Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec.

al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de

puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti,
Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie,
începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod
tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde
unor importante transformări economice, sociale,
politice şi culturale.

Spre deosebire de predecesorii săi, Brâncoveanu-Vodă va folosi alte

metode politice, încheind epoca voievozilor războinici. El începe etapa
negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii
politici ai lumii de atunci.
 Cine a fost Constantin Brâncoveanu ?

Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi. Unchiul
său a fost, Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti.

Rămâne orfan de mic. Tatăl său, Matei “Papa” Brâncoveanu, a fost omorât în
februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva
domniei.
Constantin a fost crescut de mama sa, Stanca Cantacuzino, de bunica după tată,
Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.
A primit o educaţie aleasă în casele părinteşti din Bucureşti şi a învăţat între altele
greaca, latina şi slavona.

În urma morţii celor doi fraţi ai săi mai mari moşteneşte averea părintească.
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu
aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca,
Bălașa și Smaranda.
Soția sa, Doamna Marica, a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor,
despre care se afirma pe atunci că era fabuloasă. Ea știa rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al
tuturor sumelor de bani depozitate în băncile din vestul Europei, la Viena, Veneția sau Amsterdam.
 În anul 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că
tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei
boiereşti.

Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să

primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună
cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru
alesele sale calităţi, intelectuale şi morale. 
 Politica internă

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost o perioadă de progres economic și

cultural-artistic, de inițiative de modernizarea statului, de reformare a sistemului fiscal.

A organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine

Principalele direcții ale politicii lui Constantin Brâncoveanu au fost:

 întărirea rolului domniei;

 reorganizarea sistemului fiscal;

 promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.

 Cu Moldova, chiar din primii ani de domnie, Sfântul Brâncoveanu a dorit sa aibă
relaţii frăţeşti, de bună înţelegere, dar s-a lovit de lipsa de tact şi de înţelegere a lui
Constantin Vodă Cantemir, un bătrân soldat, neştiutor de carte, care se lasă condus de
boierii săi.

Cu toată strădania domnitorului muntean, din cauza intrigilor boierilor de la curtea

Moldovei, se naşte o ură pe viaţă şi pe moarte între cei doi domnitori români, urmată de
intrigi şi uneltiri duşmănoase către Înalta Poartă, contracarate cu mare greutate şi cu
preţul multor daruri şi pungi cu bani, oferite de către Brâncoveanu mai marilor demnitari
otomani, pentru a scăpa cu viaţă.
 CONSTANTIN BRÂNCOVEANU - CTITOR DE LĂCAŞURI DE CULT, DE ŞCOLI
ŞI DE TIPARNIŢE
Acest domn al Ţării Româneşti :
• a preţuit şi sprijinit mult cultura;

• în cei aproape 26 de ani de domnie, s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi

bun administrator al avuţiilor ţării;
• a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând în
arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-
bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil
caracteristic, numit stilul brâncovenesc.
• și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara
Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale
donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.
• s-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate,
susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile
• europene.
în 1689 l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitorul mitropolit,
sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărți românești, grecești,
slave și chiar arabe, turcești și georgiene.
• a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală
superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de
predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 el
a reorganizat-o, numind în fruntea ei un învățat grec.
• în paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta
unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește. Așa au fost școlile
de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, care pregăteau scriitori de
cancelarie sau slujbaşi ai vistieriei ţării, preoți și dascăli.
• în câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari
centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca
de la mănăstirea Mărgineni și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui
Constantin Brâncoveanu.
• Constantin Brâncoveanu şi-a mărturisit credinţa mai ales
prin faptele sale. Numeroase lăcaşuri de cult pe care le
construieşte, le reface sau le înzestrează cu moşii, cu diferite
daruri sau obiecte de preţ, răspândite în toată Muntenia, dar şi în
Transilvania, stau mărturie în această privinţă.
• a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și
mănăstiri din țările române.
• încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două
biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia,
lângă București.
 După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot
în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan
cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava,
demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și
azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse
și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către
soția sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița - în 1706.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de
seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții
împărați Constantin și Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod,

trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, 
Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi, Prahova.
Mânăstirea Horezu Mânăstirea Sâmbăta de Sus

