Evoluția managementului

Diaconu Tatiana
 Dezvoltarea ştiinţei managementului se poate structura în 2 etape
principale:

 Conducerea empirică – utilizarea experienţei şi intuiţiei în procesul decizional, în

coordonarea şi controlul activităţilor.
În această etapă funcţia de conducere revenea proprietarilor organizaţiei. Creşterea
dimensiunilor organizaţiilor a dus la incapacitatea de a conduce numai pe baza
aptitudinilor individuale.
 Conducerea ştiinţifică cu următoarele trăsături:
 se bazează pe progresul ştiinţei conducerii, utilizând şi cunoştinţe furnizate de alte
discipline;
 ia în evidenţă legile şi principiile care generează fenomenele;
 abordează realitatea într-un mod obiectiv;
 recurge la metode, tehnici şi procedee ale analizei ştiinţifice.
 Grupând teoriile elaborate în domeniul ştiinţei conducerii, se diferenţiază şcolile sau curentele de gândire
principale:

Şcoala clasică sau universală F. Taylor (1856-1915), H. Fayol (1841-1925), G. Emerson, F.

Gilberth ş.a.
Fayol primul efectuează o grupare sistemică a funcţiunilor întreprinderii, delimitând-o pe cea
administrativă cu principalele operaţiuni administrative: previziune, organizare, motivare,
coordonare, control. Deoarece funcţia administrativă e considerată de bază, teoria lui Fayol –
“administrativă”. În această teorie se pleacă de la ipoteza că există o manieră ideală de organizare a
muncii.
Conform teoriei lucrătorii trebuie specializaţi adânc. Coordonarea şi planificarea în organizaţie se
efectuează strict şi riguros. Concomitent, responsabilitatea poartă un singur manager şi tot el
centralizează adoptarea deciziilor.
Autorul înaintează câteva principii ale conducerii ştiinţifice.
Taylor – nici cercetător, nici profesor a şcolii de bussines, ci practician. A urcat pe scara ierarhică
până la inginer-şef al companiei metalurgice.
A înaintat teoria “gestiunii ştiinţifice”, bazată pe înţelegerea mecanicistă a omului, locului lui în
organizaţie, esenţei activităţii lui. Sarcina managerului – sporirea productivităţii muncii, soluţionarea
– prin raţionalizarea operaţiunilor de muncă în baza organizării ştiinţifice a activităţilor efectuate de
muncitori.
 Principiile managementului ştiinţific după:
F. Taylor H. Fayol
1. Înlocuirea metodelor tradiţionale, bazate pe experienţă 1. Diviziunea muncii prin specializare.
prin metode ştiinţifice. 2. Împuterniciri şi responsabilităţi.
2. Selectarea salariaţilor în mod ştiinţific, antrenarea şi 3. Disciplina în muncă.
instruirea lor. 4. Unitatea de conducere.
3. Colaborarea între salariaţi şi administraţie. 5. Unitatea de direcţie.
4. Diviziunea muncii intelectuale şi fizice. 6. Subordonarea intereselor personale intereselor
5. Amplificarea conţinutului economic al activităţii organizaţiei.
cadrelor tehnice. 7. Recompensarea personalului.
6. Analiza proceselor de muncă prin descompunerea în 8. Centralizare (raport centralizare – descentralizare).
elemente componente. 9. Verigi scalare (ierarhie).
7. Evidenţa strictă a timpului de muncă şi normarea 10. Ordinea.
muncii. 11. Justeţe.
8. Unificarea şi standardizarea componentelor, 12. Stabilitatea locurilor de muncă a personalului.
proceselor. 13. Iniţiativă.
9. Control tehnic al operaţiilor tehnologice. 14. Spirit corporativ.
10. Aplicarea salarizării în acord.
11. Delimitarea funcţiilor de conducere de cele de
execuţie.
 Şcoala relaţiilor umane / relaţioniştilor Mayo, McGregor
Este orientată prioritar la clasificarea rolului şi locului omului în procesul
producţiei materiale.
Mayo considera că atitudinea muncitorilor referitor la schimbarea la care
sunt supuşi e mai importantă decât condiţiile obiective ale schimbării.
Adepţii propun favorizarea colaborării între indivizi în scopul de a rezolva
problemele la nivel de grup şi de a funcţiona pe baza unor relaţii informale.
Idei generale:
- factorul uman este în prim plan în orice formă de organizare;
- metodele de conducere trebuie să asigure condiţii de colaborare atât între
manageri, cât şi între aceştia şi executanţi;
- activitatea omului nu este determinată numai de recompense băneşti, ci şi
de satisfacerea unor anumite cerinţe de ordin moral;
- recunoaşterea influenţei structurilor informale.
 Şcoala sistemelor sociale Barnard, Simpson
Ideea de bază. Organizaţia e concepută ca un sistem format din subsiteme
interconectate şi este componentă a unui sistem mai complex şi trebuie să se
adapteze continuu la cerinţele mediului ambiant.
Acordă atenţie fundamentării ştiinţifice a procesului de adoptare a deciziilor,
motivaţiei şi comportamentului oamenilor.

Şcoala cantitativă (după unele surse reuneşte două şcoli: şcoala deciziilor şi
şcoala matematică) – consideră conducerea ca un sistem de modele şi procese
matematice, concentrează atenţia asupra proceselor decizionale, soluţionarea
problemelor legate de decizie, conţinutul şi fundamentarea ei, elaborarea
modelului matematic fiind problema principală.
Scoala teoria contingenţei sau situaţională, după care tipul de management adoptat de
întreprindere e influenţat de mediul şi strategia aplicată.
Teoriile situaţionale nu recomandă acţiuni în situaţii concrete, ci prezintă o metodă
de gândire.
Se evidenţiază 4 paşi obligatorii:
1. analiza situaţiei, determinarea noilor cerinţe;
2. elaborarea unei abordări manageriale noi maxim corespunzătoare cerinţelor
situaţiei;
3. formarea potenţialului şi flexibilităţii necesare la trecerea către stilul de conducere
nou;
4. efectuarea schimbărilor necesare acomodării la situaţie.
Teoriile situaţionale dezvoltă potenţialul adaptiv al organizaţiei, neagă existenţa
abordărilor universale. Conducerea – iscusinţa de a înţelege situaţia.

Reprezentanți -Piters, Woterman, Pascal,