintre cimpanzei au început să aibă un comportament blând şi grijuliu cu ea,
semn de prietenie printre primate. Ea a experimentat hrănindu-i pe cimpanzei cu banane, practică ce a dus la unele
observaţii interesante, dar şi la frenezia în faţa mâncării. Mai rău, cimpanzeii au început să îi invadeze tabăra, în
căutare de mâncare. Pierzându-şi în totalitate frica de oameni, au devenit distructivi. În final, Goodall şi-a dat seama
că a făcut o greşeală când a permis ca interacţiunea cu cimpanzeii să treacă de la obişnuinţă la contactul social.

Ea a instituit noi reguli ce nu permiteau contactul dintre om şi cimpanzeu, reguli care sunt în vigoare şi astăzi în
rezervaţia Gombe.
Comportamente de acţiune
(programe motorii)

Modelele de acţiune sau programele motorii se

numeau înainte comportamente instinctive sau
înnăscute.

Ele sunt modelate de moştenirea genetică a

animalului, ”înnăscute” în sistemul nervos. În
multe cazuri, aceste comportamente pot fi
provocate de stimularea directă a creierului.

Astfel de comportamente sunt tipice speciilor, dar

nu se întâlnesc doar la o singură specie.

Oamenii, hamsterii, iepurii, caii, cască. Acesta

este un excelent exemplu al unui program motor:
un model de comportament înnăscut, stereotip.
Este “tipic speciilor” (tipic speciilor individuale), dar
în mod clar nu este caracteristic unei singure
specii.
 Experiment de izolare

Cum determină un om de ştiinţă dacă un comportament este învăţat de la membrii altei specii sau înnăscut în sistemul
nervos? Tehnica clasică este de a efectua un experiment de izolare. În acest tip de experiment, un animal tânăr este
crescut de la stadiul de pui în izolare, de către membrii altei specii. Dacă totuşi, în aceste condiţii apare un
comportament tipic speciei sale, atunci este clar că acest comportament nu a fost învăţat de la membrii celeilalte specii
şi că tendinţa de a efectua comportamentul este programată în sistemul nervos.

Uneori, un experiment de izolare apare accidental, când un animal sălbatic este crescut de mic într-o gospodărie, dar
cu toate acestea, apar comportamentele tipice speciei.
 Gâsca gri sălbatică Curgerea endogenă

Lorenz a descoperit că dacă îndepărtează oul în timp ce mama

gâscă ajunge la el, pasărea va trece totuşi prin toată acţiunea de
recuperare a oului, ca şi cum ar recupera un ou imaginar. Acest
lucru l-a condus pe Lorenz la formularea conceptului de
curgere endogenă. Endogen înseamnă că provine din interior.

Odată ce modelul de acţiune a fost declanşat de un stimul

intrinsec, programul motoriu continuă să funcţioneze până la
sfârşit, chiar dacă oul s-a rostogolit într-o parte.
Vederea unui ou în afara cuibului declanşează recuperarea oului. Atunci
când o persoană pune un ou în apropierea cuibului, gâsca îl vede dar nu se Dacă acceptăm concepţia lui Manning (1972) care afirmă că
duce imediat după el. Ea efectuează o „acţiune dublă”. Îşi întoarce privirea
reflexele sunt exemple bune ale programelor motorii sau ale
de la el, apoi se uită din nou. Apoi îşi mişcă în mod repetat capul înainte şi
înapoi spre ou, făcând câteva mişcări scurte, rapide. Îşi întinde după aceea modelelor de acţiune, există o mulţime de exemple de curgere
gâtul cât de mult poate – destul de mult, pentru o gâscă – şi se mişcă spre endogenă în modelele de acţiune umană. Vărsatul, de
ou cu gâtul complet întins, folosind o poziţie curioasă de mers legănat,
aproape de pământ, unic pentru această situaţie. exemplu, are toate caracteristicile sau niciuna. Unii dintre noi
putem să ne reţinem pentru un timp, dar odată ce activitatea
Când partea de jos a ciocului atinge oul, muşchii gâtului gâştii tremură cu
tensiune şi ea îşi contractă încet gâtul, rostogolind oul înapoi spre cuib. începe, suntem forţaţi să o ducem până la final. Multe, dar nu
Acesta, având o formă specifică, tinde să se rostogolească de pe o parte pe toate modelele de acţiune au această caracteristică a curgerii
alta. Gâsca îşi mişcă ciocul dintr-o parte în alta, păstrănd oului o anumită
direcţie. Dacă nu reuşeşte, se întoarce la cuib, îl observă stând afară din
endogene.
cuib şi repetă întreaga acţiune (Bermant şi Alcock, 1973).
 Stimulul supernormal
Este machiajul un stimul supernormal pentru oameni?

Oamenii răspund la stimulii supernormali? Probabil.

Oamenii au un răspuns biologic „înnăscut” pentru ceilalţi

oameni. (Copiii la vârsta de două luni zâmbesc la o formă
ovală cu două cercuri aflate acolo unde ar trebui să fie
ochii).

