Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București

Facultatea de Management, Inginerie Economică în Agricultură și Dezvoltare

Rurală
Specializarea: Inginerie Economică în Agricultură

PROFITUL
ÎNTREPRINDERII
Profesor coordonator: Iordan Brăduț Cristian Studenți: Popov Cătălina – Mihaela
Stoica Valentina – Elena
Linia Roxana – Mihaela
Cristea Mălina – Ionela
Mușat Alina - Mihaela
CUPRINS
1. Conceptul de profit 5. Factorii care influenţează masa profitului şi
2. Formele profitului şi dreptul de însuşire a acestuia cuantificarea acestuia
2.1. Profitul legal sau legitim şi apartenenţa acestuia 5.1. Factorii care influenţează masa profitului
2.2. Profitul nelegal sau nelegitim 5.1.1. Volumul, structura şi calitatea producţiei
2.2.2. Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor 5.1.2. Nivelul costurilor de producţie
3. Activităţi care concură la formarea veniturilor brute 5.1.3. Nivelul preţurilor de vânzare şi al tarifelor
3.1. Veniturile provenite din activitatea economică a 5.1.4. Nivelul productivităţii muncii
întreprinderii 5.1.5. Repartizarea veniturilor între principalii
3.1.1 Venituri din activitatea economică de bază (de posesori ai factorilor de producție
exploatare) 5.1.6. Viteza de rotaţie a capitalului
3.1.2. Alte venituri din exploatare 6. Cuantificarea profitului
3.2. Veniturile financiare 6.1. Cuantificarea masei profitului pentru perioada
3.3. Veniturile excepţionale proiectată
4. Cheltuielile întreprinderii 6.1.1. Metoda sintetică
4.1. Cheltuielile de exploatare generală 6.1.2. Metoda directă
4.2. Cheltuielile financiare 6.1.3. Alte metode de previzionare a masei
4.3. Cheltuielile excepţionale profitului:
6.2. Cuantificarea profitului postfactum
2
(postcalculaţia)
1. Conceptul de profit

Etimologic, termenul de profit este de origine latină, provenind de la verbul

proficere, care înseamnă a progresa, el dobândind, treptat, semnificaţia de a
da rezultate, respectiv profit.
Noţiunea de profit este privită, acceptată şi înţeleasă diferit de
economişti prin prisma concepţiei globale, ca o rezultantă dintre efortul
economic (costul de producţie) şi efectul concretizat în veniturile obţinute.
 
Pentru a ajunge la profit - frecvent denumit şi beneficiu -,
indiscutabil se are în vedere realizarea activităţilor economice pe piaţa
mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor, prin intermediul preţului.
Dimensiunea preţului de finalizare a valorii mărfurilor concură direct
la formarea şi mărimea profitului, ceea ce conduce la certitudinea că acesta
este o componentă a preţului.

3
 2. Formele profitului şi dreptul de însuşire a
acestuia

Conceptual, dar în forma cea mai simplist exprimată, profitul

materializează "restul" ce rezultă ca diferenţă între veniturile
obţinute şi cheltuielile aferente acestora, dintr-o activitate
economică sau financiar-bancară.
Privită prin prisma raţionalităţii economice apare evidentă
necesitatea obţinerii profitului ca o cerinţă a progresului, a
dezvoltării. În lipsa profitului, fie ca urmare a dezechilibrului
factorilor de producţie când efortul este mai mare ca efectul, fie ea
urmare a consumului întregului profit pentru sine, activitatea
economică nu numai că va stagna, dar atât factorii endogeni, cât şi
cei exogeni o vor deprecia până la anulare (lichidare).
Privit din punct de vedere al reglementărilor fiscale oficiale,
profitul, ca sumă globală poate fi descompus în două componente:
1) profitul legal (legitim) şi 2) profitul nelegal (nelegitim).
 2.1. Profitul legal sau legitim şi apartenenţa acestuia

“
 
Cele două moduri de exprimare a profitului - legal sau legitim -
pot fi acceptate la prima vedere ca fiind şi având aceeaşi natură, însă
ele diferă fundamental atât din punct de vedere al elementelor
constructive, cât şi sub aspectul dreptului de repartizare şi însuşire.
Teorii asupra substanţei profitului legal sau legitim
Profitul legal apare ca expresie a respectării normelor juridice
instituite prin lege şi a metodologiilor de calcul, conducând la
concluzia că acesta reprezintă diferenţa dintre venituri şi costuri. Acest
punct de vedere este agreat atât oficial, cât şi de întreprinzători,
pornindu-se de la opţiunea ca nici una dintre părţi să nu intre în sfera
de suspiciuni privitoare la nerespectarea legalităţii.
Pe de altă parte, în plan moral şi social profitul legal poate fi
privit şi ca profit normal, urmând ca orice depăşire a acestuia să apară
ca fiind obţinută în afara condiţiilor legale, situaţie care ar impune
concomitent ideea că el nu aparţine, nu poate fi însuşit de
întreprinzătorul care-1 dobândeşte

5
2.2. Profitul nelegal sau nelegitim

 
Accepţiunea convergentă, atât cea oficială a statului, cât şi cea a întreprin­
zătorilor, care să nu genereze dispute este aceea că, din punct de vedere metodo­
logic, întreaga diferenţă dintre venituri şi costuri să reprezintă un „aspect" de profit.
Această ideatică de compromis, privită sub aspect moral-social, ar constitui profitul
normal (literatura de specialitate şi chiar unele reglementări legislative definindu-1
ca profit admis), iar orice profit care se obţine peste acesta, în alte condiţii decât cele
stabilite prin legi sau metodologii oficiale, ar constitui profit nelegal sau nelegitim şi
ca urmare nu se poate cuveni celui care-1 dobândeşte.

