Noțiuni de mecanică aplicate la aparatul

locomotor

{
 1. Corpul uman ca sistem biomecanic
Organismul uman se prezintă ca un tot unitar, diferitele
lui sisteme și aparate fiind într-o strânsă corelație
funcțională, integrate de către sistemul nervos atât între
ele, cât și cu mediul exterior. În concepția lui Iliescu, A,
1968, organismul uman era privit ca un sistem
biomecanic. Acest sistem este structurat pe trei
componente:

a) Aparatul locomotor;
b) Sistemul neuro-endocrin;
c) Aparatele metabolice ”de import” al materiei
(digestiv și respirator); ”de export” (urinar); ”de
transport”(cardio-vascular).
 Aparatul locomotor
Reprezintă ”începutul și sfârșitul
corpului omenesc. Începutul,
deoarece, filogenetic, este primul
aparat care s-a structurat și care, prin
dezvoltare, a antrenat și restructurarea
celorlalte aparate și sisteme. Aparatul
locomotor servește mișcarea, iar
mișcarea este forma primordiala de
manifestare a vieții. Reprezintă și
sfârșitul, deoarece s-a organizat la
periferia corpului omenesc, la limita
dintre corp și mediul înconjurător,
realizând interdependența vitală dintre
acestea.
Structura actuală a corpului omenesc,
forma lui, sunt rezultanta necesității de
mișcare. Mișcarea este un factor
primordial, care a orientat structurarea
corpului omenesc, dacă ne putem
exprima astfel, dând tot timpul vieții
satisfacție și răbufnind sub cele mai
variate forme.
 Locomoția umană
În definirea „locomoției umane' este corect să
se pornească de la sensurile cele mai generale
ale acestui termen. Locomoția nu poate fi
numai a corpului luat în totalitatea sa, ci și a
segmentelor lui izolate. Deplasarea mâinii
dintr-un punct în altul al spațiului este tot o
forma de locomoție; de asemenea, deplasarea
piciorului sau a capului. Ne referim deci nu
numai la o deplasare a corpului în totalitate
față de punctul de sprijin anterior avut pe sol, ”Organismul în mișcare trebuie privit ca
ci pur și simplu la o deplasare în spațiu a un tot unitar, ca un întreg, nu ca o
unuia din segmentele lui față de un punct de manifestare izolată a unor mecanisme
referință” ale anumitor aparate și sisteme care ar
acționa complet independent. Factorii
morfofuncționali care stau la baza
mișcarilor nu-și câștigă valoarea reală
decât dacă aceștia sunt integrați în acest
tot unitar. Analiza didactică stabilește
relațiile obiective dintre diverși factori
morfofuncționali între el, dintre acești
factori și organismul ca întreg și dintre
organism și mediulîn care acesta se
mișcă.
 Interdependența factorilor morfofuncționali
La baza mișcărilor stau factorii morfofuncționali rezultați din mișcarea însăși și care nu
sunt altceva decât organele aparatului locomotor (oase, articulații, muschi) și organele
sistemului nervos (receptori, nervii senzitivi, măduva spinării, encefal, nervii motori,
plăcile motorii, sistemele gama). Organismul în miscare trebuie privit ca un tot unitar,
ca un întreg, mișcarea fiind rezultatul intrării în acțiune a tuturor factorilor
morfofuncționali amintiți. Intrarea în acțiune a acestor factori și mecanismele lor sunt
stereotipe și pot fi considerate ca niște principii.

