Psihologia medicala a varstelor si

sexelor
 Etape in dezvoltare
• Din punct de vedere evolutiv, adolescenţa şi “vârsta critică” (climacteriul) sunt
momente de criză, care mobilizează energiile organismului pentru apărare
sau pentru afirmare;
• Puţin câte puţin, organismul se acomodează la un nou echilibru - şi această
integrare deschide posibilitatea utilizării energiilor mobilizate în raport cu noi
orientări.
• criza natala (care începe în luna a 5-a intrauterină şi ţine până la naştere);
• crizea pubertara
• bătrâneţea - ca desfăşurare a unei crize climacteriale.
• Oricare fază de criză, în evoluţia sa normală, îmbogăţeşte personalitatea
subiectului, iar atingerea stării de echilibru este marcată de elemente de
“sociospiritualizare”. Aceasta din urmă este, la rândul ei, “corectată” prin
intervenţia unui moment biologic: creşterea la copil, sexualitatea la
adolescent etc.
 Etapele copilariei
• J. Dublineau a analizat, în lumina teoriei sale, vârstele
extreme: copilăria şi bătrâneţea.
• în copilărie, până la vârsta de 3 ani, crizele sunt puţin
nete, scurte, greu de apreciat; la această vârsta are loc o
criză de personalitate, legată de afirmare, criză
esenţialmente afectivă.
• Lichidarea complexelor se operează pe la 5 ani şi este
precedată de o stare de perplexitate, de anxietate.
• In “cea de a treia copilărie” găsim criza ideomotorie de la
7 ani, axată pe adaptarea la un nou mediu social: şcoala.
 Varsta adolescentei
• Etapa critică cea mai importantă ar fi dată de “luarea
distanţei” a copilului în raport cu mama sa; aspectele sale
majore sunt dificultăţi în relaţia mamă-copil, intervenţia
celorlalţi membri ai familiei şi separaţia şcolară.
• Adolescenţa este tulburată de conflictul între
dependenţa familială şi nevoia de autonomie. în viaţa
tânărului, se cer depăşite etapele critice ale intrării în
profesiune şi ale căsătoriei
• Etapevirtual generatoare de conflict (paternitatea,
promovarea socială, doliul etc.)
COPILARIA- CARACTERISTICI
 Nasterea
• Viaţa începe - după Morton - printr-o “frustraţie
enormă”, aceea a naşterii (se ştie că O. Rank a insistat
asupra traumatismului naşterii, speculând asupra
“nostalgiei după apele amniotice”, asupra simbolismului
legat de situaţia protejată din uterul matern şi asupra
retrăirii anxietăţii din acel moment crucial).
• Expulzat din uter, nou-născutul este obligat să se
adapteze la un mediu esenţialmente nou.
• Această adaptare nu se soldează întotdeauna în mod
favorabil; MAI DIFICIL LA PREMATURI!
 Perceptia noului nascut asupra propriului
corp
• Corpul, sub toate aspectele, este sesizat tot atât de nefamiliar, de străin, de
neorganizat - ca şi celelalte obiecte; timp de multe luni, o bună parte din el
nu este recunoscut ca fiind “propriu” (o mână poate fi dusă la cealaltă, la
gură, ca şi un oricare alt obiect).

• Chiar şi în al doilea an al vieţii, unele zone cutanate dau la atingere o impresie

de ceva străin. Percepţiile specifice sunt diferenţiate înainte de a fi articulate
într-un tot (această articulare ţine de coexistenţa şi de interacţiunea lor).
• Se pare că, la imaginile despre sine pe care şi le formează sugarul, imaginea
mamei serveşte ca un punct de ancorare, dacă nu ca un model, ca un
prototip.
• Recunoaşterea limitelor corporale este întârziată la imbecili, din cauza
experienţei de viaţă mult mai simplă.
 Eul copilului mic
• “Cunoştinţa de sine” se dovedeşte accelerată prin
achiziţionarea precoce a unui vocabular referitor la corp.
• “Localizarea eului”, copilul mic şi-o face în abdomen şi în
partea inferioară a toracelui (membrele sau ochii sunt
ale lui, dar nu sunt încă el), mai rar în cap sau în regiunea
gurii.
• Aria în care este localizat eul depinde de gesturile prin
care adultul accentuează faptul că e vorba de sine ca şi
de importanţa vitală a regiunii, din punctul de vedere al
copilului.
 Copilaria
• Dezvoltarea eului în anii care urmează este caracterizată
(în cultura europeană şi cea americană, cel puţin) prin
deplasarea atenţiei de la percepţia corporală spre
dobândirea prestigiului şi a puterii. Copilul doreşte să fie
aplaudat.
• El urmăreşte posesiunea sau proprietatea asupra
obiectelor ~ prin contrast cu căutarea satisfacţiei imediate,
din primul sau din primii ani.
• Vocabularul referitor la eu devine din ce în ce mai puţin
senzorial - şi din ce în ce mai mult, un limbaj despre
trăsături.
 Complexul lui Oedip?
• Există o nevoie de consistenţă care nu se satisface tocmai
uşor.
• Copilul trebuie să dobândească unitate ca răspuns la
situaţia sa familială şi în ciuda situaţiei sale familiale.
• Descoperind că tatăl “poate fi” un obstacol în calea
dragostei sale pentru mamă, oscilând între dragoste şi
ura pentru acest obstacol - cu sentimentul consecutiv de
teamă de pedeapsă - se dezvoltă la băiat, după Freud, un
“complex Oedip” de esenţă libidinală. (La fetiţe s-ar
dezvolta, corespunzător “complexul Electrei”).
• După Murphy totuşi situaţia poate fi privită,
mai simplu, din punctul de vedere al luptei
pentru a dobândi o autopictură adecvată.
• Agresiunea ce apare faţă de părintele care
impune restricţii sau frustraţiuni poate rezulta
din lezarea eului;
• dar tatăl este, de obicei, agentul disciplinar
mai puternic şi mai operativ.
 Caractere psihologice fundamentale ale
copilului
• realismul (incluzând confuzia dintre fizic şi psihic,
dintre lumea interioară şi cea exterioară) –
confuzie vis-realitate
• animismul (însufleţirea tuturor lucrurilor) şi
artificialul (orice lucru e “făcut” de cineva; inclusiv
copii s-ar putea “face” din carne de măcelărie).
• Această gândire concretă şi animistă este prea
puţin distinctă de fantezie.
• Alt caracter psihologic important este jocul
 Viata de familie
• a) interacţiunii dintre fraţi şi ordinea naşterii;
• b) interacţiunii dintre părinţi şi copii.
 Probleme de adaptare
• Copilul răsfăţat şi cocoloşit nu este numai o problemă de pedagogie, ci şi una de
medicină somatică şi de psihiatrie.

