Schimbarea paradigmelor în

lingvistică.
O nouă paradigmă de cunoştinţe şi blocul culturologiei
lingvistice în ea.

Tradiţional se cunosc trei tipuri ştiinţifice de

paradigme în cercetarea lingvistică: comparativ-istorică,
structural-sistemică şi antropocentrică.
Paradigma comparativ-istorică a fost una dintre
primele metode de studiere a limbii, care a dominat pe
tot parcursul sec. XIX.
În cazul paradigmei structural-sistemice atenţia este
dirijată spre obiect, lucru, nume, şi de aceea în centrul
atenţiei se află cuvântul. Chiar şi în secolul al XXI-lea
această paradigmă poate sta la baza studierii
fenomenelor limbii, numărul adepţilor ei fiind destul
de impunător. Ideea caracterului antropologic al limbii
este una de bază în lingvistica modernă.
 Paradigma antropologică subînţelege deplasarea intereselor
cercetătorului de la obiectul perceput spre subiect, cu alte
cuvinte, se analizează omul cu ajutorul mijloacelor limbii şi
vice-versa se analizează limba prin prisma omului (subiectului);
B. de Curtenae spunea în legătură cu aceasta limba există numai
în raţiunea individuală, în psihicul indivizilor care constituie
comunitatea lingvistică [B.de Curtenae,1979, p57]. Limba este
un sistem foarte complicat şi un fenomen polidimensional care a
apărut în societatea umană; ea este şi sistem şi antisistem, şi
activitate şi rezultat al activităţii, şi spirit, şi materie, etc.
 La toate aceste caracteristici ale limbii la sfârşitul
sec. al XX-lea se mai adaugă una: limba – produs
al culturii, parte integrantă a ei şi condiţie de
existenţă a acesteia; ea se prezintă în sfârşit ca
factor de formare a codurilor culturale.
Din perspectiva paradigmei antropocentrice, omul
percepe lumea înconjurătoare prin propria sa
cunoaştere, prin propria-i activitate în ea. Lumea
este concepută prin prisma omului; este indiscutabil
faptul că acesta este individul care creează metafore
de tipul: zâna nopţii, azurul dimineţii ş.a.
Noua paradigmă presupune noi principii şi
scopuri în studierea limbii. În ea se schimbă şi
mijloacele de relevare a obiectului de studiu
lingvistic şi a metodelor de cercetare; apar
câteva metalimbaje care concurează între ele în
procesul cercetărilor lingvistice. Textul produs
de om reflectă mişcarea gândirii umane,
participarea ei la crearea imaginii lumii
înconjurătoare, care mai apoi se înregistrează
prin mijloacele limbii.
 Cultura – definiţie şi concept.

Prima definiţie ştiinţifică atribuită culturii

îi aparţine E.Tailor care înţelegea prin
cultură un întreg complex de cunoştinţe,
credinţe, arte, legi, morală obiceiuri şi
alte particularităţi şi deprinderi
acumulate de către om ca membru al
societăţii.
M.Haydegher, M,Veber, G.Frantsev, etc. înţeleg
cultura în felul următor: ...cultura este realizarea
valorilor supreme pe calea cultivării calităţilor
umane supreme.
Cercetătorul E.Volf confirmă că fiecare cultură nu
este independentă, toate culturile se intercalează şi
cu timpul trec din una în alta, în urma cărui fapt
unele din ele se schimbă esenţial, iar altele dispar
[Вольф, Е. М., 2002, c.75].
M.Cagan spune despre cultură ... tot ce este în
om omenesc apare sub formă de cultură şi ea
este la fel de multilateral bogată şi contradictor
schimbătoare cum este însăşi omul, creatorul
culturii şi produsul esenţial al ei.[Каган М. С. –
СПб,1996,с. 19-20).
 Cultura şi civilizaţia.
Probleme de tangenţă şi diferență