Interdependența dintre organism și mediul extern

Organismul în mișcare trebuie privit ca un tot, ca un întreg, în strânsă interdependență
cu mediul în care se dezvolta și se deplasează. Este cunoscuta importanța factorilor
externi asupra organismului uman, cum sunt: rezistența și elasticitatea solului,
accelerația, gravitatea etc. De asemenea, mai amintim influența temperaturii scăzute a
mediului înconjurător asupra obținerii unor bune rezultate, prin fenomenele de
micșorare a excitabilității neuromusculare și de vasoconstricție pe care le provoacă,
precum și influența scăderilor de presiune atmosferică asupra mișcărilor efectuate de
piloți și cosmonauți.
 Rolul mișcărilor în structurarea corpului
omenesc

Mișcarea influențează corpul omenesc, structurându-l și formându-l

apt să realizeze mișcări din ce în ce mai complicate. Structurile
corpului omenesc sunt structuri funcționale, produse prin funcție, cu
scopul de a crea funcții. Funcția poate fi definită ca o acțiune, ca un
proces complex, a carui caracteristică generala este aceea de a se
desfășura în timp, iar forma structurii funcționale, ca o stare
complexa, a cărui caracteristică generala este aceea de a se desfășura
în spatiu. Forma și funcția nu sunt însă decât aspecte ale manifestării
aceleiași unități - materia vie - și nu pot exista una fără alta, așa cum
mișcarea nu poate exista în afara materiei. Desfașurarea lor în timp și
spațiu se condiționează reciproc, funcția creând forma, iar forma
creând funcția. Forma deci - în ultima analiză - nu este nici ea o stare
definitiva, imuabilă, ci este permanent modelată de funcție, este o
forma funcțională..
 Tipurile biomecanice de activitate musculară
Mișcările sunt asigurate prin efort muscular dinamic, care dezvoltă lucru mecanic, iar
pozițiile sunt asigurate prin efort muscular static-izometric. Studiile au aratat că în
efectuarea mișcărilor, pe lângă componența dinamică, izotonă, există și o componență
de efort muscular static, iar proporția dintre efortul dinamic și cel static variază după
specificul mișcării. De asemenea, studiul efortului dinamic a permis să se deosebească
câteva particularități biomecanice, extrem de importante pentru conducerea științifică a
pregătirii fizice.

Tipuri biomecanice de activitate statică

Activitatea statică, de asigurare posturală, foarte complexă din punct de vedere
biomecanic, este strict legată de tipurile de echilibru în care corpul omenesc se poate
afla, adică în echilibru stabil sau instabil. Analizată astfel, activitatea statică este de trei
feluri: de consolidare, de fixare sau echilibrare și de menținere.
 Tipuri biomecanice de activitate statică
Activitatea statica de consolidare
Un corp se află în echilibru stabil atunci când centrul sau
general de greutate se află sub baza de sprijin, cum sunt toate
pozițiile atârnat la diverse aparate. Caracteristica sa mecanică
principală este ca, dacă o forță actionează asupra corpului aflat în
echilibru stabil, el penduleaza până ce revine în poziția de
plecare.
Caracteristica sa mecanică principală este că, dacă o forță
acționează asupra corpului aflat în echilibru stabil, el pendulează
până ce revine în poziția de plecare. În aceste situații, musculatura
corpului se contracta izometric cu scopul de a proteja, de a
consolida articulațiile, față de forțele care tind să întindă sau să
rupă ligamentele. Contracția statică de acest tip se numește de
consolidare și este îndeplinită cu participarea tuturor grupelor și
lanțurilor musculare antagoniste. Activitatea statică de
consolidare poate fi folosită cu succes pentru creșterea globală a
forței musculaturii, chiar la copii și școlari, întrucât, așa cum am
aratat, ea solicită static toate grupele și lanțurile musculare
antagoniste, iar valoarea solicitării nu este mare decât când
pozițiile atârnat se fac cu ingreuinare. Poziții diverse în atîrnat,
mai ales la scara fixă, se folosesc în gimnastica terapeutică pentru
 Activitatea statică de fixare (echilibrare)
Un corp se afla în echilibru nestabil atunci
când centrul său general de greutate se află
situat deasupra bazei de sprijin, (pozitia
stând, șezând etc). întreaga activitate de
educație fizica este desfașurată în imensa
majoritate din poziții de echilibru nestabil.
Chiar pe parcursul mișcărilor, pe lângă
activitatea dinamică, există o componentă de
efort static de valoare diferită, în funcție de
particularitățile mișcărilor. Există deci o
infinitate de situații în care corpul sau
segmentele sale se află în echilibrul instabil,
care este asigurat prin activitate statică de
fixare, care se mai numește și de echilibrare,
întrucât efortul static al musculaturii are acest
scop.
Activitatea statica de fixare (echilibrare) este îndeplinită de grupele și lanțurile
musculare antagoniste, iar valoarea ei cea mai mare este în apropierea bazei de sprijin
(sol, aparate). Valoarea efortului static de echilibrare crește în pozițiile corpului în care
verticală centrului general de greutate nu este în centrul bazei de sprijin ci spre periferia
ei. La fel depinde și de factori mecanici cum ar fi unghiul de stabilitate care fiind mai
mare ajută la o stabilitate mult mai mare
 ”Locomoția ‘’
-deplasarea apare ca o modificare a poziției corpului, în
general, sau a unor părți din acesta, în particular.
Mișcările care realizează locomoția corpului omenesc
sunt rezultatul acțiunii combinate a unui ansamblu de
componente biomecanice active și pasive, care fac parte
integranta din alcatuirea aparatului locomotor. În acest
sens intră în joc elemente anexate aparatului locomotor
(receptori, nervi, centri nervoși) și, pe de altă, a unor
componente proprii ale acestuia (mușchi, parghii
osoase, articulații). Începând cu mesajul senzitiv,
mesajul motor (voluntar sau reflex), contracția
musculară și terminând cu mobilizarea sau fixarea
pozițională a componentelor osteo-articulare.