• Copilul nedorit înseamnă frecvent frustraţie, sentiment de culpabilitate sau spirit

rebel.

• Slăbiciunea sau disciplina tiranică, perturbarea relaţiilor normale dintre soţi, cu

“fixarea” de părintele de sex opus - sunt elemente importante în etiologia
nevrozelor.

• De asemenea, trebuie să ţinem seama de setea de afecţiune a copilului,

nesatisfăcută în cazul părinţilor vitregi - şi de modul în care acesta ia cunoştinţă de
misterele sexualităţii.
• O igienă mentală satisfăcătoare a copilăriei include participarea copiilor la “lupta”
vieţii, cu riscurile, neplăcerile şi victoriile ei.
PUBERTATEA- CARACTERISTICI
 Pubertatea - caracteristici
• Se pun bazele constituţiei definitive ale persoanei.
• Ea este una dintre fazele trecerii de la starea de copil la starea
adultă
• Rapiditatea transformărilor, pe primul plan stând maturarea
sexuală (L. Mavromati, 1949).
• Sensibilitatea la factorii exogeni este relativ însemnată dar
variabilă de la un copil la altul.
• Transformările se realizează în puseuri - şi într-o oarecare
măsură independent (de unde starea de echilibru instabil). Ele
sunt dirijate, în cele mai fine amănunte, de către hormoni,
sub controlul nervos, diencefalic şi cortical.
 Perceptia propriului eu
• La pubertate revine pe primul plan, sesizarea şi conştiinţa
propriului corp.
• Se poate vorbi de o “experienţă viscerală intensă” pentru
care însă (în mare parte din pricina tabuurilor sexuale) nu
există un vocabular adecvat.
• Modificările sunt puternice şi rapide, ameninţând echilibrul
somatic şi psihic ale individului. Modificările sunt fireşti,
centrate de cele din sfera genitală şi a caracterelor sexuale
secundare.
• De aici noi probleme pe care şi le pune adolescentul - privind
statutul său social şi, în primul rând, relaţiile cu sexul opus.
 Definirea eului
• După cercetările lui Horowitz, se întâlneşte frecvent
“ancorajul” eului de o anumită parte a corpului, sau
de câteva părţi (seif-localizate).
• Din 45 subiecţi de sex masculin, 32 au dat răspunsuri
pozitive; cele mai frecvente localizări au fost capul,
creierul, ochii, inima, faţa, mâinile. Organele
genitale sau regiunea abdominogenitală au fost
indicate abia în 4 cazuri. Corpul (ca formă) şi corpul
(ca întreg) au fost indicate în câte un singur caz!
 Definirea eului
• Autoportretul este din ce în ce mai abstract, ca
fiind “obiectul” care urmăreşte anumite valori.
• în esenţă, adolescentul îşi caută un nou “eu” şi
anumite “defecte” de comportament pot fi
înţelese prin dorinţa de a se impune, de a părea
că reprezintă “ceva”. Procesul este mai simplu
atunci când adolescentul are la îndemână un
obiect clar şi valoros de identificare.
 Definirea eului si acceptabilitatea sociala

• “Acceptabilitatea socială” depinde şi de

aparenţa fizică - iar acest factor este mult mai
însemnat pentru fată decât pentru băiat,
înfrumuseţarea eului este realizată, în mare
măsură, cu ajutorul îmbrăcăminţii.
• Menţionăm că, în ultimele decenii, idealul de
sportivitate a deplasat accentul către sănătate,
vigoare şi veselie.