Un curent prin excelență imagistic

• Decadentismul se prezintă ca o revoltă înpotriva lumii moderne, păstrând astfel linia

de evoliție a tuturor curentelor artistice, cea de a nega o realitate estetică deja
existentă și acreditată. Pesimismul, care exista ca și concept creator în mediile
artistice ale epocii și-a găsit o justificare doctrinară în opera filosofului german
Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare(1819). Agitația, tristețea și
descurajarea au fost în principal efectele acestui pesimism asupra sensibilității
decadente, dar și trăsăturile esențiale ale personajelor „fin-de-siecle”. Platitudinea le
afectează constant existența marcată de monotonia unei vieți mereu limitată la
aceleași decoruri, de banalitatea spectacolelor naturale și de solitudinea individului
închis în propria sa conștiință. Decadentismul pornește de la un sentiment mult mai
profund și mai dramatic decât melancolia romantică, având fundamente psihice și
psihologice.
• Este un curent prin excelență imagistic. Extrem de teatral, decadentismul se
constituie ca o punere în scenă a realității, care astfel mediată devine artificială și,
deci, prinde valențe estetice. Pentru că estetismul în sine este o creație umană, o
realitate, un fenomen sau o faptură în stadiul său natural nu poate fi nici estetică și
nici frumoasă. Pornind de la această teză decadentă se dezvoltă foarte mult în epocă
o conștiință a intelectualității, ce se va materializa în dragostea pentru artă. Întrucât
opera de artă face parte din lumea artificialului, ea poate fi estetică și perfectă. Totul
în decadentism este dublat, exact cum un spectacol de teatru dublează realitatea
îmbogățind-o artistic și exagerand-o prin intermediul „artificialului” sau „artificiului”.
 Lumea „nu există”, există doar
ceea ce văd eu
• Epoca decadentă coincide cu apariția unei tendințe profunde de refuz total a
vieții obișnuite și a naturalului, în spiritul relativității promovate de
Schopenhauer: lumea este o reprezentare. Eu nu văd ceea ce este, ci ceea
ce este este ce văd eu. De vreme ce oricum ceea ce omul este capabil fără
efort să perceapă (adică naturalul)nu este decât o față a lumii nebănuite și
realitatea noastră este una mediată, de ce să nu estetizăm acest natural
printr-un efort intelectual și artistic pentru a obține frumosul. Această idee își
găsește începuturile în refuzul formelor normale, concretizat estetic în
mișcarea antinaturalistă. Idealul de frumusețe feminină al epocii va tinde tot
mai mult spre cel de frumusețe malefică, fatală, care-și găsește modelul
artificial într-un dublu ideal creat de om: un personaj de roman, dintr-un
tablou sau dintr-un mit. Legenda biblică cea mai utilizată pentru a ilustra
această idee este cea despre Salomea, dar și cele despre Dalida sau Elena
din Troia. Romanul lui Huysmans, A Rebours, prin identitatea fabuloasă a
personajului Des Esseintes, surprinde cel mai bine exaltarea emoțională pe
care o operă de artă o poate trezi spiritului decadent (este vorba despre
celebrul tablou Salomea al lui Gustave Moreau dar și despre diferitele lecturi
din Dickens)
 Artă a interpretării
• În decadentism, important nu este neapărat ceea ce se vede, ci hermeneutica: ceea
ce se simte cand se vede și rezultatul creator al acestei senzații. Este curentul care
cere din partea publicului o cooperare la munca artistică în sensul re-creării.
• Imaginea propusă de decadenți este una violentă, care șochează, avand o putere
fascinantă și terifiantă. Este imaginea care stimulează, care influențează. Pentru a
obține astfel de efecte aceste imagini (indiferent dacă sunt pictate, gravate sau create
prin intermediul cuvântului) trebuie să se îndepărteze cât mai mult posibil de natural.
Artificiul constă în culoare, în inovație, în felul de a folosi frumusețea podoabelor și a
pietrelor prețioase. Pentru decadenți nu viața se dedică artei, ci arta se aplică
vieții...viața ca artă. Viziunea decadentă schimbă prin subiectivitatea sa imaginea prin
proiectarea propriei dorinți. Astfel, pentru receptor, opera de artă are un efect de
lentilă, uneori concavă și alteori convexă, care reflectă printr-un sistem de
reciprocitate propria plăcere... pentru că, potrivit decadentismului, perfecțiunea nu
poate fi decât artificială. Și asta mai ales pentru că artificialul este etern. Frumusețea
tinerei Salomea ca și personaj de tablou dăinuie în timp, de vreme ce adevărata
femeie s-a stins uitată de lume și pierzându-și farmecele. Același sentiment îl trăiește
și dandy-ul Dorian Gray, personajulromanului lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian
Gray. Pentru spiritul decadent, așa cum apare în operele literare ale lui Huysmans
sau Wilde, dragostea pentru artificiu nu este altceva decât dragostea pentru
perfecțiune, care se sustrage trecerii timpului. Ei sunt dandy care trăiesc într-o lume
teatralizată de ei înșiși, creându-și propriile vieți ca pe niște spectacole a-sociale, pe
dos, și iubind arta, pentru că și-au înlocuit viețile cu ea