- Motorul primar este muschiul care controleaza

efectuarea continua si gradata a miscarii.

Implicați în realizarea mișcărilor - Muschii de fixare sustin segmentul in

voluntare, semivoluntare sau reflexe, în
exercitarea unui act motor intervin, în
afară mușchilor principali (agoniști), și
alte grupe musculare, ce ajut mărirea
suplței și preciziei mișcării din care
deosebim:
pozitia cea mai utila.
- Muschii neutralizatori sunt
antagonistii care suprima miscarea
"motorului principal", intervenind dupa
terminarea miscarii.
Scheletul poate fi considerat
ca o combinație de pârghii ce
alcătuiesc dispozitivul pasiv
osteo-articular. Se precizează
3 puncte de aplicare a
Pârghiile se clasifică în:
forțelor la nivelul pârghiei: -părghii de gradul I (cu
două aparțin fortelor statice sprijinul la mijloc),
de sprijin (S) și rezistență (R); -de gradul II (cu
al treilea punct aparține rezistenta la mijloc)
forței motorii (F). -de gradul III (cu forță la
mijloc).
La pârghia reprezentată de Pârghiile de gradul I sunt
un oarecare segment osos, cunoscute ca pârghii de
sprijinul (S) este reprezentat echilibru, cele de gradul
de axa biomecanică a II ca pârghii de forță, iar
mișcării sau de punctul de cele de gradul III ca
sprijin pe sol; rezistența (R) pârghii de vitezâ
este data de greutatea
corpului sau a segmentului
care se deplasează, la care se
poate adauga și greutatea
sarcinii de mobilizat, iar
forța (F) este reprezentată de
inserția pe segmentul osos a
mușchiului care realizează
mișcarea.
Analiza cinematică a mișcprii pornește de la stabilirea reperelor de miscare (planuri și
axe), a tipurilor, direcțiilor și amplitudinii mișcărilor. Planurile anatomice sunt suprafețe
care secționează imaginar corpul omenesc sub o anumită incidență:

-planul sagital dispus pe direcția suturii sagitale a

craniului, pe directiile verticală și antero-
posterioară împarte corpul în două jumătăți,
dreapta și stânga.

- planul frontal urmează direcția suturii fronto-

parietale sau coronare a craniului. Dispus
vertical și împarte corpul în într-o parte
anterioară și o parte superioară.

- Planul transversal, orizontal împarte corpul în

două părti: superioara și inferioară.