6
• 2.2.2. Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor
Acceptând că evaziunea fiscală nu este un apanaj al sfârşitului de secol XX şi
începutul secolului XXI, ci că ea s-a manifestat într-o formă sau alta încă de la
apariţia statului şi deci a finanţelor datorită naturii subiectiv posesive a
contribuabilului, este necesar şi obiectiv să separăm neintenţia sau necunoaşterea
de intenţia sau premeditarea cu bună ştiinţă.
Astfel, profitul nelegal poate apărea ca o evaziune sub acoperirea legii ca urmare a
plăţii impozitului pe profit sau a altor impozite şi taxe care fac obiectul
cheltuielilor de exploatare, din ambiguitatea unor reglementări, din interpretarea
legilor, incompleta aplicare a legislaţiei în materie. Astfel de evaziune
-neintenţionată - se poate datora atât contribuabilului, când acesta din neatenţie
sau neştiinţă dă o declaraţie de impunere incompletă, sau se poate imputa chiar
organelor fiscale când acestea comit erori de calcul al veniturilor şi al impozitului.
Pe de altă parte, profitul nelegal poate apărea într-adevăr ca o evaziune fiscală
frauduloasă atunci când întreprinzătorul - contribuabil subevaluează masa materiei
impozabile, întocmeşte declaraţii false de impunere, din neconducerea sau
conducerea unei contabilităţi defectuoase şi nesincere, din falsificarea registrelor
sau ţinerea de registre duble, din întocmirea unor documente de plată fictive, etc.
Oricare ar fi forma evaziunii fiscale - sub acoperirea legii sau frauduloasă -,
• 7
profitul rămas din astfel de operaţiuni nu poate fi atribuit întreprinzătorului şi ca
urmare nu are dreptul de a intra şi rămâne în posesia lui.
 3. Activităţi care concură la formarea
veniturilor brute
Privită şi acceptată ca o complexitate de relaţii supuse acţiunii unor factori previzibili sau
neprevizibili de influenţă pozitivă ori negativă, întreprinderea este cadrul economic unde
procesual se desfăşoară, în timp şi spaţiu, activităţile definite prin obiectul său existenţial şi
totodată se materializează scopul întreprinzătorului de a obţine profit.
Rezultatele economico-financiare au ca izvor de formare veniturile brute încasate, rezultate
din cifra globală brută de afaceri, care reprezintă efectul exprimat valoric al tuturor încasărilor din
vânzarea produselor (mărfurilor), lucrărilor sau serviciilor prestate din activitatea proprie (ieşirile
valorificate sau finalizate).
Pe de altă parte, efectele, reflectate din cifra brută de afaceri, suportă efectul
întreprinzătorului, care exprimă interacţiunea şi utilizarea factorilor de producţie comensurate sub
forma cheltuielilor de producţie sau de circulaţie.
Aceste două relaţii de condiţionare a formării veniturilor brute pot fi schematizate -
simplificat - astfel:

8
3.1. Veniturile provenite din activitatea economică a întreprinderii
 
3.1.1 Venituri din activitatea economică de bază (de exploatare)

Privite la nivelul microeconomic, activităţile productive profitabile pot fi grupate în:

-activităţi productive mărfare, care au ca obiect prelucrarea, industrializarea şi valorificarea
pe piaţă a valorilor de întrebuinţare produse;
-activităţi productive nemarfare, în sfera cărora sunt cuprinse lucrările şi serviciile a căror
finalitate este aprioric stabilită prin cerere;
-activităţi de intermediere, care cuprind preponderent pe cele aferente comercializării
mărfurilor provenite din sfera producţiei materiale.
Cele trei tipuri de activităţi pot fi specifice obiectului de activitate întreprinderilor
industriale, agricole, silvice, etc. sau constituind activitate auxiliară ori anexă reprezentată de
prestările de servicii, executarea de lucrări şi comercializarea propriilor produse.

9
3.1.2. Alte venituri din
exploatare

Prin natura fluxurilor de exploatare, a

organizării tehnologiilor de fabricaţie şi chiar a
statutului de înfiinţare şi înregistrare,
întreprinderile productive au ca obiect de
activitate şi alte activităţi conexe sau auxiliare,
motivat de faptul că:
-sunt necesare şi servesc nemijlocit bunei
desfăşurări a activităţii de bază (centrale electrice
proprii, staţii de aer comprimat, centrale termice
pentru producerea aburului tehnologic şi a
energiei termice de uz gospodăresc, ateliere
mecanice de întreţinere şi reparaţii, ateliere de
producere a SDV-urilor, staţii de preparare a
substanţelor utile etc);
10
 ▪-pot satisface - ca valori de întrebuinţare - trebuinţele pieţei din afara
întreprinderii, fiind deci aducătoare de venituri efective.
▪Ponderea altor venituri din exploatare poate să crească în totalul
veniturilor de exploatare prin:
▪-valorificarea deşeurilor şi a rebuturilor remaniate;
▪-valorificarea superioară a producţiei secundare (în agricultură,
silvicultură, confecţii textile, producţia alimentară, piscicultura, siderurgie,
metalurgie etc);
▪-recuperarea şi punerea în circuitul economic a substanţelor utile din
minerit ca:
▪  
▪-praful de cărbune de la preparaţii, prin brichetare;
▪-suspensiile din apele uzate la spălarea cărbunelui şi îmbogăţirea
acestora pentru transformarea în combustibili energetici de uz gospodăresc;
▪-deşeurile haldabile de la preparaţii, în vederea reconversiei lor ca
materiale de construcţii termoizolante etc.
11
 3.2. Veniturile financiare

