ECONOMIA MONDIALĂ ÎNTRE

CRIZE ŞI DEZVOLTARE.
Perioada interbelică.

Stat, societate și mentalități în epoca contemporană

Dr. Liliana Rotaru
 Obiective de referință
• să identifice și să estimeze consecințele economice ale Marelui Război pentru diferite state/regiuni
ale lumii;
• să compare politicile de reconversie a economiilor statelor lumii și modelele de refacere economică
de după Primul Război Mondial;
• să caracterizeze evoluția economică a diferitor state/regiuni ale lumii și să stabilească tendințele
esențiale ale economiei mondiale în perioada interbelică;
• să caracterizeze cele două tipuri de economii europene conturate după refacerea postbelică – agrar
și industrial;
• să analizeze cauzele crizei economice mondiale prin prisma diferitor istoriografii;
• să argumenteze caracterul mondial al crizei economice și să identifice formele de manifestare în
diferite state/regiuni ale lumii;
• să caracterizeze, în baza surselor, politici/modelele de depășire a crizei și de relansare a
economiilor lumii;
• să estimeze contribuția politicilor anticriză în relansarea economiilor afectate de criză;
 Bibliografie obligatorie
• Michel Beaud. Istoria capitalismului. De la 1500 până la 2000. Cartier, 2001.
cap.5, pp. 191-234.
• Eric Hobsbaum. Secolul extremelor. Editura LIDER Bucureşti, 1994. cap. III, p.
107-135.
• Andrei Josan. Evoluții economice pe plan mondial în perioada interbelică.
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=344&idb=
• Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene,
(l900-1945), vol.I, Editura All, Bucureşti, 1998.
• Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi,1997.
 Consecințele demografice și economice ale IRM

Evoluţia economiei mondiale în primul deceniu interbelic a fost

determinată în mod decisiv de consecinţele IRM.
Problemele economice extrem de complicate apărute după război au
fost urmarea dezechilibrului economiei mondiale, rezultat din mutaţiile
profunde
•în producţia,
•în comerţul mondial,
•în sistemul valutar şi
•de credit dezorganizat, precum și de
•cele demografice.
 Efectele demografice şi economice ale IRM provin din:
1. operaţiunile militare propriu-zise
2. transformările teritoriale petrecute în timpul IRM și a Confernţei de Pace.

Pierderile materiale, distrugerile de

război şi uriaşul consum
neproductiv au dus la diminuarea
substanţială a avuţiei naţionale a
ţărilor beligerante,
potenţialul industrial şi
agricol al Europei s-a redus
cu 40% şi,
respectiv 30%

Cimitirul soldaților germani la Bethune

Cimitirul soldaților francezi lângă Verdun
Pierderi umane
• Cele mai mari pierderi s-au înregistrat în rândul populaţiei active
masculine. După ocupaţia anterioară războiului, decedaţii au fost în
proporţie de 60-65% din rândul populaţiei active în agricultură,
cuprinsă în segmentul de vârstă 25-35 de ani ;
• Pierderile militarilor pe fronturile IRM au fost completate de un
număr neprecizat de civili ce au murit datorită operaţiunilor militare,
condiţiilor precare de igienă şi bolilor.
• Cele mai mari pierderi s-au înregistrat în rândul populaţiei active masculine. După ocupaţia
anterioară războiului, decedaţii au fost în proporţie de 60-65% din rândul populaţiei active în
agricultură, cuprinsă în segmentul de vârstă 25-35 de ani ;
• Pierderile militarilor pe fronturile IRM au fost completate de un număr neprecizat de civili ce au
murit datorită operaţiunilor militare, condiţiilor precare de igienă şi bolilor (numai gripa spaniolă,
din 1918 a ucis aproximativ 100.000 de persoane în Franţa, 270.000 în Italia şi aproape 200.000
în Germania).
Consecinţele pe termen lung ale pierderilor
umane.
În perioada războiului deficitul naşterilor s-a ridicat la
•770.000 în Anglia,
•911.000 în Franţa,
•1.348.000 în Italia
•3.705.000 în Germania.
•Mortalitatea infantilă, indice semnificativ al stării sanitare a unei populaţii, nu a mai
înregistrat progresele rapide înregistrate la înc. sec: în Franţa, de exemplu, mortalitatea
infantilă care fusese stabilizată la 17,5‰ în ajunul IRMa urcat la 22‰ în 1918, pentru a reveni
la nivelul iniţial abia în 1922
 IMPLICAŢIILE ECONOMICE ALE PIERDERILOR UMANE :
 o structură dezechilibrată a forţei de muncă active în toate ţările europene antrenate în război,
învinse sau învingătoare.
o continuă scădere a ratei natalităţii, consecinţă directă a diminuării numărului populaţiei masculine
(la scăderea ratei natalităţii a contribuit într-o oarecare măsură şi modificarea mentalităţii, în special în
anii ’20, în privinţa valorilor familiei tradiţionale, proces care a continuat de-a lungul întregului secol).
Formarea contingentelor golite, care se pot identifica în piramida vârstelor şi care au ajuns la
maturitate între anii 1934 şi 1939, anii intensificării tensiunilor internaţionale.
fenomenul îmbătrânirii populaţiei : Franţa şi Marea Britanie au fost printre primele ţări care au
constatat
din 1911 şi până în 1921: Franţa partea populaţiei care a depăşit 60 de ani a trecut de la 12,6% la
13,7%,
Anglia de la 8 la 9,4%.
O restrângere a pieţei interne, produsă de scăderea ratei natalităţii înregistrată la nivelul întregului
continent european, îngreunând procesul de refacere şi dezvoltare a numeroase industrii şi al altor
activităţi economice
 utilizarea forței de muncă a femeilor, copiilor, bătrânilor şi, în unele state şi la forţă de muncă din
colonii, pentru completarea deficitului de forţă de muncă creat de război.
diminuarea calităţii, productivităţii şi implicit a profitabilităţii procesului de producţie, în
economiile interbelice, cauzate de pierderile suferite în rândul forţei de muncă calificate şi utilizarea
categoriilor de forţă de muncă enumerate mai sus.
 IMPLICAŢIILE ECONOMICE ALE PIERDERILOR UMANE (II) :

un efort financiar substanţial pentru bugetele naţionale şi aşa deficitare ca

urmare a cheltuielilor de război și de refacere. Statele implicate au alocat sume
enorme,pentru integrarea socială a numărului mare de invalizi de război, orfani şi
văduve, care aveau dreptul la recompense materiale din partea statelor lor.
creşterea îndatoririlor care apasă pe umerii populaţiei active şi intensificarea
comportamentelor precaute şi a pesimismului.
Pierderile umane uriaşe datorate IRM au afectat economia europeană, privând-o
de producători şi consumatori, apărarea naţională şi activitatea intelectuală.
dezorganizarea familiei, apariţia a milioane de „văduve de război” şi de copii
orfani („copii naţiunii” – sintagmă ce definea în Franţa orfanii de război) şi au
contribuit în mod decisiv al instaurarea sentimentului general de îmbătrânire ce a
dominat Europa anilor 20.
 Pierderile materiale
Distrugerile au afectat în special ţările care au servit drept câmp de bătălie în timpul
conflictului:
•Franţa de Nord-Est,
•Belgia, Olanda,
•Italia de Nord-Est,
•Serbia,
•România,
•Rusia Europeană.
În anumite regiuni situaţia a fost dezastruoasă, totul fiind în ruine: case, poduri, străzi, uzine,
terenuri devenite necultivabile, etc.
Amploarea distrugerilor l-a determinat pe geograful Albert Demangeon să vorbească, în
Declinul Europei, despre o „zonă a morţii lungă de 500 km, largă de 10 până la 25 de km care
urmăreşte linia frontului şi care a fost transformată în deşert”;
pentru a reface ceea ce s-a distrus în patru ani au fost necesari 16 ani
 Costul total al războiului = estimat după diferite metodologii

• primă variantă, cheltuielile pentru Altă variantă de estimare a costurilor IRM indică suma de
finanţarea operaţiunilor militare s-au 338 miliarde $ 1918. Costurile directe reprezentate de
ridicat la suma de aproximativ 273
miliarde $ ( la W $ dinainte de 1932) din bugetele de război ale beligeranţilor s-au ridicat la 186
care: miliarde $,
 200 miliarde $cheltuielile Antantei şi •Antantei revenindu-i 70% – Marea Britanie - 21%, SUA-
 73 miliarde cheltuielile Puterilor 17,4%, Franţa -13,9%,Rusia - 7,8%;
Centrale. •Puterilor Centrale - 30% (Germania 25%)
Vezi: Pierre Leon, Histoire économique et sociale du monde, Tome 5,
Distrugerile provocate reciproc de părţile Paris, 1977.
aflate în conflict asupra capacităţilor de
producţie, reţelelor feroviare şi rutiere,
instalaţiilor portuare, terenurilor Alte surse care evaluează în mărci aur (1$ = 4,20 M)
agricole, locuinţelor etc. au fost evaluate indică suma de 145 miliarde $ distribuită astfel:
la aproximativ 331,6 miliarde $.  Germania – 32,1 miliarde USD,
Vezi: Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,  SUA –35 miliarde USD din care 9 miliarde reprezentate
Editura Economică, Bucureşti, 1998
de credite pentru
 aliaţi,
A treia variantă evaluează costurile directe între 180 şi Anglia – 31,1 miliarde USD,
230 miliarde $, iar cele indirecte la cel puţin 150 Franţa 27,1 miliarde USD,
miliarde $.  Rusia – 19,7 miliarde USD.
Vezi: Rondo Cameron, A Concise Economic History of the World Vezi: Corneliu Olaru, Istoria Economiei. Prelegeri,
from PaleolithicTimes to the Present, Oxford, New York, 1993 Editura ASE, Bucureşti, 1999
• În ţările europene beligerante războiul a oprit expansiunea economică, pierderile de
substanţă economică diferind de la caz la caz.
• Uzura echipamentelor industriale şi epuizarea stocurilor de materii
prime au fost prezente la toţi beligeranţii.
Cuantumul distrugerilor materiale a fost cel mai amplu în Franţa, Belgia, România, Serbia şi
Polonia.
Cei patru ani de război pe teritoriul Franţei au distrus:
 aproximativ 10% din avuţia naţională:
ocuparea în 1914 a marilor zone industriale din Nord şi Est a dus la scăderea producţiei
de cărbuni cu 50%, oţel cu 64%, lână cu 90%;
pe ansamblu scăderea producţiei industriale a atins aproape 35%
mobilizarea generală ducând la închiderea a 50% din întreprinderi.

