Numele la romani

proiect realizat de Ciobanu Sabina și de Nica Anamaria

 Istoria numelor romane

Numele romane au fost folosite la început numai în Roma

Antică. Cele mai multe dintre ele au fost de origine latină,
greacă sau etruscă. În timpul Imperiului, numele romane s-
au răspândit în întreaga Europă.

Onomastica romană se bazează pe mai multe surse: studiul

pietrelor funerare, al epigrafiei și surselor literare.
 Vechile legende ale Romei arată că romanii aveau un singur nume:
Romulus, Remus, Faustulus, iar în inscripțiile din ultima perioadă a
Republicii, cei care nu aparțineau aristocrației aveau, în mod obișnuit, numai
două nume (ex: Gaius Marius, Gnaeus Pompeius, Numa Pompilius), al doilea
reprezentând numele tatălui sau al șefului casei. Pentru a indica relația, s-a
adăugat apoi litera F sau terminația „uxor”.

În timpul Republicii aristocrații romani au avut trei nume (tria nomina -

nume trinominal): un prenume (praenomen), un nume de familie (numele
 Praenomen
Praenomen reprezintă un nume personal, individualizat, folosit în principal în
cadrul aceleași ginți; se cunosc mai puțin de 100 de praenomina; clasele
superioare se foloseau de 18 praenomina:

A. = Aulus; Ap(p). = Appius; C. = Gaius; Cn. = Gnaeus; K = Kaeso; D. = Decimus;

L. = Lucius; Mam = Mamercus; M. = Marcus; M’. = Manius; N. = - Numerius;

P. = Publius;

Q. = Quintus; Ser. = - Servius; Sex. = Sextus; Sp. = Spurius; T. = Titus;

Ti. = Tiberius
 Praenomen-ul era ales de către părinții copilului roman, acordat acestuia pentru
prima dată la dies lustricus ( ceremonia de lustrație era în trecut o ceremonie de
purificare a unei persoane), a opta zi după nașterea unei fete și a noua zi după
nașterea unui băiat.

Acesta mai era acordat, formal, la căsătoria fetelor sau când băieții primeau, la
vârsta de 15 ani, toga virilis (toga albă a bărbăției).

Chiar dacă era cel mai vechi component al tria nomina, în ultima perioadă a
republicii cele mai multe praenomina erau atât de comune încât erau folosite doar
de familie sau de prietenii apropiați. Din acest motiv, deși încă folosite, au dispărut
gradual din înregistrările publice din timpul imperiului.
 Nomen gentilicum

Nomen gentilicum era partea numelui prin care se identifica un cetățean roman. La
început, era numele clanului sau familiei, pe linie paternă. Totuși, odată cu expansiunea
Romei și cu numărul de cetățeni romani în creștere, numele și-a pierdut valoarea pentru
indicarea liniei paterne.

Pentru bărbați, nomen se afla în mijlocul tria nomina, după praenomen și înainte de
congnomen. Pentru femei, era adesea singurul nume folosit, până în perioada târzie a
republicii. De exemplu, trei membrii ai ginții Julia erau Gaius Julius Caesar și surorile
lui, Julia Major și Julia Minor (Julia „cea mare” și Julia „cea mică”).
 Nomen gentilicum

Nomen (nomen gentilicum): de obicei se termina în -us/ius și era gentilic (al gintei,
sau clanului, comun tuturor membrilor aceleiași ginți):

★ de vechi familii din Republică: Aemilius, Antonius, Caecilius,

Calpurnius, Cornelius, Domitius, Fabius, Iunius, Licinius, Pompeius,
Sulpicius, Valerius;
★ de familii imperiale: Aelius, Aurelius, Claudius, Flavius,
Iulius, Ulpius
 Congnomen

Bărbații ce aveau două sau trei nume puteau sa primească, suplimentar, în mod oficial, un
nume de familie. Acest nume „de onoare„ (de fapt era o poreclă) îl purta toată viața sa, dar
nu putea să-l lase și urmașilor (de exemplu, Gnaeus Pepeius Magnus-„cel Mare” , Publius
Cornelius Scipio-„Africanul” , ambele congnomene au fost acordate prin decret senatorial).

● Publius este prenumele

● Cornelius este numele
● Scipio este congnoment
● Africanus este cel de-al doilea cognoment ( o porecla primita in urma victoriilor obținute de
el în Africa )
Cognomen (plural cognomina), de la con- "împreună cu" și „g nomen „nume” a fost al treilea
nume al unui cetățean al Romei Antice , sub convențiile de numire romane . Inițial, a fost o
poreclă , dar a pierdut acest scop când a devenit ereditar. Cognomina ereditară a fost folosită
pentru a spori al doilea nume, nomen gentilicum, pentru a identifica o anumită ramură dintr-o
familie sau familii dintr-un clan.

Era folosit pentru a marca o particularitate fizică sau morală (ex: Marcus Tullius Cicero):
Cicero – năutul (de la un neg sau o aluniță), Brutus – prostul, Cato – șiretul, Caecus – orbul,
Rufus – roșcovanul, Nasica – nas lung, etc. Folosirea poreclei se răspândește începând din
timpul lui Silla.
 Cazuri speciale
Un fiu adoptat prelua toate cele trei nume ale tatălui său adoptiv și păstra numele propriului său clan
prin adăugarea sufixului „-anus” la numele propriu (ex: Gaius Julius Caesar Octavianus).

Femeile romane au purtat numele clanului în care s-au născut cu forma feminină (femeile care au
avut părinții ale căror nume era Julius au fost numite Julia, iar cele care au avut părinții ale căror nume
a fost Cornelius, s-au numit Cornelia). În public, femeile erau identificate prin formula posesivă a
numelui de familie al tatălui lor (Julia Caesaris „Julia, fiica lui Cezar”), sau dacă s-a căsătorit, de forma
posesivă a numelui de familie al soțului (Clodia Metelli, „Clodia, soția lui Metellus”). În cazul în care
familiile au avut mai mult de o fiică, acestea au fost distinse prin cuvintele „maior” sau „minore”
(„mai în vârstă” sau „mai tânără”), sau „prima”, „secunda”, „tertia” („prima”, „a doua”, „a treia” etc).
Ex: Antonia Maior, Antonia Minor (cele două fiice ale lui Antonius), Livia Tertia (a treia fiică a lui
Livius).
 Surse

★ https://ro.wikipedia.org/wiki/Nume_roman
★ https://en.wikipedia.org/wiki/Praenomen
★ https://en.wikipedia.org/wiki/Nomen_gentilicium
★ https://istorie-edu.ro/istoria-universala/roma-antica/numele.html
★ https://en.wikipedia.org/wiki/Cognomen