Existenţa, consolidarea şi expansiunea activităţii de exploatare presupune întrepătrunderea

capitalului propriu al întreprinzătorului cu alte surse de capital din mediul extern, de regulă capital
împrumutat.
Pentru a pune în discuţie veniturile de capital, altele decât cele rezultate din capitalul plasat
în sfera activităţilor productive (capitalul productiv) avem în vedere existenţă unui segment - mai
mic sau mai mare - de capital în căutare de plasament profitabil.
a. Dobânzi încasate de la bănci
 
Capitalul liber apare, temporar, sub forma lichidităţilor în numerar, dar mai ales sub
forma disponibilităţilor păstrate la bănci în conturi curente, în conturi de depozit la termen
şi uneori în conturi de retenţie.

12
 3.2. Veniturile financiare

b.Dobânzi încasate din titluri de credit

 
Frecvent, capitalul liber este - sau poate fi - plasat în:
-cumpărarea, deţinerea şi valorificarea obligaţiunilor puse pe piaţa financiară primară sau
secundară de alte societăţi comerciale;
-titluri de împrumut (certificate de trezorerie, obligaţiuni) plasate pe piaţa financiară de către
stat;
-participaţiuni prin acordarea directă de împrumuturi terţelor persoane fizice sau juridice.
Pentru obligaţiunile cumpărate, dobânda încasată nu va putea fi mai mică decât cea acordată
de băncile comerciale, dar pentru împrumuturile directe, cea negociată, de regulă mai mare decât a
băncilor comerciale sau comparabilă cu taxa scontului.

13
 3.2. Veniturile financiare

c.Dividende din titluri financiare

 
O altă cale de plasament profitabil a capitalului liber devine operaţională fie prin
participaţiuni la formarea capitalului altor firme (asocieri), fie prin cumpărarea de pe piaţa
financiară a acţiunilor emise de întreprinderile agreate de societăţile bursiere.
d. Diferenţe de curs valutar apar în situaţia în care moneda naţională se apreciază faţă de
devizele deţinute în patrimoniul său de întreprindere. Diferenţa dintre cursul anterior şi cel nou
stabilit pentru valutele efective, disponibilul de cont în valută sau alte devize, devine, evident, un
venit financiar efectiv prin sporirea patrimoniului din majorarea volumului de monedă naţională
deţinută.
 
e) Venituri din sconturi obţinute reprezentate de sumele de bani cedate din preţul de vânzare,
de către furnizori, ca urmare a achitării înainte de scadenţă a unei datorii.
14
  
3.3. Veniturile excepţionale

Sub raportul componenţei şi al conţinutului financiar, această grupare de venituri

reflectă încasările aleatorii provenite din despăgubiri şi penalităţi, precum şi valoarea
unor bunuri primite gratuit sau rezultate din dezmembrarea mijloacelor fixe scoase din
funcţiune.
Tot în această categorie de venituri se cuprind şi drepturile de personal prescrise,
precum şi încasările rezultate din vânzarea activelor imobilizate (mijloace fixe, terenuri).
Mecanismul formării veniturilor în economia de piaţă poate fi conturat pe seama
relaţiilor din schema de mai jos:

15
 4. Cheltuielile întreprinderii
 
Intreprinderea, ca loc de manifestare şi întrepătrundere a factorilor de
producţie, a intereselor întreprinzătorilor şi de aplicabilitate a conceptelor
manageriale, nu este şi nu poate fi privită ca o entitate statică nici un
moment, deoarece, chiar atunci când stă (nu produce, nu desface mărfuri,
nu intervine în plasamente etc), ea de fapt mişcă, fiindcă o serie de
cheltuieli curg, se ocazionează în aceeaşi măsură ca şi în cazul activităţii
depline.

16
4.1. Cheltuielile de exploatare generală
Aceste cheltuieli prin componenţa, cuantumul şi ponderea lor evidenţiază datele concrete
pentru cunoaşterea factorilor cantitativi de gradul I cu acţiune directă asupra masei profitului
(beneficiului).
Prin amploarea lor, cheltuielile privitoare la înfăptuirea obiectului principal al întreprinderii
referitoare, în esenţă, la activitatea de bază, de producţie în cazul celor industriale, influenţează în
cel mai pregnant grad rezultatele financiare finale.
Din punct de vedere structural, cheltuielile de exploatare se grupează astfel:
a) Cheltuieli materiale, formate din:
cheltuieli cu consumuri directe de materii prime, materiale de bază şi auxiliare, costul
consumurilor jde energie, combustibili, aburi, apă, precum şi consumurile indirecte de natura
cheltuielilor de reparaţii, întreţineri şi revizii ale utilajelor de producţie, ale halelor şi sediilor
întreprinderilor şi altele asemenea;
alte cheltuieli materiale de exploatare concretizate în remanieri şi rebuturi, schimburi de
fluxuri sau cicluri tehnologice;
amortizări şi provizioane care se suportă din veniturile totale brute ca urmare a vânzării
17
producţiei.
4.1. Cheltuielile de exploatare generală