Dacă faţa umană este un stimul intrinsec sau un

declanşator, produsele cosmetice crează stimuli
supernormali. Fardul de obraji exagerează rozul
Lorenz a pus lângă cuibul unei păsări un model de ou de mărimea
unei mingi de fotbal. Pasărea a încercat să îl recupereze folosind
obrazului; rujul exagerează buzele roşii; creionul de
aceelaşi model de acţiune ca şi când era un ou de mărime normală. sprâncene şi cel dermatograf subliniază exagerat ochii;
Dacă un ou de mărime normală era aşezat lângă cel uriaş, pasărea
făcea încercări inutile de a recupera oul mare, în timp ce îl neglija pe
genele false exagerează genele. O faţă machiată
cel de mărime normală pentru ea. Lorenz a numit un stimul intrinsec provoacă un răspuns mai mare decât este normal.
exagerat, un stimul supernormal. Stimulii intrinseci supernormali sunt
mai mari şi mai intenşi decât cei normali. Ei provoacă un răspuns de
la animal mai mare decât în mod normal.
Înfăţişarea de copil

Lorenz a observat că multe specii de animale au acelaşi aspect.

Puii au de obicei capul mare în proporţie cu corpul lor. Au ochii mari,

rotunzi, fruntea proeminentă, linii moi ale maxilarului şi fălci bucălate.
De multe ori au picioarele scurte şi grăsuţe.

Lorenz a etichetat acest model de caracteristici sub numele de

înfăţişare de copil.

El a subliniat că noi răspundem la caracteristicile „drăguţe” cu

afecţiune şi o stare de bine, indiferent dacă sunt întâlnite la copii, la pui
de animale, animale împăiate sau personaje de desene animate.
 Activitatea de înlocuire
Activităţile de înlocuire aşa cum sunt descrise de către
Lorenz sunt programe motorii care par să elibereze
tensiunea sau anxietatea.
De exemplu, dacă cineva încearcă să atragă o veveriţă
pentru a se urca şi a lua o alună, aceasta devine
contradictorie – prinsă între două acţiuni incompatibile.
Vrea aluna, dar îi este teamă de oameni. Veveriţa este
prinsă între tendinţele de abordare şi evitare, dar nu le
poate face pe amândouă odată. Ea devine vizibil agitată.
S-ar putea să facă câteva sărituri spre omul care ţine
aluna, apoi să se scarpine deodată sau să sape puţin.
Acest lucru nu înseamnă că pe veveriţă o gâdilă ceva
sau are nevoie să sape o groapă.
Lorenz sugerează că înseamnă „diminuarea tensiunii”
provocată de impulsurile concurente.
Exemplele de activităţi de înlocuire la oameni
Oamenii efectuează activităţi de deplasare.
Un studiu a implicat o cameră video ascunsă în sala de
aşteptare a unui cabinet stomatologic. Persoanele care
aşteptau să li se trateze cariile au prezentat tot felul de
activităţi de înlocuire, scărpinându-se pe cap,
mângâindu-şi bărbi non-existente, frângându-şi mâinile,
trăgându-se de lobii urechilor, răsfoind revistele cu
viteza de o pagină pe secundă şi aşa mai departe.
Ca şi veveriţele ce se apropiau de oameni ce ţineau o
alună, pacienţii care aşteptau să li se trateze cariile au
fost prinşi între două impulsuri contradictorii. Vroiau să
îşi trateze cariile, dar vroiau probabil şi să plece. Astfel,
ei efectuau activităţi nervoase.
 Activitatea redirecţionată

Activitatea redirecţionată este un alt exemplu de model de acţiune

produsă în circumstanţe neobişnuite.

Lorenz a definit activitatea redirecţionată ca fiind un

comportament redirecţionat de la o ţintă periculoasă sau Fenomene similare apar în organizările
inaccesibilă, la alta care este mai convenabilă sau mai puţin
umane, atunci când „şefii” sunt disciplinaţi
ameninţătoare.
de superiori, însă nu pot răspunde în
De exemplu, cârdul de pui formează o ordine în care ciugule. Puii
acelaşi fel, astfel încât se răzbună pe
formează o ierarhie dominantă rigidă bazată pe diferenţele de
statut respectate de toate animalele din grup. Astfel, fiecare pui subordonaţii lor.
are alţi pui pe care îi poate ciuguli (pentru că sunt mai puţin
dominanţi) şi unii pe care nu poate (pentru că sunt mai dominanţi,
de regulă mai mari). În vârful ierarhiei se află puiul care îi poate
ciuguli pe toţi ceilalţi, dar nu poate fi ciugulit de nimeni. În partea
de jos a ierarhiei se află un pui, de obicei slab sau nesănătos,
care este ciugulit de toţi ceilalţi. Uneori acest pui de la coada
clasamentului moare din cauza acestui tratament.
 Fobiile ca proces de învăţare pregătit

„De ce sunt unele fobii mult mai frecvente şi mai dificil de tratat decât altele?”
Seligman a subliniat că fobiile cel mai des întâlnite includ păianjeni, şerpi şi animale mici, precum şoarecii.
Acestea erau de asemenea şi cel mai dificil de tratat. Totuşi, în lumea noastră modernă, mai mulţi oameni sunt
răniţi de ciocane şi de prizele electrice decât de păianjeni şi şerpi. De ce psihologii nu aud nicio plângere cu
privire la fobii de ciocane sau prize electrice?

Seligman a sugerat că fobiile frecvente au fost pregătite de evoluţie. Teama de şerpi, păianjeni, rozătoare,
înălţime, apă, spaţii închise... toate aceste lucruri pot salva viaţa unei persoane (şi să apere ADN-ul care a
încurajat un astfel de răspuns al fricii). Prin contrast, nu ne temem de ciocane şi de automobile, pentru că nu au
reprezentat un pericol pentru strămoşii noştri, aşa că nu avem nicio prejudecată înnăscută împotriva lor.