LEUCOCITE

Generalitati
Sângele conţine ~ 4000 – 8000 leucocite/mmc.
Dupa aspectul histologic se pot deosebi 5 tipuri
principale de leucocite împărţite în două grupuri
morfologice:
- Polimorfonuclearele granulocite au un nucleu
neregulat, multilobat; din acestă categorie fac parte
neutrofilele (40 – 75%), eozinofilele (1 – 6%) şi
bazofilele (sub 1%).
- Agranulocitele sunt lipsite de granulaţii şi prezintă un
nucleu mare, regulat; din acestă categorie fac parte
limfocitele (20 – 45%) şi monocitele (2 –10%).
 Neutrofilele
Neutrofilele sunt celule care prezintă o citoplasmă
de culoare roz, granulaţii roşii şi un nucleu cu 2 –
5 lobi.
Neutrofilele circulante care prezintă un nucleu
nelobat = celule tinere.
Granulaţiile neutrofilelor pot fi:
- primare, conţin enzime: lizozim (digeră peretele
bacterian) şi peroxidază (cu rol reducător al apei
oxigenate);
- secundare (specifice) care mai conţin lactoferină,
substanţe bactericide cationice şi proteine care
leagă vitamina B12.
 Diapedeza
La ~ 12 ore de la producerea lor de către
măduva hematogenă, neutrofilele migrează
în ţesuturile extravasculare unde trăiesc ~ 4
– 5 zile.
Ele sunt atrase la locul leziunii extra-
vasculare de agenţii chemotactici; aceşti
agenţi chemotactici eliberaţi de către
microorganisme, ţesuturi lezate, macrofage
şi chiar de către granulocitele prezente deja
la locul leziunii = diapedeza
 Fagocitoza
Rolul major al neutrofilelor este de apărare
(nespecifică) împotriva infecţiilor →
înglobarea şi apoi distrugerea bacteriilor;
acest proces se numeşte fagocitoză.

Fagocitoza începe prin ataşarea bacteriilor

la suprafaţa neutrofilului; proces care se
datorează proteinelor de adeziune
(fibronectina) şi de către anticorpi şi
opsonine care se găsesc pe suprafaţa
bacteriei.
 Neutrofilele emit pseudopode care vor
încercui bacteriile care sunt ataşate de
neutrofile → includerea bacteriei într-o
vacuolă numită fagozom.
In interiorul fagozomului bacteria este
distrusă prin acţiunea enzimelor eliberate
de granulaţiile neutrofilelor:
- lizozim → ruperea membranei externe a
bacteriei;
- enzime care induc o creştere a consumului
de oxigen de către neutrofil cu consecinţă
imediată în producerea de apă oxigenată,
ioni superoxid şi radicali hidroxil.
Principalul agent bactericid este H2O2
(oxidează componentele bacteriene prin
generarea de acid hipocloros).
Lactoferina contribuie la distrugerea
bacteriilor prin legarea fierului utilizat de
bacterii şi generarea de radicali hidroxil.

In fagocitoză mai are loc şi eliberarea

enzimelor de la nivelul neutrofilelor precum şi
a metaboliţilor oxigenului, ca urmare a
distrugerii neutrofilelor → modificări tisulare
însoţite de reacţii inflamatorii.
 Eozinofilele
Nucleu bilobat, citoplasma lor conţin
granulaţii mari de culoare roşie.
După ce sunt eliberate în circulaţie,
eozinofilele migrează în ~ 30 de minute în
ţesuturile extravasculare unde supravieţuiesc
câteva săptămâni.

Rol:
- sunt fagocite; ele distrug microorganismele
prin mecanisme oxidative asemănătoare cu
ale neutrofilelor.
 Eozinofilele

Eozinofilie în sângele periferic:

= infestări parazitare;
= pacienţii alergici sau cu hipersensibilitate
cum ar fi astmul, unde expunerea la
antigene endogene sau exogene
declanşează reacţia imunologică imediată
mediată prin eliberarea de leucotriene şi
de factor activator plachetar.
 Bazofilele
Celule cu nucleu polilobat; în citoplasmă
prezintă granulaţii de culoare albastră.
- bazofilele sunt celule mobile cu proprietăţi
fagocitare; migrează în ţesuturile
extravasculare unde sunt stimulate de
complexele antigenice → eliberarea din
granulaţiile lor specifice a mediatorului chimic
(histamina).
Histamina:
- răspuns anafilactic sistemic puternic
- apariţia unei vasodilataţii locale şi creşterea
permeabilităţii vasculare (edemul local).
 Monocite

Prezintă un nucleu reniform şi granulaţii

citoplasmatice fine de culoare roz.