Germania nu a suferit distrugeri tot atât de mari, dar a fost afectată de pierderea bogatelor
regiuni economice şi de uzura materialului existent. Între 1913 şi 1919,
producţia de cărbune a scăzut de la 190 la 108 milioane de tone, iar cea de
grâu şi cartofi s-a redus la jumătate.
În Rusia, prăbuşirea producţiei a atins 71% din cifra anului 1913 la cărbune, 66% la petrol şi
97% la fontă.
O consecinţă importantă a războiului a fost schimbarea raportului de
forţe între principalele state ale lumii.
•În deceniile interbelice Europa a pierdut poziţia de lider al economiei mondiale
în beneficiul Statelor Unite şi al Japoniei, chiar dacă a rămas centrul sistemului
internaţional şi a continuat să joace un rol considerabil în lume.
•În timpul IRM combatanţii orientaseră întreaga lor capacitate economică spre producţia de
război, reconversia dovedindu-se extrem de dificilă.
•Deficitul bugetar enorm, datorat finanţării războiului prin împrumuturi publice, crescuse de
10 până la 20 de ori faţă de nivelul antebelic.
•A cescut datoria externă a statelor beligerante. Dacă înainte de 1914 Franţa şi în special
Anglia erau marii creditori ai lumii, după 1918 aceste state datorează miliarde de dolari, mai
ales Statelor Unite, ceea ce va complica raporturile trans-atlantice.
•Emisiunile monetare exagerate şi lipsa alimentelor şi bunurilor de consum au dus la
creşterea inflaţiei şi a preţurilor. În 1919 deprecierea principalelor monede europene,
fenomen până atunci necunoscut, a atins cote deosebit de înalte – francul a pierdut 50% din
valoarea sa, lira sterlină 10% iar marca, aproape 90%. În acelaşi timp preţurile au crescut în
timpul războiului de 5 ori în Franţa şi mai mult de 12 ori în Germania.
 Problema reparaţiilor
• Războiul a generat şi alt tip de probleme economice. Statele beligerante au preluat
responsabilitatea pentru victimele conflictului, guvernele adoptând principiul
după care acestea au dreptul la solidaritatea naţiunii.
• Pentru prima dată au fost înfiinţate ministere speciale şi o parte consistentă a
bugetelor naţionale a fost dedicată foştilor combatanţi, văduvelor şi orfanilor de
război
• Pe de altă parte, imediat după conflict s-a pus problema reparaţiilor datorate de
învinşi statelor învingătoare. Ministrul de finanţe francez Klotz afirma în 1918
„Germania va plăti” şi concepea bugetul Franţei (cazul nu a fost singular) luând în
calcul şi reparaţiile datorate de Germania. Principalul învins al Primului Război
Mondial nu avea însă cum să plătească sumele uriaşe şi a pus în dificultate
trezoreriile învingătorilor care contau acestea pentru a-şi plăti propriile datorii de
război. Rezultatul a fost o criză financiară care a destabilizat şi mai mult monedele
europene, depreciindu-le şi ducând la o creştere vertiginoasă a preţurilor.
 Periodizări ale economiei interbelice

Michel Beaud: Istoria capitalismului, Cartier, 2001, p. 195:

•Perioada interbelică este împărțită în 4 etape/intervale:
1.boom-ul imediat după război - 1919-1920
2.Criza reconversiunii din 1921-1922
3.Perioada de prosperitate 1922-1929
4.Criza din 1929 cu prelungirile ei din anii ’30
Istoriografie sovietică și rusă.Лузина И., Малых О., Стебунова Е. История экономики и
экономических учений, 1999:
Perioada interbelică este împărțită în 4 etape:
1.1918 - 1923 – etapa crizei postbelice
2.1924 – 1929 – etapa de stabilizare a economiei
3.1929-1933 – etapa marii recesiuni economice
4.1934 -1939 – etapa lichidării consecințelor Crizei și conjuncturii economice
prerăzboi,
 Remodelarea si refacerea economica dupa IRM. 1919-1922/24
• Prima conflagraţie mondială ca şi pacea care i-a urmat au pus în faţa popoarelor probleme
dificile în ceea ce priveşte refacerea şi readaptarea economiilor naţionale la realităţile
postbelice - RECONVERSIUNEA.
• Europa nu numai că a pierdut monopolul economic pe care l-a avut asupra întregii lumi dar
şi multe din noile state apărute pe scena politică s-au transformat din clienţi în concurenţi.
• Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat războiul din perspectiva operaţiunilor militare,
confruntările în plan economic au continuat confirmând parcă aserţiunea că popoarele
„aleargă zadarnic după un echilibru care niciodată nu este ajuns“.
• Refacerea şi reconstrucţia economiilor naţionale în principalele state europene au necesitat
rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele referitoare la
alegerea modelului optim de dezvoltare economică şi refacerea fluxurilor comercial-
financiare intra şi extraeuropene din perioada antebelică.
• problema fundamentală de după IRM pentru toate statele angajate în conflict, a fost găsirea
soluţiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe dintre acestea vor
suferi o severă criză a reconversiunii care va dura un timp mai lung sau mai scurt, funcţie de
nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări în parte.
 • Teoreticienii, dar şi analiştii
economici au atras atenţia
încă de la finele conflagraţiei
(1918) că viaţa economică a
statelor se îndreaptă spre
organizări unitare,
înţelegând prin aceasta
formarea de carteluri,
trusturi, etc., ceea ce implica
principiul solidarităţii între
stat şi întreprinderea
economică particulară.
Această solidaritate era
cerută de faptul că lupta
economică nu se mai
desfăşura „de la persoană la
persoană ci de la organizare
la oraganizare“
Nevoia de noi modele pentru economia europeană era justificată
de Max Weber prin necesitatea organizării raţionale a muncii
şi restabilizării activităţilor economice
MODELUL LIBERAL - vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea cu alte
doctrine şi modele economice chiar dacă după Versailles el a trebuit să-şi adauge la
paradigmele de bază unele particularităţi:
•sporirea interveţionismului etatist în economie,
•sublinierea scopului de utilitate publică,
•organizarea producţiei industriale,
•impunerea principiului individualismului în folosul statului şi al colectivităţii,
•stabilirea unui regim de circulaţie şi de distribuţie apropiat de idealul de dreptate.
Prin acestea liberalismul s-a regenerat şi s-a transformat în neoliberalism. Modelul se
deplasează de la clasic la neoclasic în organizarea economiei, de la faza atotputerniciei
întreprinzătorului particular la aceea a implicării statului.
Neoliberalismul - era mai apropiat de cerinţele economiei moderne şi dinamice, şi a
dovedit că ridicarea prestigiului material şi spiritual al Europei nu putea avea loc decât
prin valorificarea maximă a bogăţiilor naturale şi a resurselor umane. Intervenţia
statului în economie a fost dictată de noile practici din relaţiile economice mondiale –
protecţionismul în primul rând, dar şi de atenuarea arbitrariului pieţei, de corelările
fiscalităţii cu inflaţia etc. Formele concrete de intervenţie a statului în economie au diferit
de la un stat la altul, în raport de condiţiile şi tradiţiile social-economice din fiecare ţară.
• Modelul de economie dirijată a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga –
bolşevismul – şi de dreapta – fascismul şi nazismul. Noţiunea şi sensurile
economiei dirijate, ca nou model economic s-au impus în Est prin consolidarea
statului sovietic şi în vest în condiţiile apariţiei şi declanşării crizei economice
mondiale.
Penetraţia modelului planificării, influenţată, în parte, de efectele aplicării lui în
URSS şi de eficienţa şi rapiditatea cu care fascismul a acţionat în timpul crizei
economice (1929-1933), va determina acumularea de argumente pro şi contra
între adepţii economiei de piaţă şi cei ai economiei planificate.
• Modelul corporatismului - preconiza înlocuirea sindicatelor muncitorești cu
corporații, organizații profesionale din care să facă parte atât muncitorii, cât și
patronii și conducerea economiei prin metode dirijiste, precum și înlocuirea
parlamentului cu o reprezentanță națională a corporațiilor . Corporatismul
respinge liberalismul, deoarece atât individualismul promovat de această doctrină
ar distruge solidaritatea socială şi ar promova războiul tuturor împotriva tuturor,
cât şi socialismul, care provoacă lupta de clasă şi exaltă rolul mesianic al clasei
muncitoare. El militează pentru solidaritatea patronilor şi a muncitorilor într-o
unică asociaţie profesională. Corporatismul, deşi teoretic a fost studiat şi în alte
ţări decât cea în care a apărut (Italia), n-a avut o coerenţă suficientă pentru a
constitui calea ideologică intermediară între liberalism şi etatism.
 Dinamica economiei mondiale în primul deceniu interbelic
• Către mijl. anilor ‘20 statele lumii au reușit să depășească urmările IRM și ale crizei
economice postbelice.
• Începe o nouă perioadă de dezvoltare economică care s-a prelungit până către 1929 și care
a luat denumirea de stabilizare economică. În SUA această perioadă este numită Prosperity.
• Avântul economic a cuprins toate statele industriale și aproape deloc pe cele în curs de
dezvoltare
• În Europa Occidentală și SUA
se dezvolta cu ritmuri rapide industria și comerțul
S-a ajuns la o stabilitate monetară, foarte multe state au revenit la standardul de aur, adică
au admis schimbul liber al valutelor naționale pe aur
Retragerea statului din economie. În condițiile stabilității postbelice antreprenorii, bancherii
nu mai aveau nevoie de susținerea statului, aceștia erau numiți „creatorii prosperity”.
Avântul economic a fost însoțit de o stabilitate poltică relativă. În Europa și SUA nu mai erau
nici revoluții, nici greve de proporții
În. anii ’20 s-a desfăşurat practic a doua revoluţie industrială, începută la sf. sec. XIX şi
stimulată de război. În statele insdustriale se dezvolta noile ramuri ale industriei:
constructoare de mașini, electrotehnică, radiotehnică, aviație, chimică, producție a filmului etc.
Aceste ramuri industriale se bazau pe cele mai noi realizări științifice și tehnologice.
•Paralel s-au extins noile metode de producţie influenţate de taylorism şi de standardizare.
Noile industrii, apărute după IRM. utilizau pe larg mecanizarea muncii și noile metode de
producție. Aproape în toate ramurile insdisustriale americane și o parte a celor europene
exploatau metoda – bandei rulante (Ford). Banda a permis reducerea timpului de asamblare a
unui automobil de 10 ori. Pentru succesul acestei metode a trebuit de introdus:
 standarde unice de producție,
 utilizarea detaliilor tip,
 cronometrarea operațiunilor tehnologice, a exersa pană la secunde fiecare mișcare a muncitorului.
Majoritatea dintre ei făceau doar o singură operațiune într-un timp foarte rigid calculat.
Acest sistem a ridicat productivitatea muncii, dar a făcut să crească presiunea fizică și
prsihologică asupra muncitorului.
•Constrângerile producţiei de masă au dus la accelerarea constituirii de grupe de întreprinderi
puternice, a căror restructurare permanentă a fost însoţită de o intensă activitate bursieră.
Conjunctura favorabilă a contribuit la concentrarea producției și capitalului. A crescut puterea
celor mai mari monopoluri, care dominau întregi domenii ale industriei: de ex. În SUA -
Standard Oil (petrol) al lui J. Rokfeller; General electric , General Motors și Ford, uzinele de
oțel și băncile Morgan etc. În Germania - concernul farmaceutic I.G. Farbenindustry , trestul
Krupp care deținea monopolul în producția de oțel și fontă; Italia - Fiat; în Marea Britanie -
Imperial Chemical Industries
 Taylorism. studiu de caz
• Frederick Taylor - inventator al aşa-numitului ,,management ştiinţific", apărător al producţiei de serie,
partizanul înfocat al măsurării şi controlului, bogătaşul care credea că ştie şi înţelege mai bine ca oricare altul
ce se întâmplă pe linia de fabricaţie.
• În centrul concepţiei lui Taylor despre muncă se afla teoria sa cu privire la creşterea productivităţii şi
eficienţei activităţii profesionale. Taylor a fost primul şi cel mai sincer adept al sistemului bazat pe comandă şi
control.
• În cartea sa apărută în 1911. ,,Principiile managementului ştiinţific", Taylor arată cum vede el îmbunătăţirea
performanţelor:
• Găsiţi, să spunem, 10-15 oameni (preferabil din mai multe unităţi şi din părţi diferite ale ţării) care se pricep să
efectueze munca pe care o analizaţi.
• Observaţi ordinea exactă a operaţiunilor sau mişcărilor elementare pe care le face fiecare, precum şi
instrumentele pe care le foloseşte fiecare.
• Măsuraţi cu un cronometru timpul necesar efectuării fiecăruia dintre aceste mişcări elementare şi apoi alegeţi
cel mai rapid mod de realizare a fiecărui element al muncii.
• Eliminaţi toate mişcările greşite, pe cele lente şi pe cele inutile.
• Reuniţi şi ordonaţi mişcările cele mai rapide şi mai bune, precum şi cele mai bune instrumente.
După ce identifica fiecare mişcare şi acţiune pe care le implica efectuarea unei munci, Taylor putea determina
timpul optim necesar îndeplinirii unei sarcini. Înarmat cu aceste informaţii, managerul putea stabili dacă o
persoană îsi face meseria.
,,În esentă, managementul ştiinţific presupune o revoluţie mentală totală în ceea ce-l priveşte pe muncitor,
indiferent de unitatea sau domeniul în care lucrează el, o revoluţie mentală totală in ceea ce priveşte modul în
care aceşti oameni îşi îndeplinesc obligaţiile de serviciu, faţă de tovarăşii lor şi faţa de patronii lor", scria Taylor
Rezultatele modernizării economice a anilor ’20
sunt reflectate prin:
•creşterea producţiei şi a productivităţii muncii;
aceasta din urmă a crescut în medie cu 30% în ţările
avansate,
între 1920 şi 1929 producţia industrială a crescut
cu:
50% în SUA
60% în Europa,
aceste două regiuni au furnizat în 1928, 45% şi,
respectiv, 42% din producţia industrială mondială.
Producţia industrială a crescut până la sfârşitul
deceniului, foarte inegal pe ţări şi sectoare.
În 1925, faţă de 1913, indicele producţiei a fost de
121,6 la total,
•de 103,5 în Europa,
•de 148,0 în SUA,
•de 70,1 în URSS şi
•de 138,1 în restul lumii.
• Prosperitatea relativă a anilor ’20 a fost inegal distribuită pe ţări.
• Dominaţia economiei americane s-a înscris într-un ansamblu transatlantic
legat de strânse schimburi reciproce în condiţiile în care SUA, Germania,
Marea Britanie, Franţa şi Italia au deţinut împreună cea mai mare parte a
puterii industriale şi au controlat în profitul lor schimburile mondiale.
• Statele slab dezvoltate, exportatoare de produse brute au fost
netdefavorizate într-un comerţ internaţional prea puţin dinamic, mult mai
avantajos pentru mărfurile manufacturate decât pentru materiile prime.
Două tipuri de dezechilibre sectoriale au determinat lipsa de coerenţă a dezvoltării
economice în primul deceniu interbelic.
1. În primul rând, nu toate ramurile
industriei s-au dezvoltat în acelaşi
ritm:
• în timp ce mineritul a stagnat, iar
textilele au fost în regresie în
Europa,
• siderurgia a cunoscut un ritm
susţinut de dezvoltare,
• iar industriile pilot ale celei de-a
doua revoluţii industriale au deţinut
recordurile de creştere economică. Creşterea economică în SUA şi Europa occidentală 1913-1929, în %