b)Cheltuieli de personal, formate din salariile personalului şi din contribuţiile

pentru asigurări şi protecţia socială;
c)Alte cheltuieli de exploatare şi funcţionare, din care:
-impozite şi taxe, altele decât impozitul pe profit;
-lucrări, furnituri şi servicii exterioare (chirii, studii, documentaţie tehnică, prime
de asigurare prin efectul legii sau facultative);
-transport şi deplasări ale personalului (diurne şi cheltuieli de transport);
-cheltuieli diverse de administraţie (publicitate, propagandă, poştă, telefon,
teleimprimatoare, rechizite şi furnituri de birou etc).

18
 4.2. Cheltuielile
financiare

Sunt ocazionate în mod curent de plăţi făcute pentru:

-plăţi aferente dobânzilor pentru creditele angajate de la bănci pe termen
scurt, mijlociu sau lung;
-plăţi pentru achitarea dobânzilor aferente emisiunilor de obligaţiuni şi
alte împrumuturi;
-comisioane şi speze plătite băncilor sau altor intermediari de pe piaţa
financiară sau valutară privitoare la publicitatea şi vânzarea titlurilor mobiliare
şi de credit - acţiuni, obligaţiuni - precum şi cele legate de brokeraj bursier;
-cheltuieli aferente deprecierii depozitelor sau disponibilităţilor în devize
în raport cu moneda naţională;
-pierderi din creanţe legate de participaţii;
-cheltuieli privind sconturile acordate.
19
 Cheltuieli excepţionale ce apar
aleator, sunt materializate în: 4.3. Cheltuielile excepţionale
-cheltuieli aferente despăgubirilor,
amenzilor şi penalităţilor;
-cheltuieli privind donaţii şi subvenţii
acordate;

-valoarea pierderilor din debitori diverşi,

respectiv datorii neacoperite din creanţe active
devenite neoperabile datorită insolvabilităţii
debitorilor;
-lipsuri neimputabile constatate cu ocazia
inventarierii patrimoniului în ansamblul său sau
numai a unei părţi a acestuia;
-cheltuieli legate de activele cedate şi alte
cheltuieli privind operaţiile de capital.
Conceperea tuturor activităţilor economice şi
financiare ca producătoare de venituri brute, pe de o
parte, şi a totalităţii cheltuielilor ca efort pentru
formarea veniturilor brute, pe de altă parte, se
concretizează în structura - eventuală - a contului de 20
profit şi pierdere de mai jos:
 5.1. Factorii care
influenţează masa profitului
La nivel micro, mezo sau macroeconomic 5. Factorii care influenţează masa
(şi prin extenso la nivelul mondoe-conomic), profitului şi cuantificarea acestuia
profitabilitatea activităţilor reprezintă scopul şi
efectul către care tinde orice întreprinzător.
Profitul net este un rest ce revine
deţinătorului pentru capitalul său investit într-o
afacere. El este rezultatul prevederii viitorului şi Dintre factorii mai sus evidenţiaţi, primii
al reducerii riscurilor într-o măsură mai mare trei se regăsesc implicit în masa profitului,
decât au putut-o face majoritatea concurenţilor. determinând mărimea acestuia. Asupra acestor
Atât mărimea masei, cât şi cea a ratei factori de gradul I acţionează factori de ordin
profitului este influenţată de factori cu acţiune calitativ, îndeosebi nivelul productivităţii
directă, cât şi de factori cu acţiune indirectă, muncii, nivelul absolut şi relativ al repartizării
cantitativi şi calitativi, dintre care: veniturilor între posesorii factorilor de
-volumul, structura şi calitatea producţiei; producţie, precum şi viteza de rotaţie a
-nivelul costurilor de producţie; capitalurilor plasate, fie în active imobilizate,
-nivelul preţurilor de vânzare; dar mai ales în active circulante.
-nivelul productivităţii muncii;
-repartizarea veniturilor între principalii
posesori ai factorilor de producţie; 21
viteza de rotaţie a capitalului.
 5.1.1. Volumul, structura
şi calitatea producţiei

Acţionează asupra profitului atât în unanimitatea lor, cât şi separat.

a) Evident, abordând producţia sub aspectul său cantitativ, aceasta este singurul factor care conduce
implicit spre posibilitatea formării profitului, după ce a fost valorificată pe piaţă prin intermediul
preţului.
Masa profitului este, deci, dependentă direct de mărimea producţiei destinate vânzării, dacă
producţia răspunde unor parametri economici, dintre care:
-volumul fizic al producţiei este dimensionat pe criteriile rentabilităţii, luându-se în considerare
rezultatele analizei tehnice a valorii;
-Intreaga producţie destinată vânzării are piaţă de absorbţie asigurată;
-în jocul concurenţial de piaţă, valoarea de întrebuinţare a produselor satisface trebuinţele sociale
într-o măsură mai mare sau cel puţin egală cu altele similare fabricate de alţi întreprinzători.