• Monocitele sunt eliberate în circulaţie din

măduva hematogenă atunci când sunt
mature şi apoi migrează în ţesuturi (ficat,
splină, noduli limfatici, plămân) unde pot sta
zile sau chiar ani, intrând în componenţa
sistemului reticulo-endotelial (plămâni; ficat;
măduva osoasa; noduli limfatici, stomac)
 Roluri:
- fagociteaza microorganisme, celule lezate
sau moarte precum şi proteine denaturate;
- participă şi la elaborarea răspunsurilor
imune prin ingerarea antigenelor
- secreta interleukina 1 (IL1) care
declanşează proliferarea şi maturarea
limfocitelor T;
- eliberarea de tromboplastină tisulară, de
activator al plasminogenului, de enzime
proteolitice etc.
 Limfocite
Limfocitele reprezintă un grup heterogen de
celule care au nuclei mari, iar citoplasma
este lipsită de granulaţii.

Se descriu limfocite B si T.
Limfocitele B sunt recunoscute prin prezenţa
imunoglobulinelor de pe suprafaţa lor;
Prin stimulare cu antigen ele sunt
transformate în celule plasmatice care
sintetizează şi secretă anticorpi specifici
(imunoglobuline).
Limfocitele T sunt identificate deoarece au pe
suprafaţa lor receptori pentru eritrocitele de oaie.

Ele participă la răspunsurile imune mediate celular şi

nu depind de prezenţa anticorpilor circulanţi.

Limfocitele T helper sau celulele supresoare,

stimulează / inhibă transformarea limfocitelor B în
celule producătoare de anticorpi.
Limfocitele citotoxice produc liza celulară când sunt
sensibilizate de antigenele de pe suprafaţa celulelor
participând la fenomenele de rejet a grefei tisulare
incompatibile cu cele ale gazdei.
 Limfocitele killer sunt capabile să distrugă
diverse celule tumorale sau celule
infectate viral.
- Sunt celule asemănătoare limfocitelor cu
granulaţii în citoplasmă.
- Mecanismul nu este specific vreunui virus
particular sau unui anumit tip de tumoră;
expunerea antigenică anterioară nu este
necesară.
Limfocitele si raspunsurile imune
Apărarea imună a organismului este subîmpărţită
clasic în: apărare nespecifică (înnăscută) şi apărare
specifică (dobândită).
Apărarea nespecifică cuprinde mecanismele de
apărare care acţionează împotriva oricăror celule
străine; este înnăscută deoarece nu depinde de
expunerea anterioară a organismului la antigenul
respectiv.
Procesele imune nespecifice includ: barierele fizice
(pielea, epiteliul care căptuşeste tractul gastro-
intestinal, genito-urinar şi respirator), inflamaţia,
activarea sistemului complement şi activitatea
celulelor natural killer.
 Inflamatia
Inflamaţia reprezintă un ansamblu de
răspunsuri celulare şi vasculare ca urmare a
prezenţei ţesuturilor distruse care au drept
scop accelerarea distrucţiei celulare şi
îndepărtarea microorganismelor răspun-
zătoare de acest fenomen.
Etapele a procesului inflamator:
1. migrarea macrofagelor tisulare adiacente, a
neutrofilelor şi a monocitelor la locul invaziei
bacteriene ca urmare a substanţelor
eliberate de ţesuturile lezate şi celulele
infectate (chemotaxine).
2. concentrarea leucocitelor in tesutul
inflamat:
- Neutrofilele şi monocitele se dispun pe un
singur rând lângă endoteliul vascular din
zona afectată (marginalizare leucocitară) şi
apoi trec prin peretele capilar prin mişcări
ameboidale (diapedeză) ajungând la locul
invaziei bacteriene.
- Acest proces este accelerat de creşterea
debitului sanguin local ca urmare a
vasodilataţiei locale.
3. modificări vasculare apar ca urmare a producerii
de substanţe vasodilatatoare de către ţesuturile
lezate (kinine, amine, prostaglandine).

Kininele activează cascada enzimelor

proteolitice cunoscute ca sistemul kinină-
kalicreină cu producere de kinine vasoactive, în
special bradikinină.