2. Pe de altă parte, în agricultură, chiar
dacă producţia a crescut, ţărănimea
a fost confruntată cu o
supraproducţie cronică
(determinată şi de slabul dinamism
demografic) care a afectat nivelul
preţurilor agricole şi le-a făcut să
scadă după 1925.
Punctul slab cel mai îngrijorător a rezidat însă în dificultăţile
dezvoltării producţiei industriale de masă, în ciuda recurgerii la
forme din ce în ce mai agresive de publicitate şi la dezvoltarea
creditelor destinate consumului.
Astfel, nici evoluţia demografică lentă, nici creşterea veniturilor
salariale – de două ori mai lentă decât cea a producţiei – nici
mentalităţile care preţuiesc mai mult economisirea, nu au favorizat
dezvoltarea societăţii de consum de masă.
Globalizarea economiei a oprit creșterea în anii interbelici (E. Hobsbawm): în perioada
antebelică cele mai mari migrații , după IRM – acestea s-au redus considerabil:
•ex. Migrația în SUA: 15 ani înainte de 1914 – 15 mln. migranți
15 ani după 1914 – doar 5,5 mln
anii ‘30 - cca 25 000 de migranți
•Ex. Migrația din Spania: a scăzut de la 1 750 000 (1911-1920) la 25 000 în anii ‘30
•Comerțul mondial a depășit cu puțin la sf. anilor anii ’20 nivelul din 1913 și scăzut în
perioada recesiunii = un fapt straniu dacă ținem cont de factori care trebuia să-l
animeze și mai mult: de ex. apariția unui nr. mare de state naționale, etc.
•De ce această stagnare??
•Fiecare stat făcea tot ce putea ca să-și protejeze propria economie împotriva
ameninărilor venite din exterior. Statele vor promova diferite forme ale
protecționismului economic. Până la sfârșitul anilor 1920, politica externă a SUA este
definită de principiul de neintervenție în conflictele europene și stabilirea unor tarife
vamale pentru import foarte ridicate (pentru a proteja piața interna și a aduce mai
multe venituri bugetului. (începând cu 1920= Republicanul Warren Harding) .
•
 Transformări ale modului de viață

• A crescut nivelul de viață a populației țărilor industriale

• Populația câștiga mai mult și consuma, respectiv, mai mult:
radioul și telefonul – atribute obșnuite ale vieții.
A crescut masiv producția mașinilor de cusut, bicicletelor, gramofoanelor,
aparatelor de radio și foto etc.
La sf. anilor ‘20 în Europa și SUA erau în exploatarea cca 30 000 automobile. Doar
1/10 erau în Europa.
S-a dezvoltat transportul avia de mărfuri și persoane. În 1927 aviatorul american
Charles Lindberg a traversat oceanul Atlantic, de la New York până la Paris a zburat
33 ore.
A crescut rolul mijloacelor de infrmare în masă, mai ales a radioului. Au apărut mii
de ziare, jurnale, emisiuni radio care au capătat caracter regulat.
Femeile, care au obținut drepturi politice, s-au inclus mai activ în viața politică și
socială.
 Apariția industriei disctrațiilor și a consumului de masă