Filosoful german O.Spengler scria în cartea sa

„Apusul Europei” (1918) ... fiecare cultură are
civilizaţia ei, care de fapt este moartea culturii, ...
cultura şi civilizaţia se prezintă că corpul viu al
spiritualităţii şi mumia lui [Spengler,O., 1948, p.73].
 Dialogul culturilor.
Cultura universală, definită ca atribut universal al întregii
umanităţi, nu poate fi analizată decât prin prisma culturii
naţionale. Toate culturile naţionale se coalizează pentru a-şi
aduce aportul la dezvoltarea şi înflorirea culturii universale.
A dialoga cu o cultură înseamnă a pătrunde în sistemul ei de
valori, a le respecta, a depăşi stereotipurile, a sintetiza
exotismul naţional care duce la îmbogăţire reciprocă şi care ca
urmare permite aderarea la contextul culturii universale.
 Istoria şi baza teoretică a
culturologiei lingvistice
Culturologia lingvistică este ştiinţa apărută la
intersecţia lingvisticii şi culturologiei, ea studiază
manifestările culturii poporului, care s-au reflectat
şi s-au fixat în limbă.
Culturologia lingvistică este o ramură
interdisciplinară a ştiinţei, independentă din punct
de vedere al scopurilor, problemelor, metodelor de
studiu.
Ca o ramură specială a ştiinţei, culturologia
lingvistică a apărut în anii 90 ai sec. XX.
La momentul de faţă în culturologia lingvistică se conturează
câteva direcţii:
culturologia lingvistică diacronică, adică studierea stării
lingvo-culturale a unei etnii într-o perioadă istorică anumită;
lexicografia lingvo-culturală, care se ocupă cu crearea
dicţionarelor lingvo-civilizatoare.
culturologia lingvistică comparată, care studiază
manifestările lingvo-culturale ale diferitor etnii, dar care
sunt înrudite;
culturologia lingvistică contrastivă, care numai îşi face
apariţia
 În pragul sec. al XXI-lea în Rusia s-au constituit patru
şcoli lingvo-culturologice:
Şcoala lingvo-culturologică a lui Iu. S. Stepanov
scopul căreia este descrierea constantului culturii în plan
diacronic; conţinutul lui este verificat cu ajutorul textelor
din epoci diferite de pe poziţia unui observator extern, dar
nu a unui purtător de limbă;
Şcoala lingvo-culturologică a M. D. Arutiunova, care
cercetează termenii universali ai culturii, extraşi din texte
din diferite epoci, aparţinând diferitor popoare, tot de pe
poziţia observărilor externe.
Şcoala V.N.Telia, cunoscută în Rusia şi în străinătate ca
şcoala moscovită lingvo-culturologică de analiză a
frazeologismelor (MSLC Fraz). V.N.Telia împreună cu
discipolii săi studiază esenţele linguale de pe poziţia
reflecţiei unui viu purtător de limbă, cu alte cuvinte,
reprezentanţii acestei şcoli se ocupă de însuşirea
semanticii culturale a unităţilor limbii de pe poziţia
nemijlocită a subiectului limbii.
Şcoala lingvo-culturologică, înfiinţată în Rusia la
Universitatea Prietenia Popoarelor de către V.V.Vorobiev,
V.M. Saklein ş.a. care dezvoltă concepţiile lui
Veresciaghin şi V.G.Kostomarov.
Culturologia lingvistică, ca disciplină, are trăsăturile
ei specifice:
aceasta este o disciplină ştiinţifică de tip sintetic,
care se află la frontiera ştiinţelor despre cultură şi
limbă;
obiectul de bază al culturologiei lingvistice este
legătura şi influenţa reciprocă dintre cultură şi limbă
în procesul funcţionării ei şi interpretarea acestei
corelaţii într-un sistem unitar;
 Unitatea de bază supusă analizei în culturologia
lingvistică este lingvo-culturemul, care cumulează în el
atât conceperea linguală propriu zisă, cât şi mediul
extralingual (situaţia extralinguală, realia).

Astfel, ajungem la abordarea sistemico-funcţională a

interpretării structurii competenţei lingvoculturologice
care presupune două niveluri sintagmatice: lingual şi
extralingual.
 Tabloul lingval al lumii şi conştiinţa
empirică
Fiecare limbă naturală reflectă un tip anumit de concepere şi
de organizare a lumii. Sensurile exprimate în ea se grupează
într-un anumit sistem de păreri, care reprezintă filosofia
colectivă, ca fiind obligatorie pentru fiecare purtător de limbă.

