UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6: INFLAŢIA

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real care se exteriorizează

prin suprasaturarea arterelor circulaţiei băneşti cu cantitatea de bani care depăşeşte nevoile
reale economiei, ce se reflectă atât în deprecierea banilor (reducerea puterii lor de
cumpărare) cât şi prin creşterea anormală, durabilă, neuniformă, cumulativă şi
generalizată a preţurilor.
Nu orice creştere a preţurilor înseamnă inflaţie, ci:
 creşterea preţurilor este generală şi durabilă, în sensul că sporirea preţurilor se
generalizează şi pare a se prelungi pe termen nedefinit. Sporirea preţurilor doar la unele
produse, într-o anumită perioadă, nu poate fi considerată inflaţionistă; De asemenea, nu se
poate lua în consideraţie o creştere conjuncturală a preţurilor determinată de factori
sezonieri, aleatori;
 creşterea preţurilor este anormală, foarte puternică, punând în cauză stabilitatea
monetară. În secolul al XIX-lea se consideră stabilitate monetară în condiţiile unei creşteri
zero a preţurilor, în anii '50 ai secolului al XX-lea se accepta o creştere anuală a preţurilor
cuprinsă între 1-2%, în anii '60-'70 ai aceluiaşi secol de 3-4%, pentru ca în prezent acest
prag să fie de 5% pentru a fi socotită normală o creştere a preţurilor;
 creşterea preţurilor are loc neuniform, bunurile şi serviciile nu sunt afectate în aceeaşi
măsură de inflaţie;
 creşterea preţurilor este un fenomen cumulativ în sensul că sporirea lor în prezent se
adaugă unei creşteri anterioare, fiind în acelaşi timp un punct de plecare pentru o nouă
creştere, conform principiului multiplicatorului.
Inflaţia poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii:
a) Dacă se are în vedere mecanismul de funcţionare al pieţei inflaţia poate fi deschisă sau reprimată.
b) Dacă se are în vedere locul şi modul de manifestare inflaţia poate fi:
 o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţările dezvoltate ce are la origini, mai ales, cauze monetare, o cantitate
prea mare de bani în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii;
 o inflaţie a penuriei prezentă în ţările slab dezvoltate, explicată prin insuficienţa ofertei iar surplusul de bani
are un caracter relativ raportat la o cantitate mică de bunuri şi servicii1.
c) Dacă se are în vedere ritmul de creştere a preţurilor inflaţia poate fi:
 inflaţie liniştită (târâtoare) care presupune o creştere a preturilor de 3-4% anual, sub pragul stabilităţii
monetare;
 inflaţie moderată (deschisă) - caracterizată printr-o creştere a preţurilor de 5 -10 % anual;
 inflaţie galopantă ce presupune o accelerare suplimentară a creşterii preturilor, de peste 15% anual;
 hiperinflaţie când ratele de creştere a preţurilor sunt exagerat de ridicate, înregistrând cote de 200 - 300%
anual.
După efectul asupra creșterii economice:
 creştere economica neinflaţionistă - când rata de creştere economică este superioară
ritmului de sporire a preţurilor;
 creşterea economica inflaţionistă - atunci când rata inflaţiei depăşeşte ritmul de creştere
economică;
 stagflaţia - situaţia unei economii caracterizată prin creştere economică zero , şomaj şi
inflaţie rapidă;
 slumflaţia - când economia se caracterizează prin declin, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.
6.2.2. Cuantificarea inflaţiei

 Absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre masa monetară în circulaţie şi

cantitatea reală de mărfuri şi servicii pe care le pot oferi efectiv agenţii economici.

 În forma relativă, procesul inflaţionist este măsurat printr-o serie de indicii şi coeficienţi,
dintre care mai importanţi sunt:
 1. Indicele general al preţurilor caracterizează evoluţia preţurilor de vânzare, în general, sau pe
grupe de mărfuri. Se determină printr‑un indice de tip Laspeyres:

unde: q1 = cantitatea vândută în perioada curentă; P0 - preţul de vânzare în perioada de baza; P1 -

preţul de vânzare în perioada curentă; i - numărul de produse luate în calcul.
 2. Indicele preţurilor de consum (Ipc) s-a impus drept instrument principal de măsurare a
inflaţiei. El exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de
mărime mijlocie le face pentru asigurarea bunurilor şi serviciilor de consum într ‑o
perioadă dată, în funcţie de nivelul si structura nevoii sociale. Se determină tot printr-un
indice de tip Laspeyres în care qi reflectă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia
socială.
R=(Ipc-1)x100
 3. Deflatorul PNB se determină prin raportarea PNB nominal (calculat pe baza preţurilor
curente) la PNB real (calculat pe baza preţurilor comparabile).

 4. Scăderea puterii de cumpărare a banilor ce constă în faptul ca în decursul unei

anumite perioade volumul bunurilor şi serviciilor ce se poate cumpăra în economie scade
în comparaţie cu masa monetară şi nivelul preţurilor. Pcb=M/Np, unde : P cb - puterea de
cumparare a banilor; M - masa monetară; NP nivelul preţurilor.
6.2. Cauzele şi tipurile inflaţiei

Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere rezultă din creşterea cererii solvabile, oferta agregată rămânând în urma acestei creşteri sau
înregistrând scăderi. Originile sale se găsesc în exprimarea "legii lui Say" potrivit căreia orice ofertă îşi creează propria
cerere întrucât în absenţa tezaurizării, veniturile formate în urma activităţii economice ce formează cererea totală sunt
egale cu oferta totală. Un exces de venituri respectiv, de cerere, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care
oferta este rigidă, aparatul de producţie nu răspunde cererii, iar ajustarea ofertei la cerere se face prin preţuri şi nu prin
cantităţi.
Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă

Inflaţia prin costuri reprezintă acea formă a inflaţiei care apare în situaţia în care costurile
producţiei cresc independent de cererea agregată. Ea îşi are originea în mecanismul de circuit
al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri, preţurile inputurilor se
regăsesc în cele ale outputurilor. Inflaţia provine dintr ‑o creştere a remunerării factorilor de
producţie superioară sporirii productivităţii lor.
Inflaţia monetară

 Această forma de inflaţie îşi găseşte explicaţia în teoria cantitativă a banilor formalizată de
Irving Fisher:
MV = PT
în care: M - masa monetară în circulaţie; V - viteza de circulaţie a banilor; P = nivelul general
al preţurilor; T - volumul tranzacţiilor.

 O nouă versiune a teoriei cantitativiste a banilor este "ecuaţia de la Cambridge" legată

de lucrările lui Alfred Marshall, care consideră că emisiunea monetară (M) respectiv
cererea de bani depinde de venitul naţional real (Y), de nivelul general al preţurilor (P) şi
de un coeficient (K) reprezentând raportul dintre masa monetară şi venit.
Inflaţia structurală
Privită în contextul structurii economiilor naţionale şi al mecanismelor de funcţionare ale
acesteia, inflaţia nu mai apare ca un rezultat al dereglărilor trecătoare ale unei economii ci
datorită:
 Disfuncționalității aparatului de producție;
 Deplasării către sectorul terțiar a forței de muncă:
 Disfucționalității piețelor și a concurenței;
 Implicării din ce în ce mai puternice a statului.
Inflaţie importată

 Inflaţia de acest tip este cauzată de creşterea preţurilor la materii prime, combustibil şi
energie din import. Costurile ridicate la care se importă aceste resurse vor deveni elemente
principale ale costurilor de producţie ale bunurilor economice ce le înglobează. Costurile
de producţie ridicate nu se pot acoperi decât prin preturi de vânzare similare.
 O altă cauză a acestui tip de inflaţie o constituie degradarea cursurilor de schimb,
deprecierea monedei naţionale în raport cu alte monede de referinţă. Deprecierea monetară
va antrena scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor.
6.3. Consecinţele inflaţiei

1. Dacă inflaţia are dimensiuni acceptabile, fiind la limita a câtorva procente şi pentru o anumită
perioadă de timp, poate fi considerată un factor de creştere economică deoarece și produce efecte
pozitive:
 inflaţia reduce preţul creditului prin reducerea ratei reale a dobânzii, ceea ce va încuraja investiţiile şi
activitatea economică;
 în anumite condiţii inflaţia impune un mecanism de economisire forţată care poate contribui la
creşterea economică;
 inflaţia avantajează debitorii deoarece sumele vor fi rambursate iar dobânzile plătite în monedă
depreciată;
 deprecierea monedei naţionale duce la ieftinirea mărfurilor interne, stimulând pe termen scurt
exportul;
 inflaţia este considerată de unii economişti şi ca o supapă de siguranţă pentru pretenţiile excesive ale
unor grupuri sociale, aflate în concurenţă pentru venit;
 inflaţia poate favoriza, într-o anumită măsură, creşterea profiturilor, prin extinderea activităţilor
speculative ale agenţilor economici.
Efecte negative:
 Inflaţia modifică sistemul preţurilor relative;
 Inflaţia schimbă comportamentul de consum al individului;
 Inflaţia îi determină pe indivizi să prefere satisfacţiile prezente celor viitoare;
 Inflaţia antrenează o redistribuire a resurselor titularilor de venituri fixe;
 Inflaţia dezavantajează pe creditori şi avantajează pe debitori;
 Va limita posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă ale firmelor, va stimula rate de
amortizare mai ridicate datorită devalorizării capitalului şi creşterea îndatorării ceea ce va
reduce consumul acţiunilor lor;
 Inflaţia contribuie la degradarea balanţei de plăţi, exporturile devenind mai scumpe şi
deci mai puţin competitive, iar importurile mai ieftine, în comparaţie cu produsele interne;
 Pe plan social, inflaţia devine o sursă puternică de haos, o "dezordine a dezordinii” etc.
6.4 Politici antiinflaţioniste

Măsurile antiinflaţioniste merg de regulă, în sensul invers al căilor care au generat inflaţie. Ele
se por grupa după mai multe criterii:
 1. După doctrina economică ce stă la baza fundamentării lor, politicile antiinflaţioniste pot
fi: de control al cererii agregate şi de stimulare a ofertei agregate.
 a) Politicile de control al cererii agregate apelează preponderent la instrumentele fiscale şi la cele
monetare.
 b) Politica de stimulare a ofertei are în vedere reducerea costurilor, creşterea productivităţii şi
întărirea concurenţei.
 2. După instrumentele folosite politicile antiinflaţioniste pot avea în vedere instrumente
ale politicii monetare, ale politicii bugetare şi fiscale şi ale politicii veniturilor.
 a) Politica monetară ca instrument de stabilizare a preţurilor implică soluţii care să contracareze
crearea de moneda şi cererea de credite de către agenţii economici.
 b) Politica bugetară şi fiscală urmăreşte influenţarea componentelor cererii globale: consumul
privat, investiţiile, cheltuielile publice.
 c) Politica veniturilor urmăreşte corelarea creşterii veniturilor cu creşterea volumului activităţii şi
a nivelului productivităţii.