Mânăstirea Turnu
Mănăstirea Surpatele
 Stilul brâncovenesc

 Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele

arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foișoarelor, care variază în mod
pitoresc aspectul fațadelor. Ornamentarea bogată a coloanelor și a
balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri
influența barocă. Proporțiile devin mai zvelte și mai armonioase, ele
dovedesc o mai grijulie elaborare a planurilor. Atât decorul cât și spațiile
libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice;
pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al
clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole
semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma
unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină motivele florale,
în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.

 Artele decorative înfloresc în epoca brâncovenească. Deosebite sunt

realizările din domeniul argintăriei, din cel al lemnului sculptat și al
broderiei.
 În politica externă desfăşurată cu multă pricepere de domnul muntean, acesta a
reuşit să transforme Ţara Românească într-un factor activ pe plan european, ale căru
servicii diplomatice erau căutate în epocă.
Pentru a întreţine relaţii strânse cu principalele capitale europene (Constantinopol,
Viena, Moscova, Veneţia, Roma), a constituit un veritabil cabinet diplomatic, unde
erau implicaţi între alţii: stolnicul Constantin Cantacuzino, arhimandritul Isaia, culcerul
Afenduli, Profiriţa Ianachi, Anton Maria Del Chiaro, fraţii David şi Teodor Corbea.
Acest cabinet diplomatic strângea şi oferea domnului informaţii pe care acesta le
folosea cu pricepere în relaţiile cu marile puteri ale timpului şi în folosul ţării sale.

Cu o mare abilitate şi cu preţul multor pungi cu galbeni, până în anul 1709,

Constantin Brâncoveanu a reuşit să menţină o politică echilibrată între Imperiul
Otoman şi Imperiul Habsburgic, a cărui expansiune ajunsese până la hotarele
Ţării Româneşti, după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin
tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699.

Datorită politicii pungilor cu aur ce erau trimise

otomanilor, a fost întărit în scaun succesiv în 1696, 1698,
1700 şi 1704 de către Imperiul Otoman.
 Faţă de turci a platit cu regularitate haraciul stabilit şi, de asemenea, a dat dovadă
de o mare generozitate faţă de marii demnitari ai Înaltei Porti. Brâncoveanu
ajunsese să fie cunoscut la Constantinopol pentru bogăţia şi dărnicia sa, astfel încât
persoanele importante de pe lângă sultan se întreceau care mai de care să aibă de-a
face cu stăpânitorul Valahiei, pe care turcii îl numeau cu invidie Altan Beg, adică
Prinţul Aurului.
 A încercat se evite cu orice preţ transformarea ţării în teatru de război sau
anexarea ei la Imperiul Habsburgic.

Imperiul Romano-German nu dorea să strice relaţia cu domnitorul Ţării

Româneşti, pentru că acesta le furniza informaţii despre turci şi le oferea
provizii de care aveau mare nevoie. În 1689 a semnat un tratat cu habsburgii prin
care se recunoaşte individualitatea Ţării Româneşti, dar şi închinarea ei formală.
Deoarece nu s-a putut aplica, trupele imperiale conduse de generalul Donat
Heissler, au intrat în Ţara Românească, ocupând Craiova, Piteşti, Târgovişte,
Câmpulung şi Bucureşti.

Atunci când imperialii i-au cerut lui Brâncoveanu să întreţina această

armată deosebit de costisitoare, el i-a chemat în ajutor pe turci şi pe tătari.

