Politica financiară

Tema 3
Cuprins
1. Conceptul de politică financiară
2. Politica bugetar-fiscală.
3. Politica monetar-creditară
Politica
 reprezintă o formă de organizare şi conducere a
societaţii umane, pentru satisfacerea intereselor
sale sau un ansamblu a deciziilor luate de
autorităţi pentru conducerea activităţii economice
şi sociale.
 Politica financiară este o componentă a politicii
generale şi poate fi abordată la nivel
macroeconomic şi la nivel microeconomic.
 La nivel microeconomic
 politica financiară poate fi definită ca ansamblul de
metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate
în procurarea, alocarea şi gestionarea resurselor
băneşti, în vederea realizării obiectivului suprem al
întreprinderii-maximizarea valorii de piaţă.
Politica financiară are următoarele direcţii de manifestare:
 selectarea proiectelor de investiţii;
 identificarea modalităţilor de finanţare;
 fundamentarea structurii financiare a întreprinderii;
 asigurarea unui raport optim între capitalul propriu şi cel împrumutat;
 alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net;
 selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu.
 Componente a politicii financiare
la nivel de întreprindere
 Politica de investiţii ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce
priveşte alocarea de resurse financiare cu scopul de a obţine profit.
 Politica de finanţare ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce
priveste finanţarea activităţii sale. În cadrul politicii de finanţare dispunem de
următoarele alternative:
 a)     finanţarea prin surse interne (prin uzură, profit, venituri din vînzarea
activelor fixe şi curente).
 b)     finanţarea prin surse externe presupune atragerea de capitaluri din
afara întreprinderii (subvenţii publice, credite bancare). Sursele externe pot
fi: proprii (rezultă din atragerea de capitaluri noi de la acţionari sau de la
asociaţi) şi împrumuate (includ resursele atrase de la bancă sau de la stat)
 Politica de dividend priveşte decizia adunării generale a acţionarilor de a
distrubui dividende la sfirşitul perioadei de gestiune, sau de a le reinvesti în
dezvoltarea întreprinderii.
La nivel macroeconomic
 politica financiară este o parte componentă a
politicii generale a statului şi constituie o activitate
de influienţare de către autorităţile publice a
proceselor economice şi sociale prin metode şi
instrumente de natură financiară în vederea
realizării scopurilor macroeconomice
(ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii
valutei naţionale, asigurarea creşterii economice şi
stabilitatea preţurilor) şi obţinerii echilibrului general
în economie.
 Conţinutul politicii financiare este complex şi
presupune realizarea următoarelor sarcini:

-elaborarea concepţiei generale a politicii financiare;

-determinarea direcţiilor şi a obiectivelor principale a
politicii financiare;
-crearea unui mecanism financiar eficient;
-asigurarea condiţiilor pentru constituirea resurselor
financiare într-un volum maxim;
-repartizarea şi utilizarea raţională a resurselor
financiare publice;
-asigurarea reglementării şi stimulării proceselor
economice şi sociale.
Politica financiară are următoarele domenii
de manifestare:

a) mobilizarea, respectiv procurarea resurselor băneşti la fondurile financiare

publice;
b) repartizarea sau alocarea pe destinaţii şi utilizarea fondurilor băneşti constituite;
c) îndatorarea respectiv activitatea de creditare, incluzînd regimul de practicare a
împrumuturilor şi a dobînzilor;
d)organizarea şi funcţionarea pieţelor financiare;
e)organizarea şi realizarea activităţii privind asigurările de bunuri, persoane şi
răspundere civilă;
f)organizarea şi funcţionarea aparatului financiar-bancar;
g)organizarea şi exercitarea controlului financiar;
h)utilizarea pârghiilor financiare pentru influienţarea activităţii social-economice;
i)asigurarea condiţiilor necesare pentru menţinerea echilibrului financiar şi monetar
în economie.
j) privatizarea şi naţionalizarea;
Politica financiară diferă de la o
ţară la alta în funcţie de:
 potenţialul economic al ţării;
 de nivelul de dezvoltare economică,
 de resursele naturale care le deţine ţara,
 condiţiile interne şi internaţionale,
 metodele de conducere a economiei
naţionale,
 interesele partidelor politice aflate la
putere, precum şi de alţi factori.
 Politica financiară are 2 componente de
bază:

- Politica bugetar - fiscală ca parte integrală a politicii financiare

reprezintă activitatea de influenţare a proceselor economico-sociale prin
venituri şi cheltuieli publice pentru realizarea unor scopuri
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general în economie. Politica
bugetar-fiscală este elaborată şi promovată de Guvern prin organele
sale specializate (ex.: Ministerul Finanţelor) care pun în aplicare
instrumentele politicii bugetar-fiscale: veniturile şi cheltuielile publice.

- Politica monetar-valutară poate fi definită ca activitatea de influenţare a

proceselor economico-sociale prin oferta de bani în vederea realizării
principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în
economie. Politica monetar-valutară include 3 componente: politica
monetară, politica creditară şi politica valutară.
Elementele politicii bugetar-fiscale
sunt:

1. politica în domeniul veniturilor bugetare;

2. politica în domeniul cheltuielilor bugetare;
3. politica de asigurare a echilibrului bugetar;
4. politica în domeniul deservirii datoriei de stat;
5. politica în domeniul relaţiilor interbugetare.
Politica în domeniul veniturilor
bugetare (politica fiscală)
 este o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atît
ansamblul reglementărilor privind stabilirea impozitelor şi a taxelor,
concretizînd opţiunile statului în materie de impozite şi de taxe, cît şi deciziile
privind cheltuielile publice ce se finanţează.
 Politica fiscală se prezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor
financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv
pentru influienţarea vieţii economice şi sociale.
Prin conţinutul său politica fiscală urmăreşte:
 stabilirea nivelului şi a structurii prelevărilor obligatorii,
 stabileşte activităţile şi veniturile impozabile,
 regimul scutirilor şi reducerilor de impozite şi

 asigură redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri

economice, unităţi administartiv-teritoriale, persoane fizice şi juridice.

Politica în domeniul cheltuielilor
bugetare ( politica bugetară)
 concretizează deciziile privind formarea, repartizarea
şi utilizarea resurselor bugetare, utilizează bugetul
public naţional atît pentru redistribuirea PIB, cit şi
pentru influienţarea proceselor economice şi sociale.
 politica în domeniul cheltuielilor publice-trebuie
să stabilească mărimea, destinaţia şi structura
cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin
efectuarea diferitor tipuri de cheltuieli şi trebuie să
precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca
obiectivele urmărite să fie realizate cu minim de efort
financiar.
 Politica de asigurare a echilibrului
bugetar
 O preocupare a organelor de decizie trebuie să constituie
încadrarea cheltuielilor totale ale societăţii în limitele
resurselor ce pot fi mobilizate pe plan naţional, deoarece
nici o societate nu trebuie să consume mai mult decît
produce. Pe plan financiar această cerinţă presupune
menţinerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce
pot fi mobilizate, în condiţii normale pe plan intern fără să
se recurgă la emisiunea de monedă fără acoperire sau la
credite care contribuie la creşterea datoriei publice,
scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale,
scăderea nivelului de trai al populaţiei.
Politica în domeniul gestiunii
datoriei publice
 Presupune monitorizarea continuă a
dezechilibrului şi a acoperirii acestuia din
contul atragerii resurselor financiare
externe(interne) pe calea împrumuturilor
externe şi interne, monitorizarea mărimii
datoriei publice , analiza structurii acesteia
în vederea restructurării şi gestiunii ei
eficiente.
Politica în domeniul relaţiilor
interbugetare
 Fiind parte a politicii financiare este
orientată spre gestiunea fluxurilor
financiare ce asigură echilibrul în cadrul
sistemului bugetar al ţării prin aplicarea
următoarelor instrumente: transferuri,
defalcări de la veniturile generale de stat,
ş.a.
 Elementele politicii monetar-
creditare
 Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi
derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului
monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării unor
obiective ale politicii generale.
 Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor care
vizează reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în economie,
precum şi a ratei dobînzii pentru realizarea obiectivelor macroeconomice legate de
procesele economisirii şi investirii şi contracararea inflaţiei.
 Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor
valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută,
evoluţia cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.
Instrumentele politicii monetar-
creditare
Politica monetar-valutară este elaborată şi promovată de Banca
Naţională care pune în aplicaţie instrumentele politicii monetar-
creditare:
1. Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat
constituie operaţiuni de vânzare (plasare) - cumpărare
(răscumpărare) de către Banca Naţională a hârtiilor de valoare
emise de stat cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani
din circulaţie. Vânzarea hârtiilor de valoare conduce la diminuarea
ofertei de bani rezultată din retragerea unei părţi din masa
monetară din circulaţie, ca rezultat rata dobânzii creşte, creşte
puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează volumul
investiţiilor în economia naţională. Cumpărarea hârtiilor de valoare
de stat contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei
dobânzii, stimularea investiţiilor şi inflaţie.
În Republica Moldova se emit 3 tipuri de
hârtii de valoare de stat:

1.bonuri de trezorerie- constituie hârtii de valoare de stat emise

cu scont şi răscumpărate la valoarea lor nominală la scadenţă,
având termenul de circulaţie de 28, 91, 182, 273, sau 364 zile;
2.bonuri de acoperire a decalajului de casă sunt hârtii de valoare
de stat emise cu scont şi răscumpărate la valoarea lor
nominală la scadenţă, care au scadenţa nu mai mică de o zi şi
nu mai mare de 364 de zile, termenul de circulaţie fiind indicat
în Comunicatul oficial de lansare a hârtiilor de valoare de stat;
3.obligaţiuni de stat constituie hârtii de valoare de stat emise pe
termen mediu sau lung, cu rata dobânzii fixă sau flotantă şi
răscumpărate la valoarea lor nominală la scadenţă.
 2. Rata dobânzii
Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin:
 atragerea de noi depuneri,
 contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi
 procurarea de resurse creditare de la Banca Naţională.

În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia

creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este
Banca Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunând oferte mari sau mici de
resurse creditare pentru vânzare, Banca Naţională influenţează rata dobânzii.
Efectele modificării ratei dobînzii pot fi observate analizînd piaţa monetară:
 a)     scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei
de muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor;
 b)    creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia
tendinţei de creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se
dezvoltă procesele de stagnare.
3.Rata rezervelor obligatorii
 presupune ca o parte din depozitele bancare şi
mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de
către băncile comerciale în conturi deschise la Banca
Naţională ceea ce:
 în primul rînd contribuie la asigurarea băncii şi
protejarea clientelei,
 în al doilea rînd, Banca Centrală mărind sau micşorînd
rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul
creditelor acordate de băncile comerciale şi ca rezultat,
măreşte sau micşorează oferta de bani.
 4.Intervenţia valutară
 reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor valutare prin
blocarea forţelor pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de
schimb ale valutei proprii.
 Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor
pe piaţa deschisă. Acest instrument presupune operaţiuni de
vânzare-cumpărare a dolarilor(euro).
 De exemplu dacă cursul valutei naţionale scade, Banca Naţională
intervine prin operaţiuni de vânzare a dolarilor, fapt ce contribuie la
procurarea valutei naţionale, la creşterea cererii de monedă
naţională şi la creşterea puterii ei de cumpărare. Dacă cursul valutei
naţionale creşte, Banca Centrală din contra, începe activ să vîndă
moneda sa, pentru a produce efectul creşterii ofertei de monedă
proprie. Astfel se urmăreşte stabilizarea cursului valutar.