Punctul de intersecție a celor trei planuri reprezintă

centrul de greutate al corpului.
 Axele biomecanice articulare.
Articulațiile mobile (în special diartrozele) pot reprezenta unul, doua sau chiar trei
grade de libertate. Axa de miscare reprezintă linia situata într-un anumit plan (sagital,
frontal sau transversal),în jurul căruia unul din segmentele osoase se deplasează fata de
celălalt. Exista trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta:
-axa sagitală,
-axa frontală,
-axa longitudinală.
În funcție de planurile și axele de referință deosebim:
1) Flexia și extensia
2) Abducția și adducția, abducția depărtează, iar adducția apropie de acest plan toate
segmentele membrelor;
3) Înclinarea (inflexia) laterală- mișcări de lateralitate ale capului, gâtului și
trunchiului, într-un plan frontal, în jurul axei sagitale.
4) Rotația- se efectueaza în jurul axului longitudinal și în plan transversal pentru toate
părțile corpului, în afară de omoplat și claviculă.
5) Bascula-se utilizează pentru a defini anumite mișcări ale bazinului și omoplatului. o
rotație in jurul axei sagitale(omoplat) și la bazin anteversie (anterior), retroversie
(posterior) sau lateralaă(spre stânga sau dreapta).
6) Circumducția - fiind o combinație succesivă de mișcări de flexie, extensie, abductie și
adductie, care descriu o miscare circulară particulară;
7) Glisarea și hiperextensia.-glisarea se produce la nivelul suprafețelor articulare plane
sau foarte ușor încurbate, iar hiperextensia semnifică depașirea limitelor fiziologice ale
rezistenței.
 FAZELE MERSULUI
În apropierea centrului de greutate, când trunchiul se apleacă înainte pentru ca proiectia
centrului de greutate sa treacă înaintea bazei de susținere; aproape concomitent,
membrul inferior de sprijin se extinde și corpul este proiectat înainte și puțin mai sus,
celălalt membru inferior, care devine pendulant, parasește solul și este proiectat înaintea
membrului de sprijin și fixat din nou pe sol. Fazele se repeta apoi cu membrele în
poziție inversă.
 2. Modele biomecanice ale aparatului
locomotor
”BIOMECANICA articulaţiei femuro-
tibiale

a)Flexia – extensia- este mişcarea principală . Atunci când

membrul inferior lucrează în lanţ cinematic deschis
articulaţia femuro-tibială joacă rol de pârghie de gradul
III, iar în lanţ cinematic închis articulaţia joacă rol de
pârghie de gradul I .