22
 b)Structura producţiei fiind adaptabilă, ca rezultantă a cerinţelor pieţei,
reprezintă în fapt elementul care trebuie să fie cel mai elastic.
Presiunea cererii pieţei asupra deciziei manageriale privitoare la structura producţiei
poate avea drept consecinţă:
-renunţarea la fabricarea unor produse;
-diminuarea volumului fizic al produselor cu piaţă îngustată;
-creşterea volumului mărfurilor a căror cerere este confirmată în procesul actelor
schimbului de proprietate;
-introducerea în fabricaţie a unor noi produse a căror utilitate finală a fost testată şi
confirmată de piaţă.
c)Calitatea producţiei condiţionează direct - alături de volumul fizic şi
structura sortimentală - masa profitului, întrucât produsele de o calitate
superioară, confirmată, penetrează şi sunt absorbite de piaţă mai repede, având ca
efect economic:
-obţinerea unor preţuri de vânzare mai mari;
-scurtarea timpului de stocare-vânzare şi ca urmare a reîntregirii mai rapide a
plasamentelor de capital imobilizate temporar în sfera aprovizionării şi producţiei.
 
23
5.1.2. Nivelul costurilor de producţie

Costul de producţie înglobează totalitatea cheltuielilor aferente consumării şi

interacţiunii factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea
produselor, lucrărilor şi serviciilor, fiind factor complex din punct de vedere al
componentelor sale.
Dacă preţul de vânzare al mărfurilor fabricate se formează în funcţie de
nivelul cererii şi ofertei de pe piaţă la un moment dat, nivelul costului de producţie,
în anumite limite, poate fi prevăzut de întreprinzător, atât ca sumă totală pentru
întreaga producţie, cât şi ca sumă (cost) pe unitate de produs fabricat.
Posibilitatea dimensionării apriorice a costului de producţie, în condiţii de
relativă stabilitate economică şi socială, este posibilă deoarece pot fi cunoscute:
-cheltuielile convenţional constante legate de amortizarea capitalului fix,
chiriile, primele de asigurare, întreţineri şi consumuri constant netehnologice,
cheltuieli ce sunt acceptate ca formând costul fix; 24
5.1.2. Nivelul costurilor de producţie

-cheltuieli variabile pentru o anume dimensiune fizică a producţiei, formate din

consumul de capital circulant în sfera creării stocurilor necesare producţiei şi în sfera
procesului de producţie propriu-zis, precum şi din salariile directe, contribuţiile
asupra acestora şi alte impozite, taxe, contribuţii şi asimilate reglementate, toate
acestea formând costul variabil;
-costurile marginale, determinate de intenţia sau definitivarea deciziei de creştere a
volumului fizic al producţiei, întreprinzătorul dimensionându-şi opţiunea prin
prisma raţionalităţii economice, în sensul că urmărindu-se menţinerea sau
maximizarea profitului, fiecare unitate suplimentară de producţie va trebui să aibă
un cost mai mic. Oricum, venitul suplimentar care se va obţine ca urmare a sporului
de producţie vândută va trebui să fie mai mare decât costul suplimentar încorporat în
aceasta.
25
5.1.3. Nivelul preţurilor de vânzare şi al tarifelor
 
Preţul - categorie economică fundamentală în economia
producţiei de mărfuri, generatoare obiectivă a legii valorii şi circulaţiei
băneşti - exprimă suma în bani plătită pentru intrarea în posesia unei
mărfi (a unui bun, lucrare sau servicii) la un moment dat.
In sfera industriei sunt practicate uzual atât pentru inputuri, cât şi
pentru outputuri - în economia naţională - mai multe categorii de
preţuri, după stadiul schimbului:
-preţuri cu ridicata, la care circulă mărfurile (produsele)
între întreprinderi;
-preţuri cu amănuntul, practicate pentru finalizarea valorii mărfurilor
(produselor) prin consum individual;
-tarife pentru serviciile prestate întreprinderilor şi populaţiei.
Atât preţurile, cât şi tarifele, real stabilite pe piaţă în funcţie de acţiunea
cererii şi ofertei, conţin, sub aspectul profitabilităţii, în structura lor cel puţin
elemente referitoare la: cost, obligaţii fiscale, amortizări aferente activelor
corporale şi, evident, profit. 26
 5.1.4. Nivelul productivităţii muncii

Viabilitatea şi bonitatea activităţii oricărei întreprinderi, bazată pe raţionalitate economică,