Împreună au izbutit să-i învingă pe imperiali la Zărneşti în anul 1690, în singura

sa bătălie pe care a purtat-o în cei 25 de ani de domnie.
 Datorită abilităţilor sale de politician, Brâncoveanu reuşeşte să rămână
în graţiile habsburgilor, dar şi ale turcilor. Astfel, în 30 ianuarie 1695,
obţine din partea Imperiului Habsburgic titlul de ,,Principe al Imperiului”,
iar din partea Înaltei Porţi, primeste dreptul ca ,,până va avea zile să
domnească acest pământ al ţării”, adică dreptul de a domni pe viaţă în
Ţara Românească.

Dar victoria a fost de scurtă durată şi dureroasă pentru Muntenia,

deoarece o altă oştire imperială a determinat retragerea învingătorilor de la
Zărneşti. Dupa acest conflict militar, Brâncoveanu nu a mai avut nicio altă
luptă, iar relaţiile sale cu imperialii habsburgici se îmbunătăţesc.
 În calitate de reprezentant al populaţiilor balcanice supuse otomanilor, atrage
atenţia Rusiei asupra situaţiei din Balcani şi caută a o cointeresa pentru a opri tendinţele
de expansiune ale habsburgilor.
Cu Rusia, încă din 1697, încearcă să stabilească relaţii bune de pace şi colaborare:

 O informeaza prin agenţii săi despre toate mişcările pe care le punea la cale
Înalta Poartă;
 Speră că va reuşi cu ajutorul Rusiei să declanşeze o campanie antiotomană
menită să elibereze toate popoarele subjugate de către otomani.
Pentru serviciile aduse Rusiei, ţarul Petru I îl decorează pe Constantin
Brâncoveanu cu ordinul ,,Sfântul Andrei”.

În războiul ruso-otoman din 1710-1711, a adoptat o politică de

expectativă, concentrându-şi forţele în tabăra de la Urlaţi de lângă
Ploieşti, pentru a vedea în ce parte se îndreaptă victoria, îi scrie
ţarului Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta cu
aprovizionarea armatei. În schimb, țarul i-a trimis mulțumirile sale
și 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor.
 În cazul în care rușii ar fi vrut să intre în Țara Românească, se alia cu ei. El
intenționa însă să rămână de partea turcilor dacă aceștia ar fi fost mai rapizi.

Planurile i-au fost date peste cap însă de vărul sau, spătarul Toma Cantacuzino,
care împreună cu mai mulți boieri ai lui Brâncoveanu a fugit în lagărul țarului. Speriat,
Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile,
contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănilești, 1711), care s-a
văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

În anul 1711, sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru aceasta a pus la cale un

plan, aplicat abia după trei ani, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai avea
dușmani. Toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se
întoarseră însă împotriva lui.
 Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani
că gestul spătarului Toma Cantacuzino (trecerea de partea rușilor în timpul
războiului ruso-turc din 1711) nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-
a adăugat la adresa voievodului.

Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că „adunase

multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca
să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”, Ali Pașa,
comandantul oștilor otomane, pregătea atunci o mare lovitură
împotriva Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, motiv pentru care
s-a decis să-l scoată pe Brâncoveanu din joc înainte de începerea luptelor.
 Brâncoveanu a fost mazilit in 1714, în apropierea Paștilor.
Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule,
iar toate averile sale i-au fost confiscate.

Capetele celor șase au fost plimbate pe străzile Istanbulului în vârfuri de

sulițe, iar trupurile, aruncate în mare. Doamna Marica a aflat vestea în
închisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului a început pescuitul
cadavrelor, care și-au găsit odihna veșnică în insula Halki, într-o veche
mânăstire grecească.

Aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa,

doamna Marica, în 1720, osemintele lui Constantin
Brâncoveanu au fost înmormântate la Biserica Sfântul
Gheorghe Nou din București, ctitorie a sa.

Neamul Sfântului Constantin Brâncoveanu nu s-a

stins în urma masacrului din ziua praznicului închinat
Adormirii Maicii Domnului, din anul 1714, existând
numeroşi descendenţi pe linie feminină, care au
continuat să trăiască unindu-şi sângele regesc cu cel al
altor familii româneşti.