Bazofilele şi celulele mastocitare eliberează

vasodilatotori cum ar fi serotonina, histamina.

Prostaglandinele amplifică reacţiile inflamatorii.

 Efectele inflamatiei
Local, se produc următoarele modificări:
- roşeaţă şi creşterea temperaturii locale ca
urmare a creşterii debitului sanguin;
- edem local ca urmare a creşterii permeabilităţii
capilare ce permite lichidelor să treacă în
ţesuturi. Proteinele plasmatice şi factorii de
coagulare contribuie la formarea reţelei de
fibrină care va constitui o barieră mecanică
împotriva împrăştierii infecţiei;
- eliberarea unor substanţe din ţesuturile lezate are
ca rezultat stimularea receptorilor pentru durere.
 Reacţii sistemice ca urmare a infecţiei:
- temperatura corpului poate creşte ca rezultat al
resetării hipotalamice. Febra (pirexia) va
determina creşterea activităţii fagocitelor; este
declanşată de producerea de pirogeni exogeni
(de bacterii) şi endogeni (de fagocite);
- creşterea numărului de leucocite în sânge
(leucocitoză); creşterea fiind pe seama
neutrofilelor (neutrofilie) → reflectă mobilizarea
rapidă a neutrofilelor prezente deja în măduva
hematogenă precum şi o creştere a ratei de
producere a măduvei hematogene.
Activarea sistemului complement

Bacteriile prezintă pe suprafaţa lor

molecule care activează sistemul
complement al proteinelor plasmatice; ele
reprezintă o familie de precursori inactivi
care sunt activaţi prin clivaj proteolitic.
Sistemul este organizat ca o cascadă în
care fiecare component activat îl activează
pe următorul din secvenţă.
Activarea complementului are drept scop
apărarea împotriva infecţiei atât direct prin
celulele killer cât şi prin declanşarea fagocitozei.

Celulele killer se combină formând proteine

numite complex de atac membranar → se inseră
în membrana celulelor invadante determinând
apariţia unui por larg; când densitatea porilor
este mare are loc liza celulară.

Activarea complementului conduce la formarea

unor fragmente de complement biologic active
care cresc eficienţa fagocitozei.
Imunitatea specifica (dobandita)
Imunitatea specifică implică mecanisme prin
care susceptibilitatea la infecţie a unui
organism este mult redusă în urma
expunerii la infecţii.

Este demonstrat cu bolile copilăriei în care

imunitatea achiziţionată după prima infecţie
protejează organismul; prima infecţie
protejează organismul la un nou contact cu
acelaşi agent infecţios.
Vaccinurile stimulează imunitatea fără a
produce boala.
Imunitatea specifică creşte capacitatea
sistemului imun de a răspunde la prezenţa
antigenelor, iar mecanismele activate sunt
ţintite împotriva unui anumit antigen.
Antigenele sunt molecule mari (greutate
moleculară peste 10000 Da), complexe.
Haptenele (molecule mici), pot şi ele
stimula un răspuns imun numai dacă au
ataşate câte o proteină.
După sensibilizare, următoarele răspunsuri
imune pot fi stimulate numai de către
moleculele de haptene.
Răspunsurile imune specifice implică participarea
limfocitelor şi sunt mediate atât prin anticorpi
(răspuns umoral) sau celular. Limfocitele sunt celule
efectoare pentru răspunsurile imune la imunogene;
de exemplu, materiale care nu sunt recunoscute ca
“self” şi astfel sunt declanşate reacţii desemnate
pentru a neutraliza sau distruge “non-selful”.

Răspunsurile imune stau la baza reacţiei de rejet a

organelor transplantate de la indivizi cu antigene de
histocompatibilitate diferite de cele ale primitorului
şi, de asemenea, afectează creşterea celulelor
maligne.
 Răspunsurile imune sunt de două tipuri:
-răspuns imun mediat celular
-răspuns imun mediat umoral (de anticorpi);
Limfocitele se clasifică în trei clase funcţionale:
- limfocite T, care intervin în reglarea şi medierea
reacţiilor imune precum şi în sinteza anticorpilor;
- limfocite B, care produc unii anticorpi şi care sunt
precursori ai celulelor plasmatice; sunt celulele
principale formatoare de anticorpi;
- celulele natural killer (NK), care constituie o
fracţiune redusă din limfocitele care distrug
anumite celule ţintă fără o stimulare antigenică
anterioară.