este restricţionată esenţialmente de două condiţii: a) utilizarea deplină a resurselor şi b) utilizarea
eficientă a resurselor.
In practică, mai ales la nivel microeconomic, productivitatea muncii este acceptată ca fiind
posibilitatea forţei de muncă de a produce, într-o perioadă de timp dată, o anumită cantitate de
bunuri (a efectua un anume volum de lucrări sau de a presta servicii).
Tendinţa productivităţii muncii, într-o întreprindere rentabilă, nu poate fi decât una constant
crescătoare, având efecte directe asupra mărimii costului global prin reducerea costurilor variabile
aferente cheltuielilor cu salariile şi contribuţiile legate de acestea.
Asigurarea creşterii productivităţii muncii are multiple implicaţii şi corelaţii economice în
sensul că:
-acelaşi volum de producţie se poate obţine cu un număr mai redus de salariaţi;
-volumul producţiei poate să crească în condiţiile folosirii aceluiaşi număr de salariaţi sau
chiar în situaţia reducerii lui;
-randamentul superior al utilizării factorului muncă asigură o corelaţie economică justă sub
aspectul sporului de productivitate - mai mare -faţă de creşterea cheltuielilor cu salariile - mai
mică.
27
 Randamentul utilizării factorului muncă privit prin intermediul efectului asupra
minimizării cheltuielilor cu salariile se regăseşte ca:
-o reducere absolută a costului când aceeaşi producţie se realizează cu un număr mai mic
de salariaţi;
-ca o reducere relativă a costului când acelaşi număr de salariaţi produc un volum mai
mare de producţie.
Din aceste combinări şi condiţionări, productivitatea muncii poate şi este privită ca: 1)
productivitatea parţială; 2) productivitatea globală şi 3) productivitatea marginală.
Actul decizional, în sfera creşterii productivităţii muncii, ţine seama de reducerea
influenţei factorilor de risc pe piaţa concurenţială, şi ca urmare se va concentra şi în acest
domeniu pe elemente aferente protecţiei prin dezvoltare.
Ca urmare, productivitatea crescută se va putea asigura prin existenţa şi combinarea unor
factori esenţiali, şi anume:
a)asimilarea şi utilizarea progresului ştiinţific şi tehnic paralel cu
utilizarea raţională a capitalului tehnic existent;
b)creşterea calificării forţei de muncă;
c)revoluţia managerială prin care se urmăreşte organizarea, conducerea şi administrarea
întreprinderii, utilizarea intensivă a capacităţilor de producţie, folosirea intensivă a timpului de
producţie.

28
 5.1.5. Repartizarea veniturilor între principalii posesori ai factorilor de
producţie
 
Sfera activităţilor economice, altele decât agricultura, antrenează în circuitul
economico-financiar doi factori de producţie: a) capitalul, deţinut de una sau mai multe
persoane ca asociaţi ori acţionari şi b) munca, care generează cheltuieli sub forma
salariilor şi asimilate acestora.
Profitul, ca rezultat al utilizării şi rotaţiei capitalului, se cuvine deţinătorului sau
deţinătorilor care şi-au asumat riscul plasamentelor în întreprinderea creată.
Dimensionarea cuantumului părţii de venit distribuite sub forma veniturilor
directe din salarii pentru personalul întreprinderii are în vedere o seamă de corelaţii
economice, dintre care: 1) Raportul dintre producţie şi salarii; 2) Raportul între salarii
şi productivitatea muncii. în plaja profitabilităţii, indicele de creştere a producţiei şi cel
de creştere a productivităţii muncii trebuie să fie superior celui de creştere a salariilor.

29
 5.1.6. Viteza de rotaţie a capitalului
 Viteza de rotaţie a capitalului, ca indicator calitativ, exprimă eficienţa utilizării acestuia
în funcţie de posibilitatea recuperării, reîntregirii şi reactivării plasamentelor iniţiale în noi
cicluri economice.
Ca factor de influenţă al masei profitului brut, acest indicator dă posibilitatea ca atât în
sfera previziunii, cât şi în cea a analizei de gestiune să se evidenţieze numărul rotaţiilor
capitalului într-o perioadă de timp, de regulă un trimestru sau un an, precum şi numărul de zile
în care se înfăptuieşte o rotaţie.
Circulaţia capitalului din forma lichidităţilor băneşti în forma stocurilor, a cheltuielilor
avansate în producţie şi revenirea - cu un plus de monedă - în stadiul lichidităţilor băneşti
efective, are două efecte globale asupra profitului:
a)dimensionarea necesarului de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor de
exploatare, care pot fi:
-mai mari în cazul rotaţiei lente, datorate, fie unui ciclu lung de,
fabricaţie, fie/şi unor imobilizări de fonduri cheltuite în diverse stadii
ale proceselor economico-financiare;
-mai mici la întreprinderile cu ciclu scurt de fabricaţie sau/şi în cazul
evitării stocajelor, întreruperilor tehnologice, evitarea rebuturilor şi
remanierilor.
b)sporirea părţii de venit brut rezultat din vânzarea şi încasarea ritmică a
producţiei marfa oferită şi absorbită de piaţă. 30
 6. Cuantificarea profitului
 
Sub aspectul determinării masei profitului se pot avea, şi trebuie avute
în vedere, cele două forme consacrate ale calculaţiei economice: a)
cuantificarea antefactum (antecalculaţia) şib) cuantificarea postfactum
(postcalculaţia).
 
6.1. Cuantificarea masei profitului pentru perioada proiectată
 
Lucrarea de proiectare a volumului profitului posibil de obţinut în anul financiar
următor este deosebit de importantă atât pentru întreprinzător, cât şi pentru stat, deoarece:
-întreprinzătorul va putea cunoaşte - cu o marjă cât mai apropiată de realitate - ce
masă de profit va putea obţine pentru a-şi satisface intenţiile decizionale de reinvestire şi
dezvoltare, de pe o parte, şi mărimea dividendelor ce fac atractive plasamentele de capital
ale acţionarilor şi asociaţilor în întreprinderea respectivă, pe de altă parte;
-vor putea fi cunoscute obligaţiile fiscale din taxe şi impozite legal stabilite pentru a fi
vărsate la bugetul statului.
Proiecţia profitului apare necesară pentru toţi întreprinzătorii, indiferent de forma de
proprietate asupra capitalului. Pentru edificare prezentăm mai jos, schematizat, rolul şi
funcţiile profitului: 31
32
 6.1 A. Metoda sintetică
 