• Războiul a rămas în urmă , precum și greutățile provocate de acesta și

perioada de reconversie.
• Un avânt nemaivăzut - industria distracțiilor:
• Toată lumea cunoștea numele actorilor americani Charlie Chaplin și Mary
Pickford, actorului francez Max Linder Max Linder
• În SUA și apoi în Europa au devenit foarte populare Jazzul și competițiile
sportive. Meciurile de fotbal, concursurile automobilistice sau cu
bicicletele au devenit accesibile și foarte populare. Sportul devine o
profesie: sportivii primesc salarii pentru activitățile lor.
• În marile orașe au apărut foarte multe teatre. Music-halluri, săli de
dansuri etc. Erau la mare modă foxtrot-ul și tango-ul.
• Revoluționarea îmbrăcămintei – femeile au încetat să mai poarte rochii Charlie Chaplin
lungi, corsete și pălării ciudate. Piesele de îmbrăcăminte au devenit mai
democratice și mai comode. Au apărut primele costume de baie
 Prohibiția(1920-1933)
• În istoria SUA prohibiția, cunoscută și sub numele de Experimentul Nobil, a fost o
perioadă în timpul căreia vânzarea, producerea, consumarea și transportarea de alcool
și de băuturi alcoolice erau interzise la nivel național.
• Alcoolul reprezenta o gravă problemă pentru administrația
americană încă din era colonială = sursa principală a problemelor
sociale ale națiunii: maladiile sociale precum crimele, sărăcia,
abuzurile maritale și chiar productivitatea scăzută a muncitorilor . 
• Aplicarea eficientă a interdicției privind alcoolul a fost foarte dificilă
și a condus la încălcări răspândite ale acestei legi. Deși Congresul
a alocat pentru asta suma de 5 mln $ -nu a fost de ajuns.
Localurile ilicite – cunoscute drept speakeasies­– au înflorit în
toată țara. Granițele -o sită prin care se scurgea neîncetat alcoolul
adus din străinătate. fabricile interne nu dispăruseră complet.
Producția, distribuția și vânzarea de alcool a devenit o adevărată
industrie – extrem de profitabilă! – pentru bandele de infractori din
toate marile orașe. Al Capone – cel mai cunoscut mafiot al epocii –
a devenit în acei ani milionar.
• Lipsa unui consens solid și în general acceptate privind
interzicerea alcoolului a dus la o creștere uriașă a numărului de Razii și confiscari de alcool
organizații criminale, inclusiv a mafiei americane moderne și
diverse alte grupări criminale implicate în contrabandă și producția
ilegală, distribuția băuturilor alcoolice - contrabandă cu alcool.
• Nerespectarea masivă a legii a fost, de asemenea, legată de o
corupție agresivă în rândul politicienilor și în rândul poliției. Al Capone, the
• Consumul de alcool în ansamblu a scăzut la jumătate în anii 1920 Prohibition-era leader of
și a rămas sub nivelul care exista înainte de introducerea organized crime in
interdicției, până în 1940
Chicago
 Economia SUA în perioada postbelică.Factori și rezultate
SUA au intrat în IRM în faza finală a conflagrației mondiale.
IRM – consecințe pozitive pentru dezvoltarea economică a SUA:
- SUA = a devenit un stat înalt dezvoltat din pdv industrial, dar și cea
mai puternică țară din lume. A sporit cota parte a producției
industriale a SUA în economia mondială: corporațiile americane
produceau 3/5 (60%) din fonta și oțelul mondial, extrăgeau 2/3 din
petrolul lumii, produceau 85% din automobile etc. Nr Membrii Datorii contractate
- S-a schimbat statulul financiar al SUA = „bancherul lumii”, creditorul . Antantei din SUA
cel mai important al statelor europene 1. Franţa 2.950.760.000 lei
- Investițiile externe americane au crescut de la 3,5 mlrd.$ (1913) la 2. Marea Britanie 4.166.318.000 lei
6,5 mlrd. $ (1919) 3. Italia 1.648.034.000 lei
- Rezervele de aur au crescut de la 0,7 (1913) la 2,5 mlrd. $ (1919) 4. Belgia 347.691.000 lei
• IRM – nu a afectat forța de producței a SUA 5. Rusia 187.729.000 lei
• Pierderile resurselor de muncă au fost net mai mici decât ale țărilor 6. Cehoslovacia 61.256.000 lei
din Europa occidentală 7. România 28.205.000 lei
• SUA – a exploatat la max. Situația din Europa pentru consolidare 8. Serbia 26.175.000 lei
puterii economice prin: 9. Grecia 15.000.000 lei
• livrare de producție de război, alimente și materie primă. Exportul a
sporit de cca 3 ori de la 2,9 mlrd $ (1914) la 7,9 mlrd $ (1919); iar La sf. IRM (1919), membrii Antantei
profitul general al corporațiilor americane = 34 mlrd de dolari şi principalii lor aliaţi aveau datorii,
• Afluxurile de capitaluri au fost realizate în formă de investiții = a contractate de la SUA în cuantum de
condus la creșterea economică spectaculoasă și la creșterea ponderii 10 miliarde dolari.
SUA în producția industrială mondială
Criza din anii '20 (1920-1921)
• Avântul economic din anii din timpul și după IRM a fost înlocuit
de o criză economică, provocată de următorii factori:
 Incapacitatea economiei americane de a absorbi forța de muncă
produsă de întoarcerea soldaților de pe fronturile IRM, asiciata
de creșterea șomajulu și reducerea salariilor,
 Modificări nereușite ale politicii fiscale şi monetare, prin
ridicarea ratei dobanzilor la 7% care trebuia să combată inflația
postbelică din 1919,
 reducerea investițiilor din cauza deflației,
 piața internă foarte îngustă și capacitatea redusă de cumpărare
a populației SUA
A 1919 parade in Washington for soldiers
Recesiunii din 1920-21 i-a fost caracteristic: returning home after World War I.
• deflaţie foarte mare (cea mai mare în ultimii 140 de ani )
• Scăderea preţurilor en-gros cu 36.8 %,
• Declinul producției industriale cu 32%. Ritmurile descreșterii
producției în ramurile industriei grele erau și mai mari: în mai
1920-iulie 1921, producția de automobile a scăzut cu 60 %. Noțiune: DEFLAȚIE - retragere din
• Sute de firme au falimentat, iar firmele care au evitat falimentul circulație a unei cantități de bancnote
au avut un declin de 75 % din profituri. în timpul unei inflații, pentru a face să
• Creștera nr de șomeri, de la 5,2 % la 11,7 % crească puterea de cumpărare a
• s-a intensificat procesul de sărăcire a categoriilor de mijloc
• reducerea veniturilor fermierilor cu 40% și la ruinarea a 450 000 banului.
de fermieri
 Căi de ieșire din criză. America
first!
Răspunderea lentă a președintelui Woodrow Wilson din depresiea economică a fost criticată de
cei din partidul republican, care l-au adus la Casa Albă pe Herbert Hoover.
Aproximativ 300 de membri eminenți ai industriei, bancilor și muncitorilor au fost chemați
împreună în septembrie 1921 pentru a discuta despre problema șomajului. Hoover a organizat
conferința economică și o comisie privind șomajul.
1.Comitetul a contribuit la salvarea șomerilor și a organizat colaborarea între guvernele locale și
cele federale.
2.Republicanii au semnat Tariful de Urgență (1921) și Tariful Fordney-McCumber (1922) – Warren G. Harding.
creșterea tarifelor de import cu 38% , un protecționism chemat să protejeze SUA de invazia de 1921-1923
mărfuri străine și de emigranți.
3.au redus impozitele pentru a ajuta la redresare

• Guvernul republican o vedea în restabilirea principiilor americane adevărate – individualismul

pronunțat și neimplicarea statului în economie, funcțiile căruia trebuiau să se reducă la
asigurarea posibilităților egale pentru fiecare cetățean. Politica Laissez-faire
• Drept rezultat au fost lichidate mai multe organe care reglementau industria, care asigurau
controlul statului asupra unor ramuri importante ale ec. SUA. Dar Sistemul Rezervelor Federale
și Comisia Federală a Comerțului au fost păstrate.
• În 1923 SUA reușesc să depășească criza și începe o nouă perioadă de „înflorire” a ec. SUA =
„bunăstarea americană” pe baza înnoirii capitalului de bază, reutilarea tehnologică a
întreprinderilor, reutilării energetice, mecanizarea proceselor de producție, introducerea
producției standartizate și de masă, creșterii intensivității muncii (în medie cu 43 %)
AMERICAN PROSPERITY.
Creşterea economică americană a fost determinată de existenţa unui complex de factori, interni şi
externi, care au dus la transformarea SUA în principala putere economică mondială:
1.SUA au dispus de capitaluri considerabile – rambursări parţiale şi dobânzi ale datoriilor europene,
cumpărarea quasitotalităţii aurului produs în lume, excedente ale balanţei comerciale dea lungul
întregii perioade interbelice, plasamente de capitaluri străine în SUA – care au permis obţinerea facilă
a creditelor, cu rate ale dobânzii foarte scăzute şi care au încurajat împrumuturile şi au stimulat
economia.
2.Expansiunea economică s-a bazat şi pe creşterea puterii de cumpărare, prosperitatea americană
fiind fondată pe politica salariilor mari (Salariul lucrătorului mediu a crescut cu 25%), industria
cunoscând între 1922 şi 1929 o creştere cu 17% a salariilor
3.consumul a fost încurajat de extinderea vânzărilor pe credit, 60% din automobile şi 75% din
aparatele de radio fiind vândute în această manieră.
4.Expansiunea a fost facilitată de concentrarea întreprinderilor, tendinţa de concentrare, lansată
înainte de 1914 în ciuda legilor antimonopoliste, crescând între 1922 şi 1929.
5.„coruperea” sindicatelor și a muncitorilor americani (13 mln. În 1920 și 14 mln în 1930) prin „metoda
blândă” – acționariatul muncitoresc și paternalismul (cazare, programe de școlarizare, cantine, asistență socială,
concedii etc)
6.Aplicarea organizării științifice a muncii (taylorismul), și raționalizarea producției : mecanizarea,
standartizarea, planificarea muncii, fabricarea pe bandp rulantă, organizarea birourilor
• Un rol deosebit: industriei oțelului și producătoare de
petrol, electoenergeticii , iar simbolul bunăstrăii
americane – automobilul.
• 3 corporații SUA produceau automobile General
Motors, Ford şi Chrysler, USA GDP annual
• Volumul producției a crescut de la 1,5 mln. În 1921 la pattern and long-
4,8 mln. În 1929 ceea ce contituia ¾ din producția term trend, 1920–40,
mondială in billions of constant
• Concentrarea a atins sectoarele cele mai importante dollars
cum au fost industria oţelului (US Steel producea 30%
din oţelul american),
• industria automobilului, dominată de General Motors
(34% din producţie), Ford şi Chrysler,
• comerţul cu amănuntul (Great Atlantic & Pacific Tea
Co., societate de magazine cu multiple sucursale,
având o cifră de afaceri superioară celei a firmei Ford).
• Această concentrare a întreprinderilor a fost însoţită de
o concentrare a capitalurilor: în 1929, cele mai mari
200 de societăţi americane deţineau aproape 50% din
avuţia industrială şi comercială a SUA.
• Creşterea productivităţii întreprinderilor americane a fost determinată de
adoptarea metodelor de organizare raţională a muncii, inspirate de Taylor.
• Cercetarea ştiinţifică de îmbunătăţire a calităţii produselor şi de reducere a costului acestora
a fost finanţată de stat şi de întreprinderi, scopul principal fiind de a produce mai mult cu
preţuri cât mai mici
• Creşterea economică nu s-a manifestat în aceeaşi măsură în toate ramurile, o dată cu a doua
revoluţie industrială, industriile noi fiind motoarele expansiunii.
Cea mai dinamică a fost industria automobilului, prima industrie a Statelor Unite: producţia
• 1900 = 4.000 de vehicule,
• 1921 =1.500.000
• 1929 = 4.800.000 reprezentând 5/6 din producţia mondială.
• În 1929, 4 milioane de salariaţi depindeau de această industrie, direct sau indirect, industrie
care a impulsionat şi numeroase alte sectoare (construcţia de şosele, oţel, cauciuc, sticlă,
petrol etc).
• O expansiune spectaculoasă a cunoscut industria materialelor electrotehnice şi
electronice, în special radioul, valoarea producţiei în această industrie crescând
între 1922 şi 1929, de la 10 la 412 milioane de dolari.
• Industria construcţiilor a primit un impuls puternic o dată cu creşterea
prosperităţii şi apariţia modei „zgârie-norilor”.
• Începând cu 1926, debutul zborurilor comerciale regulate a dat naştere unei
industrii aeronautice dinamice, care împreună cu industriile electrotehnică şi de
automobile au stimulat noile surse de energie, electricitatea şi petrolul.
• Producţia de petrol a crescut de la 33 mln tone în 1913 la 138 mln în 1929, iar în
alimentarea uzinelor rolul electricităţii a crescut de la 30% în 1914 la 70% în 1929.
• Capitalurile americane de 7 mlrd dolari plasaţi în 1919 în străinătate au atins 17
miliarde în 1929, această creştere fiind favorizată de eliberarea băncilor – prin
Legea Edge din 1919 – de restricţiile legislaţiei antitrust aplicate în SUA în ceea
ce privea filialele lor din străinătate.
• Această plasare a capitalurilor americane s-a făcut sub două forme:
 fonduri împrumutate unor organisme publice sau semipublice, care au făcut
economiile ţărilor respective dependente în mare măsură de prosperitatea
americană
investiţii directe ale firmelor americane în străinătate, investiţii care au permis
întreprinderilor americane să controleze sursele de materii prime indispensabile,
în special pe cele de petrol, cauciuc, cupru, cositor şi nitraţi.
• Astfel, în afara unor uşoare recesiuni
în 1924 şi 1927, creşterea de 90% a
producţiei industriale, de 47% a
venitului naţional şi a venitului pe
cap de locuitor a fost continuă, în
timp ce preţurile de en gros au rămas
stabile.