Mişcarea de flexie
Începe cu o rostogolire şi se termină cu o rotaţie pe loc.
Limita flexiei o reprezintă întâlnirea feţelor posterioare
ale segmentelor (coapsă şi gambă). Principalii flexori ai
genunchiului (în lanţ cinematic deschis) sunt: bicepsul
femural şi semimembranosul, la care se asociază şi
semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural), popliteul,
plantarul mic şi croitorul. Flexia asociază şi o mişcare de
rotaţie internă.
 Mişcarea de extensie
Începe cu rotaţia extremităţii femurului şi se termină cu rostogolirea pe platoul tibial.
Extensia asociază şi o rotaţie externă a gambei (datorită bicepsului femural) . Extensia
este limitată de ligamentul
posterior (Winslow), ligamentul încrucişat anterior şi posterior, ligamentele colaterale şi
muşchii ischiogambieri. În extensie completă se obţine poziţia de „înzăvorâre” în care
forţa musculară nu mai este necesară . Principalii extensori sunt cvadricepsul şi tensorul
fasciei lata; la acţiune se asociază tendonul cvadricepsului şi rotula care fac parte din
aparatul complex de extensie al genunchiului . Extensorii, fiind muşchi
antigravitaţionali, au forţă de acţiune totală mai mare ca cea a flexorilor.
Rotaţia internă se datorează înălţimii
diferite a condililor femurali şi a
ligamentelor încrucişate; rotaţia
normală maximă activă este de 1520o
iar cea pasivă de 35-40o şi se
realizează în jurul unui ax vertical care
trece prin centrul spinelor tibiale.
Rotaţia externă este realizată de
bicepsul femural iar cea internă de
semimembranos, popliteu,
semitendinos, dreptul intern şi croitor.
Musculatura rotatoare internă este
mult mai bine reprezentată decât cea
externă, deoarece rotaţia internă este o
mişcare obişnuită asociată flexiei, pe
când rotaţia externă este excepţională.
Inclinarea laterală - este limitată de
ligamentele colaterale; acestea sunt
tensionate la maxim în extensie şi
complet relaxate în semiflexie.
Deplasarea înainte-înapoi a platoului
tibial pe condilii femurali este limitată
 BIOMECANICA meniscurilor
Meniscul se deplasează în flexie
dinainte-înapoi pe tibie şi se apropie între
ele posterior, iar în extensie mişcarea este
inversă, prin modificarea formei . Funcţiile
biomecanice ale meniscurilor (după
Bouillet-Graver) sunt :
 completează spaţiul liber între
suprafeţele articulare;
 centrează sprijinul femurului pe tibie;
 participă la lubrefierea suprafeţelor
articulare ( asigură repartiţia uniformă a
sinoviei pe suprafaţa cartilajelor);
 amortizor de şoc între extremităţile
osoase;
 scad frecarea - prezenţa meniscurilor
împarte articulaţia femuro-tibială în două
 BIOMECANICA articulaţiei femuro-patelare
În sens vertical, rotula este fixată între tendonul rotulian
şi tendonul cvadricipital (între ele ia naştere un unghi
deschis înafară), singurul element motor care acţionează
asupra rotulei (ridică rotula şi o trage înafară). Rolul
rotulei este de a depărta tendonul cvadricepsului de
trohlee la extensie maximă; astfel braţul de părghie al
cvadricepsului creşte cu 50%. În flexie, forţei reprezentată
de greutatea corpului i se opune o rezistenţă reprezentată
de cvadriceps şi aparatul rotulian, rotula uşurând
activitatea cvadricepsului”
 3. Forțele care acționează asupra corpului
uman
Forțele externe – se opun sistemului biomecanic,
fiind guvernate de legi fizice.
- Acțiuni externe pasive – materializate în diferite
aparate pentru exerciții fizice (exemplu: greutăți,
haltere, aparate de tracțiuni, etc.) Acestea au
implicare asupra organismului vertical, orizontal,
oblic, circular.
- - Acțiuni externe active – fiind reprezentate de
aparate fizice, cum ar fi: trambulina, bara fiză,
suprafața sălii, etc. Acestea au efect asupra
organismului prin favorizarea obținerii unor
mișcări optime, performante.
- - Gravitația – acționează permanent, determinând
forța de greutate care atrage organismul uman
către centrul pământului. Atracția gravitațională se
concentrează asupra centrului general de masă
(CGM) al corpului sau a centrelor de greutate ale
segmentelor sale și are un rol important în statica
și dinamica corpului uman.
- Forța de frecare – (rezistența) este o acțiune externî
Forțe interne – în această categorie întâlnim forța musculară și forța de rezistență
a țesutului în special al ligamentului.

Mușchii striați (scheletici) reprezintă principala forță interioară care acționând asupra
scheletului și articulațiilor în corelație cu forțele exterioare și forțele interioare, asigură
statica și dinamica corpului. Astfel, în mișcare, musculatura imprimă o serie de
particularități de viteză, îndemânare, forță, rezistență etc.
 1. Notiuni-avansate-de-biomecanica_Nechita_F
2. BIOMECANICĂ – Curs în tehnologie IFR –
Nenciu G., Universitatea Spiru Haret, Editura
Fundației Romania de Mâine, 2012
3. Notiuni-avansate-de-biomecanica_Cioroiu. S.
4. http://www.scritub.com/medicina/Evaluarea-
cresterii-si-dezvolt75385.php?
fbclid=IwAR1l0x1HjrLe8Srw80UkPf3E1A2F0
34-ZuAlHySr102nEc7NQyuNJOIUI2o

BIBLIOGRAFIE