Porneşte de la luarea în calcul a unor indicatori sintetici ale căror niveluri sunt
proiectate pentru perioada viitoare, urmând etapele succesive de mai jos:
 
a)Determinarea cheltuielilor de exploatare ca fiind produsul valorii producţiei destinate
vânzării (respectiv cifra de afaceri) din care s-au dedus taxa
pe valoarea adăugată, şi cheltuielile maxime de 1.000 lei producţie, adică:

Ce   Q pv  TVA  
 Ce  1.000
Q
în care:
Ce = cheltuieli totale de exploatare; Q pv = volumul producţiei destinate vânzării,

exprimată în preţuri de vânzare;  Ce  1.000 = cheltuieli maxime la 1.000 lei

Q
producţie.

33
 b)Determinarea profitului din vânzarea producţiei fabricate, ca relaţie de
diferenţă dintre cifra brută de afaceri (respectiv volumul producţiei destinată
vânzării) din care s-a dedus TVA şi cheltuielile de exploatare:

Pi= Pi   Qpv  TVA   C e

în care: Pi = profitul iniţial din activitatea de exploatare curentă

c)Determinarea influenţelor stocurilor şi facturilor emise şi neîncasate de

la începutul şi de la sfârşitul anului asupra masei profitului.

ΔP=Pi ± Pf
în care:
ΔP = diferenţa ± de profit; Pi = profit de la începutul anului; P f = profit de la
sfârşitul anului.

d)Volumul profitului brut obtenabil:

Pb = Pi ± ΔP
 6.1.2. Metoda directă

Poate fi aplicată la întreprinderile cu un sortiment restrâns de produse

deoarece necesită un volum mare de calcule. în fapt, se determină profitul pe
fiecare produs în parte, calculele parcurgând următoarele etape:
a)Determinarea profitului pe produs, ca diferenţă între valoarea la preţ de
vânzare mai puţin TVA şi cheltuielile necesare fabricării produsului.

Pq   q pv  TVA   q ce
în care:
pq= profit pe produs; qpv = valoarea produsului exprimată în preţ de vânzare; tva
= taxa pe valoarea adăugată; q ce = cost complet aferent produsului fabricat şi
destinat vânzării.

35
 b)Profitul aferent stocurilor şi facturilor de la începutul şi sfârşitul anului
pentru produsul respectiv:

Pq  Pqi  Pgf

în care:
ΔPq = diferenţa de profit; Pqi = profitul la începutul anului; Pqf = profitul la
sfârşitul anului.
c)Profitul total se stabileşte prin relaţia de sumă a profitului pentru,
produsele fabricate şi diferenţa de profit aferent stocului şi facturilor neîncasate:

Ptq  Pq  Pq
In forma desfăşurată, calculul profitului prin metoda directă prezintă
următoarele relaţii:
  
Pq   q pv  tva    S iqpv  S fqpv    q ce  S iqce   S fqce 
în care:
qpv = produsul exprimat în preţ de vânzare; tva = taxa pe valoarea adăugată;
Siqp şi Sfqpv = valoarea stocului la începutul (i) şi la sfârşitul perioadei produsului
(f), exprimată în preţ de vânzare fără tva; S iqce şi Sfqce = stocul din produsul
respectiv exprimat în cost complet la începutul perioadei (i), respectiv la sfârşitul
perioadei (f); qce = valoarea produsului exprimată în cost complet. 36
 6.1.3. Alte metode de previzionare a masei profitului:
a) metoda costurilor directe şi b) metoda programării liniare
 
a) Metoda costurilor directe are în vedere determinarea cheltuielilor variabile pe fiecare
unitate de produs, iar cheltuielile constante sunt preluate sub forma unor sume totale,
independent de variaţia volumului producţiei şi al desfacerii, adică într-o relaţie simplistă: P b =
(P - Cv) *D, în care Pb = profitul brut; P = preţul de producţie; Cv = costurile variabile pe unitate
de produs; D = volumul desfacerilor din perioada luată în calcul
b) Metoda programării liniare, metoda programării liniare, metoda matematică,
prelucrează datele de evidenţă economico-financiară cuprinse într-un tabel simplex referitoare
la costuri, folosirea maximă a capacităţilor de producţie, consumurile specifice, sortimentele şi
cantităţile de producţie ce pot fi fabricate şi alte elemente.
Datorită variatelor restricţii se construiesc un număr mare de ecuaţii liniare şi deci de
soluţii posibile.