• Succesele economiei americane în

anii ’20 păreau să anunţe o nouă eră
de creştere nelimitată şi dispariţia
sărăciei. În realitate, prosperitatea nu
era fără fisuri, în condiţiile în care 20
mln familii – din 27 mln – nu câştigau
cei 2.500 dolari venit necesari unui
nivel decent de trai, iar 6 mln dintre
aceste familii se aflau într-o situaţie
apropiată de sărăcie.
Studiu de caz: Henry Ford și
fordismul
• creatorul unui nou mod de organizare a producției
industriale – fordism
• 1903, compania Ford Motor Company
• T=20 ani, H. Ford a vândut un singur model de autoturism, „Nimic nu este prea dificil dacă împarți
Model T, într-un număr record de 15.500.000 de exemplare. în pași mici ceea ce ai de făcut.” —
• Cheia succesului a fost linia de asamblare a mașinilor, care a Henry Ford
permis muncitorilor să-și desfășoare activitatea într-un timp Ford a fost printre primii care au realizat
foarte scurt. în practică ideea de capitalism al
bunăstării (welfare capitalism) = care
Mersul nu este o vizează îmbunătăţirea condiţiilor de trai al
activitate care se plătește. muncitorilor şi reducerea fluctuației
H. Ford
cadrelor. Accentul pus pe eficienţă —
adică pe angajarea şi menţinerea celor
mai buni angajaţi

Генри Форд. Моя жизнь, мои

достижения
• 1914 Ford a stabilit salarii destul de mari pentru salariații
săi 5 $ pe zi de lucru (echivalent azi cu 110 $) = mărind
salariile de 2 ori; Five dollars day (6$ =1919, 7$=1929) +
ziua de muncă de 8 ore
• Soluţia = f.profitabilă: a fost depășit fenomenul fluctuației
de cadre = cei mai buni muncioti căutau de lucru la Ford
= a crescut productivitatea muncii și reduse costurile de
instruire a personalului.
• A redus săptămâna de muncă la 48 de ore (6 zile câte 8
ore) apoi 40 (5 zile câte 8 ore).
• În 1913 = introduce liniile de asamblare pe banda
rulantă = o formă modernă de organizare a producției în
linie = un succes comercial fără precedent banda rulanta
a dat gigant accelerarea masina de producţie- 1000 de
automobile pe zi = automobilul - a devenit disponibil
pentru clasa de mijloc. =
• Productivitatea a crescut de 5 ori : 200 000 automobile în
1913 și 1 mln în 1919 și 5 mln în 1929. Prețul scade :
modelul T – de la 1950 la 290 $
• Revoluţionarea principiilor de planificare urbană,
stimularea producției de oțel, sticlă, cauciuc, vopsea şi
ulei industrie, industria autoservice, a modificat modul și
nivelul de viață al americanilor din clasa mijlocie. Ford assembly line a redus timpul de
asamblare a modelului T de la 12,5 la 1,5
ore
 Fordism - un sistem de organizare a
producției de masă pe bază de bandă rulantă.
Termenul „Fordism” – se ultilizează de la înc. sec. XX pentru a
descrie practicile utilizate în fabricile de automobile ale lui Henry
Ford.
•Fordismul de bazează pe 4 elemente cheie :
1.Diviziunea muncii - procesul de producție este divizat în
operaţiuni mici, care pot fi efectuate de un personal de calificare
joasă. Personalul de înaltă calificare este preocupat de
management, dezvoltarea şi îmbunătăţirea procesului.
2.Standardizarea înaltă a ansamblurilor, unităţilor de producție şi
pieselor de schimb.
3.renunțarea la organizarea muncii în jurul utilajelor/strungului,
dimpotrivă strungurile sunt plasate în ordinea necesară producției
.
4.Banda rulantă (conveierul) leagă toate etapele procesului de
producție.
5.Întregul sistem este orientat spre reducerea costurilor de
producție a mărfii, automobilului în acest caz
• Plătindu-i prost pe oameni, pregătim o generație de copii subalimentați și
subdezvoltați, atât fizic cât și moral, vom avea o generație de muncitori slabi, la
propriu și la figurat, care din acest motiv, se vor dovedi ineficienți atunci când vor
intra în activitatea industrială. Până la urmă tot industria va fi cea care o să
plătească.
• Propria nostră reușită depinde în bună măsură de ceea ce plătim. Dacă
distribuim mai mulți bani, aceștia vor fi cheltuiți. Ei vor duce la îmbogățirea
comercianților, a vânzătorilor cu amănuntul, a fabricanților și a muncitorilor de
toate categoriile, iar această prosperitate se va traduce printr-o creștere a cererii
pentru automobilele noastre.
Henry Ford
Sondajul făcut la cererea lui Ford: în 1929 la
Detroit:
Din 100 de familii muncitorești,
98 dispuneau de un fier de călcat electric
76 de mașină de cusut
51 de mașină de spălat
49 de fonograf
47 de un automobil
36 de un aparat de radio
21 de un aspirator
• Se dezvolta construcția de șosele și autostrăzi, industria de extraxcție a petrolului
• Se extind orașele, construcția de case de locuit cunoaste o dezvoltare fără precedent
• Progrese considerabile în industria radio și a echipamentului electric
• În 1921-1929 – creșterea economică = 90%
• Un plan de investiții care în acești ani depășește 20% din PIB
• O productivitate pe oră de muncă ce crește cu 47% în anii prosperității
„Afacerile sunt marea afacere a Americii!” Calvin Coolidge
• Pe de o parte, unele sectoare au rămas în afara expansiunii, în timp ce altele s-au confruntat
cu mari dificultăţi; pe de altă parte, factorii de dezechilibru conţineau în germene o criză
economică.
• Anumite sectoare industriale au fost puţin dinamice: a fost cazul industriei alimentare,
pielăriei, tutunului şi textilelor.
• De asemenea, după război, activitatea şantierelor navale a decăzut.
• Chiar dacă a rămas principala sursă de energie, cărbunele – concurat de petrol şi
electricitate – a început să-şi găsească mai puţine debuşeuri = fapt care a antrenat o
productivitate şi o rentabilitate mediocre.
• De asemenea, în ciuda eforturilor de modernizare considerabile ale căilor ferate, industria
motoare a sec.XIX. aceasta nu a mai adus mari beneficii, ca urmare a concurenţei
automobilului.
Agricultura americană = o criză permanentă din 1920. = una de supraproducţie:
•în timpul războiului, fermierii au contractat datorii pentru a-şi spori producţia, dar reluarea
culturilor în Europa după IRM, + o suită de recolte excelente = o supraproducţie mondială şi
prăbuşirea preţului grâului. Bumbacul a suferit concurenţa firelor artificiale, iar preţul său a
scăzut la fel ca şi cel al porumbului şi al cărnii de porc.
•Criza a persistat până în 1929, în ciuda eforturilor guvernului federal de a încerca să o
atenueze prin măsuri ca înfiinţarea creditului agricol, achiziţionarea stocurilor etc. Un alt
simptom îngrijorător manifestat în economia americană a anilor ’20 a fost dezechilibrul
dintre producţie şi consum.
•Căderea preţurilor agricole a antrenat scăderea cu 30% a veniturilor agricultorilor între
1919 şi 1929; or, aceştia reprezentau încă aproape 30% din populaţia activă a SUA, fiind o
masă importantă de consumatori care pot cu dificultate să cumpere produsele industriale
ale căror preţuri nu încetează să crească.
•Pe de altă parte, în timpul aceleiaşi perioade, a existat un decalaj între creşterea de 17% a
veniturilor salariale şi creşterea de 62% a profiturilor întreprinderilor.
•Global, puterea de cumpărare din interiorul SUA a fost insuficientă pentru a absorbi o
producţie mereu mai mare, iar dezechilibrul s-a agravat de la an la an, recurgerea la
publicitate şi la credit nefiind, în această viziune, decât paleative provizorii care maschează
insuficienţa puterii de cumpărare.
• pieţele externe nu au putut absorbi excedentul producţiei americane din lipsă de
mijloace de plată: SUA au cumpărat aproape toată producţia mondială de aur, iar
băncile centrale ale ţărilor europene nu au acceptat să renunţe la stocurile de metal
preţios care constituiau garanţia propriilor monede;
• astfel, neputând să plătească în aur, ţările străine, nu pot, cu atât mai mult, să
plătească în dolari, în condiţiile în care legile protecţioniste adoptate de republicani
începând cu 1920, privează pe străini de posibilitatea de a deţine dolari prin vânzarea
produselor lor către SUA şi, în consecinţă, de a cumpăra produsele americane.
• Ca urmare, la sf. anilor ’20, marea problemă a economiei americane nu este de a
produce mai mult, ci de a găsi debuşeuri.
• Speculaţiile bursiere au fost rezultate ale acestei situaţii:
• dezechilibrul între producţie şi consum a împins întreprinderile la a deturna o mare
parte a profiturilor lor de la investiţiile productive către bursă.
• Importanţa achiziţiilor bursiere a antrenat cu începere din 1927 o creştere
considerabilă a valorii acţiunilor, astfel încât a devenit posibil să se realizeze câştiguri
importante prin achiziţionarea de titluri de valoare şi revânzarea lor aproape
imediată: acţiunile sunt cumpărate astfel pentru a fi speculate şi nu în funcţie de
valoarea reală a întreprinderilor pe care le reprezintă.
• Într-o atmosferă în care fiecare este convins că se poate îmbogăţi rapid, chiar şi
oamenii cu venituri modeste s-au apucat să facă speculaţii, împrumutându-se
pentru a juca la bursă, numeroase societăţi de investiţii fiind create pentru a
drena banii depunătorilor spre achiziţionarea de acţiuni.
• Aceste speculaţii au fost nesănătoase pentru economia americană, ele
deturnând capitalurile destinate investiţiilor productive şi antrenând o creştere
moderată a dobânzilor, insuficientă pentru a stopa speculaţiile, dar
stânjenitoare pentru întreprinderile care trebuie să facă împrumuturi, cum ar fi
cele de construcţii.
• Pe de altă parte speculaţiile priveau nu atât sectoarele dinamice ale economiei
americane, cât titlurile de valoare ale căilor ferate sau serviciile publice,
activităţi care nu au cunoscut o mare expansiune.
• Speculaţiile au făcut să planeze ameninţarea unei crize bursiere, în condiţiile în
care creşterea cursului acţiunilor fiind necorelată cu cea a valorii lor reale era
suficient ca deţinătorii de titluri de valoare să-şi dea seama de această
disproporţie şi să revândă masiv titlurile lor sau, pur şi simplu, cumpărările de
acţiuni să se oprească pentru ca creşterea cursului lor să fie înlocuită de o
prăbuşire.
• Acest lucru s-a produs în octombrie 1929.
 EUROPA OCCIDENTALĂ.
Dezvoltarea economiei interbelice a Franței
Luate separat, economiile statelor europene au avut evoluţii sinuoase, diferenţele fiind
determinate de numeroase cauze obiective şi subiective, de potenţial şi de profil, de
tradiţii şi atitudine faţă de muncă.
Economia Franţei a fost influenţată în anii interbelici pe de o parte,
•de consecinţele IRM, iar pe de altă parte de
•dezorganizarea finanţelor şi
•de statutul Lorenei care au zdruncinat echilibrul între agricultură şi industrie, formând
“nodul” problemei economice.
Aceste două ramuri şi-au continuat vertiginos disputa, prima reclamând egalitatea vamală,
iar a doua egalitatea fiscală, fiecare plângându-se că statul o neglija în favoarea celeilalte.
Pentru rezolvarea diferendului, un prim pas a fost făcut în 1925, o dată cu înfiinţarea
Consiliului Naţional Economic
Ocuparea regiunii Ruhr în ianuarie 1923, apreciată ca o „ineficacitate financiară”, ca o
acţiune cu o „mediocritate a rezultatelor” şi rezistenţa germană prin atitudinea pasivă au
adus Franţei mari dificultăţi.
• Între marile puteri, Franţa a fost multă vreme indecisă în privinţa obiectivului şi a
metodelor de depăşire a stării de dezordine monetară postbelică.
• La originea greutăţilor ulterioare au stat obsesia reparaţiilor şi neînţelegerea
tehnicilor economice, întreaga politică financiară a guvernelor franceze bazându-se
în primii ani postbelici pe miliardele reparaţiilor germane.
• A fost respinsă forma posibilă şi avantajoasă a reparării pagubelor prin utilizarea
forţei de muncă şi livrarea de produse germane.
• Cu toate că, la sfârşitul războiului deficitul balanţei internaţionale de plăţi a Franţei a
fost uriaş, creditele străine au permis ca deprecierea externă a francului să nu fie
excesivă:
la sfârşitul anului 1918 francul pierduse numai 5% faţă de dolar.
În 1918, deprecierea internă, respectiv creşterea preţurilor a ajuns la indicele 341,
faţă de 100 în 1913 ;
ulterior creşterea preţurilor s-a accentuat, indicele preţurilor cu ridicata ajungând în
aprilie 1920 la 556.
După sistarea creditelor externe în martie 1919, francul francez a început să se
deprecieze rapid: dacă în martie 1919 dolarul cota 5,66 franci, în iulie a ajuns la 6,96,
iar în decembrie 1920 a urcat la 16,90.
• În perioada 1919-1924 cheltuielile bugetare ating 298,3 miliarde franci,
• veniturile normale reprezentând 137,8 miliarde franci; din totalul
amintit, 128 miliarde reprezintă reconstrucţia şi despăgubirile;
restituirea datoriei publice se ridica la 57 miliarde franci.
• Astfel, în şase ani postbelici, totalul deficitului bugetar s-a ridicat la
160,5 miliarde franci, depăşind cu 32 de miliarde cifra reparaţiilor.
• La cheltuielile obişnuite se adăugau cele mult mai mari ale
reconstrucţiei regiunilor devastate şi despăgubirile plătite celor care au
avut de suferit de pe urma războiului.
• Aceste cheltuieli, socotite recuperabile în perspectiva reparaţiilor
germane au zdruncinat economia franceză şi au făcut dificilă
echilibrarea finanţelor publice.
• Remedierea situaţiei a impus efortul fiscal, în 1925 încasările bugetare fiind de şase ori mai
mari decât în 1913. Întrucât efortul fiscal nu a acoperit deficitele s-a recurs la împrumuturi şi
la emisiunea de bilete.
• În 1925 datoria publică cuprindea 155 miliarde franci datorie internă pe termen lung,
datoria flotantă reprezentată prin bonuri de tezaur fiind de 2,4 miliarde, iar în bonuri ale
apărării naţionale de 45,7 miliarde, avansurile Băncii Franţei reprezentând 34,3 miliarde
franci.
• Consecinţele împrumuturilor făcute pentru plata datoriei externe au fost mai grave decât
cele ale împrumuturilor făcute pentru reconstrucţie şi despăgubiri interne.
• Bugetul pe 1924 a pus capăt erorii, el cuprinzând în cheltuielile ordinare plata dobânzii la
împrumuturile contractate în contul reparaţiilor.
• După 1925 s-a trecut la un buget unic, care cuprindea alături de celelalte cheltuieli şi pe cele
recuperabile, iar bugetul pe 1926 apărea, cel puţin pe hârtie, echilibrat.
 Franța
• IRM a influențat determinant dezvoltarea social-economică a Franței și asupra
situației acesteia printre celelate state Occodentale
• În perd-da interbelică se va intensifica disproporționalitatea dezvoltării ei economice,
se vor produce mutații structurale importante și se va intensifica implicarea statului în
reglementarea economiei franceze.
• Războiul a distrus:
• 6000 km de căi ferate
• 52. 000 km de șosele
• Mii de uzine, mine, fabrici, case
• ½ din flota franceză a fost nimicită
• Finanțele naționale au fost compromise
 Fenomene specifice economiei franceze după IRM
concentrarea și centralizarea capitalului și consolidarea monopolurilor
naționale:
• Modernizarea industrială a fost însoţită de o consolidare a poziţiilor marelui
capital francez. Efortul de investiţie în anii ’20 a absorbit aproximativ 1/5 din