37
 6.2. Cuantificarea profitului postfactum (postcalculaţia)
 
Relaţiile economice care apar, obiectiv, pe parcursul activităţii între­prinderii antrenează, pe de o
parte, cheltuieli de exploatare şi financiare, iar pe de altă parte, venituri din exploatare şi venituri
financiare, din comparaţia lor conturându-se rezultatul curent favorabil când veniturile devansează
cheltuielile şi nefavorabil când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.
Gruparea veniturilor şi a cheltuielilor pentru stabilirea rezultatelor financiare finale se prezintă
astfel:
A. Venituri totale, formate din:
1. Venituri din activitatea de exploatare (de bază) diminuate cu TVA şi venituri din activităţi
auxiliare;
2. Venituri financiare;
3. Venituri excepţionale.
B. Cheltuieli totale, compuse din:
1. Cheltuieli de exploatare;
2. Cheltuieli financiare;
3. Cheltuieli excepţionale.
In structura cheltuielilor se cuprind şi contribuţiile pentru constituirea de fonduri cu destinaţie
specială, reglementate prin legi distincte, sau prin legea bugetară anuală, aceste cheltuieli fiind
deductibile pentru determinarea impozitului pe profit.
Având în vedere grupările mai sus evidenţiate, rezultă că profitul (pierderea) se cuantifică prin 38
următoarea relaţie de diferenţă:
 P  AB respectiv

 P  V exp  V fin  Vexc .    Chexp  Ch fin  Chexc. 

In care:
 P  suma profitului;  A = suma veniturilor exercitiului.
 B = suma cheltuielilor exercitiului.
Utilizând metoda soldurilor intermediare, rezultatul exerciţiului poate fi
evidenţiat astfel:

39
40
 Pentru raportările obligatorii anuale, evidenţierea veniturilor, a
cheltuielilor aferente acestora precum şi a rezultatelor financiare sunt
evidenţiate prin intermediul contului de profit şi pierdere a cărui
sitructură se prezintă mai jos:
 
CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE
încheiat la 31.12…..
DENUMIREA INDICATORILOR Nn Exerciţiul
rd. financiar
    preceden încheiat
    t
A B 1 2
Venituri din vânzarea mărfurilor 707 01    
Producţia vândută 02    
701+702+703+704+705+706+708
Cifra de afaceri rd.01+02 03    
I Venituri din producţia stocată - sold creditor 04    
' Venituri din producţia stocată - sold debitor 05    
Venituri din producţia de imobilizări 721+722 06    
Producţia exerciţiului 02+04+05+06 07    
Venituri din subvenţii de exploatare 741 08    
Alte venituri din exploatare 754+758 09    
Venituri din provizioane privind activitatea de 10    
exploatare ct.781
Venituri din provizioane privind activitatea de 10    
exploatare ct.781
I. VENITURI DIN EXPLOATARE - TOTAL 11    
(03+04-05+06+08 la 10 41
Cheltuieli privind mărfurile 607 12    
Cheltuieli cu materiile prime 600 13    
Cheltuieli cu materiale consumabile 601 14    
Cheltuieli cu energia şi apa 605 15    
Alte cheltuieli materiale 602+603+604+606+608 16    

Cheltuieli materiale - total 13 la 16 17    

Cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi 18    
611+612+613+614+621+622+623+624+625+62
6+627+628

[ Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte 19    

asimilate 635
Cheltuieli cu remuneraţiile personalului 641 20    
Cheltuielile privind asigurările şi protecţia 21    
socială 645
Cheltuieli cu personalul rd.21+22 22    
Alte cheltuieli de exploatare 654+658 23    
Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele 681 24    
II.CHELTUIELI PENTRU EXPLOATARE - 25    
TOTAL  
(12+17+18+19+22+23+24)  
A. REZULTATUL DIN EXPLOATARE - 26
PROFIT 42
REZULTATUL DIN EXPLOATARE - 27    
PIERDERE
Venituri din participaţii, alte imobilizări 28    
financiare şi creanţe 1 imobilizate
761+762+763
Venituri din titluri de plasament 764 29    
Venituri din diferenţe de curs valutar 765 30    
Venituri din dobânzi 766 31    
Alte venituri financiare 767+768 32    
Venituri din provizioane 786 33    
III. VENITURI FINANCIARE - TOTAL 34    
(28 la 33)
[Pierderi din creanţe legate de participaţii 35    
663
Cheltuieli privind titlurile de plasament 36    
cedate 664
1 Cheltuieli din diferenţe de curs valutar 37    
665
Cheltuieli privind dobânzile 666 38    
| Alte cheltuieli financiare 667+668 39    
Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele 40    
686
IV. CHELTUIELI FINANCIARE - 41    
TOTAL (35 la 40)
 [ B. REZULTATUL FINANCIAR - PROFIT 42      
1 REZULTATUL FINANCIAR - PIERDERE 43    
 
C. REZULTATUL CURENT AL EXERCIŢIULUI      
 
1 PROFIT (11+34-41) 44      
PIERDERE 825+41-11-34) 45      
V. VENITURILE EXCEPŢIONALE - TOTAL 46    
 
VI. CHELTUIELI EXCEPŢIONALE - TOTAL 47    
 
D. REZULTATUL EXCEPŢIONAL-PROFIT(46-47) 48    

REZULTATUL EXCEPŢIONAL-PIERDERE(47-46) 49    

VII. VENITURI TOTALE (11+34+46) 50    

VIII. CHELTUIELI TOTALE (25+41+47) 51    
E. REZULTATUL BRUT AL EXERC.-PROFIT(50-51) 52    

1 REZULTATUL BRUT AL EXERC. -PIERDERE (51- 53    

50)
IMPOZITUL PE PROFIT 54    
F. REZULTATUL NET AL EXERCIŢIULUI      
PROFIT (52-54 COL 1 ŞI 2) 55    
' PIERDERE (53+54 COL 1 ŞI 2)       44
(54-52 COL 1 ŞI 2) 56    
 Vă mulțumim
pentru atenție!

45