venitul naţional anual, fiind însoţit de o centralizare crescândă a capitalului în
favoarea marilor întreprinderi dinamice angajate într-o strategie activă de
concentrare economică şi financiară.
• Numeroase carteluri au fost constituite în siderurgie, minerit, chimie, în
industria automobilelor; acestea şi-au asigurat baze financiare solide, ratele
ridicate ale profiturilor permiţându-le să-şi finanţeze dezvoltarea din resurse
proprii (rata de autofinanţare fiind de circa 60-70%).
• În pofida avântului marilor întreprinderi moderne structurile productive ale
Franţei au rămas dominate de modelul tradiţional al micii întreprinderi
independente aparţinând unei familii, concepută ca bază economică a
libertăţii individuale.
 Industria grea:
• Comité des forges (Comitetul siderurgic) unea 250 companii metalurgice,
dintre care 6 cele mai mari concentrau ¾ din producția de oțel și fontă:
• Si-au consolidat capitalurile și puterea Uniunea Centrală a proprietarilor de
mine; Uniunea întreprinderilor metalurgice, Comitetul proprietarilor de nave
etc.
• În extracția de cărbune dominau 3 companii mari, în construcția de
automobile -3, electrotehinică -1
• în același timp: în Franța existau și o mulțime de întreprindei mici și mijlocii
în industrie și comerț
• Odată cu consolidarea marii industrii a crescut și nr. Proletariatului, în special
muncitorii industriali. S-a restructurizat relațiile dintre angajați și patroni:
ultimii încheiau contracte de muncă colective cu muncitorii, le achitau
ajutoare de șomaj, pensii și concediile de boală
• Participarea Franţei la mişcarea generală de prosperitate a anilor ’20 a
rezidat în mod esenţial în forţa dezvoltării sale industriale.
• Amorsată de o reconstrucţie activă creşterea producţiei industriale a atins o rată medie anuală record de
9,5% între 1921 şi 1929, acest ritm susţinut multiplicând producţia de 2,5 ori în zece ani.
• Acest elan a fost însoţit de o modernizare a sectorului productiv naţional. Unele
ramuri –
• metalurgia,
• construcţia de maşini,
• industria de automobile,
• de avioane şi
• ramura chimică –
• au cunoscut, datorită noilor metode şi marii proporţii de forţă de muncă calificată în
aceste sectoare, un ritm accentuat de dezvoltare, ilustrat şi de sporul tonelor de
cărbune de la 34 milioane în 1920-1924 la 52 milioane tone în 1925-1929;
• producţia de fontă a crescut de la 1,3 milioane tone în 1918 la 10,1 milioane în
1930,
• iar cea de oţel de la 1,8 la 9,4 milioane tone.
• Până în 1929 venitul naţional a crescut cu un ritm mediu anual de 4,6% începând cu 1923.
 Agricultura Franței postbelice
Continua să aibă un rol important: 1921 – 53.6% din populația Franței =
populație rurală
Tendințele generale ale economiei franceze interbelice au determinat schimbări
în sectorul agrar:
•s-a accentuat procesul de concentrare a marii proprietăți funciare
•Mica proprietate funcairă țărănească s-a ruinat
•Astfel: marea proprietate funciară (mm de 40 ha) alcătuia 3,3 din totalul
gospodăriilor agricole dispuneau de 45,6% din fondul funciar arabil al țării
•Micile gospodării (mai puțin de 1 ha) = 38,5% aveau în proprietate 2,6
pământuri arabile
•¼ din toate gospodăriile = țăranii arendași
 Agricultura
• În agricultură, cu excepţia fermelor moderne din bazinul Parisului, anii ’20 au marcat
apogeul sistemului micii exploatări familiale, ea însăşi fracţionată în parcele, fărâmiţarea
generală constituind un obstacol în calea oricărei tentative de modernizare tehnică.
• Ţărănimea franceză a investit mai puţin decât a economisit, totdeauna în vederea
cumpărării unui nou lot de pământ. În aceste condiţii, randamentele şi producţia au stagnat,
a gricultura nefurnizând decât 23% din venitul naţional şi fiind responsabilă pentru trei
sferturi din deficitul comercial francez.
• În anul 1924 criza postbelică a fost depăşită și în ist ec. a Franței = perioadă
de stabilitate, caracterizată de :
1.Ritmuri înalte ale dezvoltării producţiei industriale = 5% anual. Crescând
de la 61% în 1921 faţă de nivelul anului 1913, la 143% în 1929, nivelul
antebelic fiind atins în 1924. Franța ceda locul I la categoria ritmurile dez-rii
industriale doar SUA.
2.Industria slab asigurată cu resurse energetice și neasigurată tehnic și
tehnologic = scumpirea mărfurilor industriale naționale și făceau imposibilă
realizarea lor pe piețele externe;
3.Agricultura, spre deosebire de industrie, se afla în stare de stagnare.
4.Un anumit impuls pentru dez-rea economică a avut retrocedarea Alsaciei
și Lorenei, reparațiile germane, formarea unei piețe solide interne pentru
ramurile industriei grele datorită refacerii de după război
5.În per-da de stabilizare s-au dezvoltat rapid noi ramuri industriale: aviația,
construcția de automobile, radiotehnica, industria filmului etc. Și s-au
utilizat intens tehnica și tehnologiile moderne
 Concomitent:
• S-a intensificat implicarea statului în economie / a crescut rolul statului în economie. Au
fost dezvoltate mecanisme statale de implicare a statului în reglementarea proceselor
economice.
• Specificul Franței: majoritatea măsurilor/acțiunilor statului au fost orientate spre
reglementarea macoeconomică, spre coordonarea dezvoltării economiei întregii țări. Pentru
realizarea reglementării în economie au fost create organe de coordonare:
1.Consiliul Economic Național
2.Consiliul Suprem al Căilor Ferate,
În componența lor intrau și mari antreprenori
Centrul de repartizare a subsidilor era Banca Națională „Creitul Național”
• La sfârşitul anului 1926 au fost întrunite condiţiile economice pentru o stabilitate
monetară:
un guvern puternic,
sprijinit pe competenţe tehnice şi care
a reuşit să sustragă domeniul economic politicianismului şi care
dispune de mijloacele pentru realizarea stabilizării monetare.
• Stabilizarea s-a realizat în urma unei politici ferme de însănătoşire financiară prin
care au fost restaurate echilibrul bugetului şi capacitatea Tezaurului şi prin
dotarea Băncii Franţei cu mijloacele pentru a modifica tendinţa de scădere
externă a francului.
• Pentru asigurarea unei monede stabile a fost aplicat un plan de ansamblu care
viza evitarea fugii capitalurilor, cauza esenţială a dezordinii monetare.
• Condiţiile necesare obţinerii acestui rezultat au constat în procurarea unei mari
rezerve de devize aur, în asigurarea echilibrului bugetar şi comercial, în adaptarea
preţurilor interne şi externe, în alegerea judicioasă a ratei de convertibilitate în
aur a monedei naţionale, în instituirea unei puteri politice puternice şi
abandonarea sistemului fiscal demagogic.
Remarca
• Printr-o convenţie din 22 iulie 1926, încheiată între Raymond
Poincaré, preşedintele Consiliului şi ministru al finanţelor şi
guvernatorul Institutului de emisiune, Statul a cedat Băncii Franţei
circa 31 milioane de dolari.
• La 7 august 1926 Banca a fost autorizată să cumpere aur, argint şi
devize de pe piaţă; avansurile Băncii către Stat au fost reduse de la
38.350 milioane în iulie 1926 la 26.650 milioane în iunie 1927. La
sfârşitul anului 1927 cursul dolarului a fost stabilizat între 25,20 şi
25,60 franci.
• Venirea la putere a guvernului Poincaré (1923) a dus la
schimbarea sensului mişcării capitalurilor şi la revalorizarea
puternică a devizei naţionale.
• În decembrie 1926, intervenţia Băncii Franţei pe piaţa valutară
a stopat ascensiunea francului, stabilizat în 24 ianuarie 1926 la
aproximativ 124 franci pentru o liră sterlină.
• Stabilizarea de fapt a monedei franceze a redus francul la 1/5
din valoarea sa antebelică, cursul lirei sterline oscilând între
122 şi 124 de franci, iar cel al dolarului între 25,30 şi 25,55.
• După o perioadă de ezitare, în faţa afluxului crescând al Raymond Poincaré
capitalurilor străine a fost decisă stabilizarea legală, realizată
prin legea din 25 iunie 1928 care a consacrat reforma
monetară franceză fundamentată pe principiul Gold Exchange
Standard:
• Deşi a fost prevăzută libertatea circulaţiei aurului, prin faptul
că nu a fost instituit dreptul liberei bateri, particularii neavând
dreptul să transforme în monedă aurul metalic, practic a fost
anulat regimul etalonului aur; circulaţia internă a aurului nu a
fost reluată.
• În 1925 au fost create prin lege societăţile cu răspundere limitată, fapt care a permis
întărirea micilor întreprinderi particulare, foarte numeroase în comerţ şi agricultură.
• Chiar şi în industrie structurile tehnologice au rămas slab concentrate, din moment
ce, în 1926, 41% din mâna de lucru din industrie era folosită în întreprinderi cu mai
puţin de zece salariaţi.
Modernizarea economică a anilor ’20 a declanşat mutaţii sociale de lungă durată,
bazele societăţii tradiţionale franceze fiind puternic zdruncinate.
• Creşterea economică a stimulat dezvoltarea noilor categorii sociale.
• În fruntea marilor societăţi s-a afirmat un patronat modern, cunoscător al noilor
metode de gestiune, al cărui dinamism creator a coincis cu ritmul trepidant al
creşterii.
• Sub impulsul acestor noi conducători ai industriei marile societăţi au recrutat un
personal mai competent (ingineri, tehnicieni, contabili) care au alimentat rândurile
clasei mijlocii mărind eterogenitatea acestei clase sociale majoritare, dar foarte
contrastante.
• Vechea dominaţie a claselor mijlocii a profesiunilor independente (fermieri,
meşteşugari, comercianţi) a fost progresiv contestată de avântul clasei de mijloc
salariate sau cu profesiuni liberale.
• Astfel, două modele sociale diferite au coabitat în incerta condiţie intermediară dintre
burghezie şi proletariat: veniturile acestor categorii au evoluat diferit în funcţie de
ramura de activitate sau de forma de remunerare, inflaţia ameninţând mai mult
salariile fixe decât veniturile legate direct de preţul de vânzare.
• Elanul industrial al prosperităţii a dus la creşterea numărului muncitorilor, al căror efectiv a
atins 7 milioane în 1931.
• În acelaşi timp, organizarea ştiinţifică a muncii a modificat profund conţinutul şi
importanţa muncii lucrătorului din uzină, care a fost afectat de dispariţia „meseriei”, rod al
unei lungi ucenicii şi sursa consideraţiei sociale, fiind obligat să presteze o muncă în ritmul
cadenţat în care avansează banda.
• Totodată mişcarea muncitorească franceză a traversat o perioadă dificilă: traumatizată de
eşecul marii greve din 1920, ea a fost dezmembrată prin sciziunea sindicală din 1921 între
CGT (Confederaţia generală a muncii) şi CGTU (unitară), consecinţă a crizei stângii
socialiste.
• Pe fondul decalificării profesionale, lumea muncitorească a fost divizată de subtilele
diferenţe între muncitorii calificaţi şi necalificaţi, bărbaţi şi femei, francezi şi imigranţi.
Această situaţie nu a fost deloc favorabilă ameliorării condiţiei muncitorilor a căror putere
de cumpărare a stagnat începând cu 1923.
• Piaţa franceză s-a caracterizat printr-o lipsă de elasticitate care a reflectat
fărâmiţarea structurilor şi a limitat posibilităţile de expansiune economică
naţională. În 1929, 50% din populaţia franceză era rurală, trăind în sate izolate,
neintegrate circuitelor economice moderne.
• Economisirea, considerată drept o virtute, a condus la practica generală a tezaurizării,
ceea ce a restrâns debuşeurile industriei de bunuri de consum şi a lipsit de resurse
reţeaua bancară, puţin solicitată de masa micilor afaceri familiale care nu recurgeau la
credite.
• Criza izbucnită în 1929 a determinat declanşarea dezordinii financiare care s-a exprimat
în Franţa prin reapariţia deficitelor bugetare pentru a căror diminuare s-a făcut apel atât
la creditul intern, cât şi la celextern.
• Presiunea asupra francului s-a materializat prin scăderea continuă a acoperirii în aur,
rezerva în aur a Băncii Franţei scăzând de la 82,1 miliarde reprezentând 80% din
angajamente la sfârşitul anului 1924, la 50,1 miliarde franci, respectiv 54,4% din
acoperire
 Economia postbelică a Marii
Britanii
Rezultatele IRM pentru economia MB = contradictorii:
Deşi, mai puţin afectată de război ca Franţa şi Germania, MB a ieşit totuşi slăbită din război,
problemele afectând toate sectoarele economiei sub forma
îmbătrânirii utilajelor de producţie,
reducerii producției industriale cu 20%,
a perturbării pieţelor externe,
îndatorării statului,
reducerii comerțului extern și creșterii deficitului balanței comerciale,
inflaţiei şi deprecierii lirei sterline.
PE DE ALTĂ PARTE:
 creșterea producției unor ramuri industriale noi – automobilistică, a aviației, chimică, a
oțelului
Politica protecționistă a statului a condus la dezvoltarea agriculturii: garantarea prețurilor la
producția agricolă, fixarea salariului minim pentru muncitori etc.
În Marea Britanie, - dificultăţile economice s-au prelungit de-a lungul primului deceniu
interbelic.
• La înc. lui 1918 guvernul a instituit o „Comisie de anchetă asupra circulaţiei
monetare şi a schimburilor externe” prezidată de lordul Cunliffe, guvernatorul
Băncii Angliei.
Politica monetară propusă de Comitetul Cunliffe s-a bazat pe teoria monetară clasică:
• revenirea la etalonul aur, condiţionată de sistarea împrumuturilor şi de reducerea
datoriei statului;
• pentru restabilirea şi menţinerea etalonului aur se prevedea limitarea emisiunii
monetare,
• constituirea unei rezerve de aur de 150 mln. lire sterline,
• utilizarea taxei scontului pentru stoparea creării excesive de credit şi
• protejarea rezervei metalice.
• Măsurile urmau să provoace scăderea preţurilor.
• Scăderea preţurilor interne urma să activeze exporturile şi să determine scăderea
importurilor.
• Astfel se provoca cererea de lire sterline şi, deci, urma revalorizarea.

Creşterea rapidă a costului vieţii în 1919 a provocat demoralizare şi dezordine socială,

inflaţia provocând proliferarea speculei, acumularea stocurilor, debitorii fiind
eliberaţi de o parte a datoriilor iar creditorii spoliaţi.
În t‘ IRM, în MB, a crescut rolul economic al statului și în gestionarea
economiei:
•unele întreprindei mici și mijlocii au fost obligate să coopereze/unească,
chiar și unele bănci
•În 1916 pentru coordonarea activității statului și businessului privat, pentru
a concura cu capitalurile străine, a fost creată Federația industriei britanice.
• În 1921, guvernul a decis să preia parțial controlul asupra căilor ferate și în
acest scop a unit companiile feoviare în 4 grupuri regionale.
•A cresut rolul statului și în reglemntarea problemelor sociale: statul iniția și
coordona programe de susținere a șomerilor, a construcției locative și
dezvoltarea sistemului învățământului public.
• După o scurtă perioadă de expansiune în 1919-1920, provocată de o cerere în creştere
bruscă după restricţiile impuse de război, situaţia economiei britanice s-a degradat rapid.
• Criza a afectat agricultura, producţia agricolă stimulată în timpul războiului întorcându-se la
tendinţele negative anterioare anului 1913, Marea Britanie preferând să cumpere din
exterior produsele alimentare la cele mai bune preţuri.
• Mult mai grav, criza a afectat industriile tradiţionale, cărbunele, baza economiei britanice în
sec. XIX, suferind concurenţa noilor surse de energie şi a cărbunelui străin mai ieftin datorită
slabei productivităţi a minelor de huilă engleze, foarte numeroase, şi a echipamentelor
adesea vetuste, ca şi salariilor relativ ridicate ale minerilor englezi.
• Producţia de cărbune a scăzut de la 240 mln tone în 1920-1924 la 227 mln tone în etapa
1925-1929.
• Producția de fontă a scăzut în 1918-1930, de la 9,2 la 6,3 mln tone, iar la oţel de la 9,7 la 7,4
milioane tone.
• Acest declin al rolului cărbunelui care a atins ţinuturile miniere a fost însoţit de
stagnarea marii majorităţi a industriilor tradiţionale, industrii de bază care
reprezentau 84% din producţie şi alimentau majoritatea exporturilor:
• siderurgie,
• şantiere navale,
• construcţii de maşini,
• textile (în special industria bumbacului).
Printre cauze se numără
• concentrarea insuficientă a întreprinderilor,
• patronatul prea puţin dinamic,
• echipamentul învechit,
• impozitele ridicate,
• salariile mari (mai mari cu 40% ca în Franţa) etc.
O anumită vitalitate tehnologică s-a remarcat în dezvoltarea industriilor moderne
(automobile, textile artificiale, aparatură electrică, chimie) localizate mai ales în sudul
Angliei – Midlands şi bazinul Londrei – dezvoltarea acestor zone subliniind şi mai puternic
declinul vechilor zone industriale (nordul Angliei, Ţara Galilor, Scoţia).
• Criza a afectat implicit şi comerţul exterior : producând prea scump, Marea Britanie exportă
din ce în ce mai dificil, ca urmare a
• sărăcirii vechilor săi clienţi europeni,
• concurenţei noilor apăruţi – SUA şi Japonia – şi
• consolidării generale a protecţionismului pe plan mondial;
astfel, valoarea exportului britanic a reprezentat în 1929 doar 37% din nivelul anului 1913
Contextul dificil pentru Marea Britanie a fost întreţinut şi de faptul că în imperiu dominioanele
au cunoscut o dezvoltare neîntreruptă în plan economic, ceea ce le-a dat forţa să se simtă
din ce în ce mai puţin legate de metropolă;
ele şi-au creat şi dezvoltat industrii proprii capabile să satisfacă nu numai cerinţele locale, dar
să şi concureze mărfurile engleze. În paralel dominioanele au obţinut calitatea de membre
ale Societăţii Naţiunilor şi dreptul de a avea relaţii economice cu alte state.
• Conferinţa Imperială din 1926 a confirmat larga autonomie a dominioanelor
în cadrul imperiului şi a marcat punctul de plecare în aplicarea planului de
reorganizare economică printr-o raţionalizare a producţiei industriale pe bază
de reciprocitate, fiecare parte reglându-şi producţia în raport de resursele
economiei proprii.
• Pierderea calității de lider în producția mărfurilor de larg consum, a reorientat
producătorul britanic spre producerea mărfurilor de lux, fapt care i-a permis
Marii Britanii să-și păstreze o nişă profitabilă pe pieţa internă şi externă.
• Totodată, tarifele preferenţiale au început să constituie o practică de bază în
dezvoltarea relaţiilor economice în cadrul imperiului.
• Situaţia Marii Britanii a devenit delicată prin deseuropenizarea comerţului,
expresia cea mai frapantă a mutaţiilor de după 1918, ea cedând SUA poziţia
prioritară în relaţiile economice internaţionale şi, în consecinţă, hegemonia
politică şi financiară
• MB a fost frământată în anii ’20 şi ’30 de numeroase tulburări sociale, determinate în
principal de succesivele crize economice, pe de o parte, şi de dezacordul dintre
structura socială tradiţională engleză care corespundea realităţilor sec. XIX şi noile
realităţi apărute după IRM.
• Astfel, în 1914 MB era caracterizată de o puternică inegalitate a condiţiilor sociale,
85% din proprietăţi fiind concentrate în mâinile a 5% din populaţie, situaţie care a
rămas, cu puţine excepţii, practic neschimbată după 1918.

În vârful piramidei sociale aristocraţia funciară, supusă unor taxe fiscale mari, vede
declinul influenţei sale în faţa industriaşilor, marii beneficiari ai războiului.
La polul opus, muncitorii, prin greve şi ameninţări de grevă, au reuşit să obţină în 1917
şi 1918 unele măriri de salarii, mai ales în favoarea celor necalificaţi şi a femeilor.
După război, clasele superioare visau o întoarcere la Anglia victoriană, în timp ce,
muncitorii şi soldaţii demobilizaţi aspirau la o mai mare egalizare socială. Regrupaţi în
sindicate puternice – Trade Unions – care grupau peste 8 mln aderenţi în 1920, faţă de
4 mln. în 1914, salariaţii şi-au manifestat în special în anii ’20 dorinţa de a-şi apăra
nivelul de trai în faţa politicii deflaţioniste a guvernului.
• Creşterea şomajului, consecinţă a crizei din industriile exportatoare, şi scăderea
salariilor nominale, consecinţă a politicii deflaţioniste, au antrenat reacţii puternice
ale clasei muncitoare.
• Din 1919 au început să izbucnească numeroase greve, cele mai multe în industria
minieră 28 (1.200.000 mineri în 1919).
• După criza din 1921, în faţa gravităţii situaţiei de pe piaţa locurilor de muncă –
numărul şomerilor crescând de la 1 milion la 2,5 milioane între ianuarie şi iulie 1921
– sindicatele din celelalte ramuri s-au desolidarizat de mişcările minerilor, care au
fost astfel obligaţi să reia lucrul acceptând şi o reducere substanţială a salariilor.
• Aceste dificultăţi economice şi agitaţiile muncitoreşti nu au pus însă în discuţie
fundamentele societăţii britanice care a rămas puternic inegalitară şi ierarhizată, o
ierarhie fondată în principal pe avere, dar şi pe alţi factori de diferenţiere (natura
veniturilor, legăturile familiale, modul de viaţă).
• În 1929, 4% din populaţie deţinea 1/3din venitul naţional, în timp ce şomajul atingea
peste un milion de persoane, în alţi termeni 10% din populaţia activă.
• Între aceste extreme s-a afirmat o puternică middle class, formată din funcţionari,
comercianţi, practicanţi ai profesiunilor liberale, etc, consecinţă a dezvoltării
sectorului terţiar care reprezenta în 1930 aproape 50% din populaţia activă.
 Evoluția economică a
Germaniei postbelice
Conform Tr. Versaiiles, Germania a pierdut:
13,5 % din teritotiu,
unde locuiau 10% din populației ei,
se producea 20% de fontă,
se extrăgea 75% din minereul de fier și zinc și 20% de cărbune.
Și-a pierdut coloniile și urma să achite reparații în sumă de 132 mlrd mărci
• Pentru Germania, primii ani postbelici au fost dominaţi de dificultăţi economice deosebit
de grave, de inflaţie şi privaţiuni.
• În februarie 1919 1 mln şomeri, scăderea producţiei, lipsa materiilor prime şi a alimentelor;
în consecinţă, comparativ cu 1913, preţurile au crescut în 1920 de 16 ori, în timp ce salariile
au sporit de numai 8 ori.
• De asemenea, datoria flotantă s-a mărit de la 50 la 153 miliarde mărci în 1920, situaţia
fiind agravată în 1923 de ocuparea Ruhr-ului de către Franţa.
Criza economică s-a prelungit până către 1924.
Germania a cunoscut în primii ani postbelici cel mai devastator val inflaţionist înregistrat
în istoria economiei. Timp de 6 ani , către 1920, cantitatea de bani din circulație a crescut
de 25 ori. Banii nu mai aveau valoare.
Originile inflaţiei galopante manifestate între 1920 şi 1923 au fost complexe:
•efectelor războiului şi crizei economice li s-au adăugat raţiuni specifice legate de
•plata reparaţiilor de război care apăsau greu asupra bugetului şi de
•ocuparea Ruhr-ului care a imobilizat mai multe luni principala regiune economică şi a
obligat guvernul Reich-ului să finanţeze rezistenţa pasivă.
• Pe de altă parte, mediile economice, în special industria grea, au avut o mare
responsabilitate în agravarea dezordinii monetare. Ele au văzut în inflaţie un mijloc de a
se elibera uşor de datoriile contractate la bănci private sau la Reichsbank şi au profitat de
pe urma exporturilor prin deprecierea externă a mărcii.

• În primul rând a avut de câştigat marea industrie germană: inflaţia a creat o primă la
export, a stimulat producţia naţională, aceasta ducând la dezvoltarea comerţului exterior
şi la recucerirea de către Germania a debuşeelor externe.
• Exporturile au sporit de la o valoare aur de
• 3.700 mln. mărci în 1920 la
• 4.900 mln. în 1921 şi
• 6.180 mln. în 1922.
Şomajul afecta 4,5% din muncitorii sindicalizaţi la înc. anului 1921 şi doar 0,6% la mijlocul
lui 1922.
• Iluzia avantajelor inflaţiei, de Georges Edgar Bonnet :
• „Plata scăzută a muncii a favorizat exportul şi producţia germană. Iluzia
acestui avantaj a fost unul din factorii care a provocat inflaţia. Pentru
unii era un avantaj. Însă nu pentru colectivitate. Cu toată activitatea
productivă, o ţară care exportă în asemenea condiţii riscă să sărăcească,
întrucât bogăţiile reale pe care le primeşte din străinătate sunt în scădere
constantă pe măsură ce se accentuează deprecierea monetară.
Vânzându-şi materiile prime, mărfurile şi mai ales munca la un curs redus
în mod anormal, cumpără, dimpotrivă, la preţuri mari, la sfârşit având de
a face cu o operaţie nefericită. Pentru naţiune rezultatul este o pierdere
de substanţă. Fapt şi mai grav, procesul deprecierii, apoi cel al restaurării
monetare favorizează, apoi impune, înstrăinarea unei părţi însemnate
din patrimoniul naţional”
• Tentativele de stabilizare monetară au fost combătute şi cu argumentul, care
făcea să vibreze coarda sensibilă a psihozei reparaţiilor, că prăbuşirea
monetară era pentru Reich un mijloc sigur de a se sustrage obligaţiilor
internaţionale impuse.
• Între august 1914 şi noiembrie 1918 cheltuielile de război ale Germaniei au
depăşit 140 miliarde de mărci
• Sfârşitul ostilităţilor nu a suprimat dintr-o dată toate cheltuielile de război,
astfel încât cheltuielile anului 1919 au atins cifra de 57 mlrd mărci;
• Emisiunile monetare accelerate a creat disponibilități nominale , în timp ce
producţia s-a restrâns drastic, fiind parţial paralizată de depresiunea
economică şi de dezordinea socială.
• Ca urmare, în cursul anului 1919 preţurile cu amănuntul au crescut de la 217 la
415, iar deprecierea mărcii în raport cu dolarul a fost de la 42 la 90%.
Stabilizarea economiei Germaniei începe în anul 1924.
•Un rol deosebit l-au avut împrumuturile enorme, oferite de SUA și Maraea Britanie.
Suma totală a investițiilor străine 1924-1929 = 21 mlrd. Mărci
2/3 din capitalul de bază îl formau creditele
•Concomitent cu ieșierea din criză s-au accelarat procesele de monopolizare ale
economiei:
Concernul chimic „Farbenindustry I.G” , creat în 1925, a devenit cel mai mare în
Europa
6 concerne din regiunea Rhur controlau 65% din producția de fontă și 60% din
extracția de cărbune.
„Trustul Oțelului” controla 43% din producția de fontă, 40% de oțel și fier
AEG și Siemens – dominau în industria electrothnică
CU ritmuri înalte se dezvoltaa ramurile industriei grele, constructoare de mașini,
electrotehnică și chimică
Drept rezultat: după volumul producției industriale Germania a ieșit pe locul II în lume
Treptat, Germania și-a restabilit pozițiile internaționale. Costul exporturilor l-a depășit
pe cel antebelic cu 3 mlrd franci, iar K financiar german era investit în 200 din cele 300
de monopoluri internaționale