Astfel, rolul limbii constă nu numai în transmiterea

informaţiei, dar în primul rând, în organizarea interioară a
acesteia.
Graţie acestui fapt, apare un anumit „spaţiu” al sensurilor
în interiorul structurii macrocomponentice a sensului
unităţii linguale (A. N. Leontiev) sau, altfel spus, lumea
vorbirilor limbii date ca o totalitate a cunoştinţelor
omului despre lume, fixate în limbă (lexic, frazeologie şi
gramatică) şi în care numaidecât se nuanţează experienţa
naţional-culturală a unei comunităţi linguale concrete.
Astfel, sistemul limbii naţionale ia parte la construirea
tabloului lingual al lumii. De exemplu, acelaşi sens poate
fi redat diferit în diferite limbi, dat fiind faptul că
imaginea despre lume pe care şi-o construiesc purtătorii
acestor limbi este diferită şi deci şi tabloul conceptual al
lumii la diferite popoare este diferit. Expresia
frazeologică: când va face părul mere şi răchita
micşunele, la paştele cailor (rom.), cu sensul de ceva care
nu se va îndeplini niciodată ori se va îndeplini foarte
târziu, îşi are echivalentul său în mai multe limbi, doar că
în baza unor imagini diferite: когда рак на горе
свистнет (rus.), when pigs will fly (engl) (când porcii vor
zbura), la chirghizi în aşa situaţie se spune: când coada
catârului va atinge pământul.
 Unui organ generator de emoţii, la fel, în diferite comunităţi
linguale îi pot fi raportate roluri diferite. De exemplu, în medicina
tradiţională chineză şi în diferite credinţe „ficatul” este considerat
drept concentrarea relelor: mânie, furie, răutate, capricii, etc. În
limba rusă „ficatul” în Uf сидеть в печонке, trezeşte senzaţia a
ceva plictisitor care traumează esenţa omului. În limba japoneză şi
în alte limbi „ficatul” e considerat ca un organ al simţurilor. În UF
italiene cuvântul „ficat” apare cu sensul simbolic de „curaj”, în
cultura românească, UF a fi plin de venin face referinţă la vizica
biliară (parte componentă a ficatului), care în stare de disfuncţie
elimină fierea în exces, fapt ce dăunează sănătăţii omului
împrăştiind răul în organismul lui, ca urmare acest frazeologism are
sensul de a fi răutăcios, a-şi proiecta mânia asupra celor din jur.
Ca urmare, orice tip de cultură îşi stabileşte limba sa simbolică şi
închipuirea sa despre lume, în care elementele limbii date capătă
sens. O Spengler chiar a propus termenul de „parasimbol” pentru
caracterizarea culturii în spaţiu [Шпенглер О., 1993, с.115]. De
exemplu, parasdimbolul egiptenilor este calea, la arabi – peştera
(de unde apariţia cupolelor); parasimbolul culturii ruşilor este o
câmpie nesfârşită; chiar şi timpul la ruşi este reprezentat ca
spaţiu: жизнь прожить – поле перейти, la români
parasimbolul spaţiului este şesul: cât un şes de mare.
Din cele expuse, ne-am convins că unităţile limbii naturale
capătă în limba culturii o semantică culturală adăugătoare.
Aşa de exemplu, în conştiinţa linguală a reprezentanţilor
culturii româneşti, cuvântul „cap” este nu numai expresia
semanticii: „partea superioară a corpului”, dar şi simbolul
verbal al centrului raţiunii, al intelectului, al valorii
supreme. Această semantică culturală se construieşte în
baza conceperii magice şi mitologice a astfel de seme ca
„aşezarea în partea de sus, în apropierea cerurilor, contrar
părţii de jos – spaţiu rezervat renaşterii”, „dirijarea
acţiunilor, faptelor”, „păstrarea şi restructurarea
informaţiei dorite” etc., toate aceste sensuri intrând în
definiţia atomică a lexemului „cap”.
Un alt sem esenţial al cuvântului “cap” – „dirijarea acţiunilor,
faptelor”, permite de a lega cuvântul „cap” cu un număr
impunător de contexte ale obiceiurilor tradiţionale, credinţelor,
ritualurilor, urmele cărora s-au păstrat în UF: „cu rogojina
aprinsă în cap şi cu jalba-n proţap” (expresia se referă la
cineva care recurge la un mijloc neobişnuit pentru a atrage
atenţia asupra sa în vederea rezolvării unei cereri. Procedeul
(adaptat după un obicei turcesc) a fost întrebuinţat în vechime
pentru a atrage atenţia domnitorului asupra unei plângeri
referitoare la o mare nedreptate. Cel nedreptăţit se instala în
faţa palatului domnesc având legată de cap o rogojină înaltă,
căreia îi dădea foc în partea de sus, şi purtând în mână un
proţap (arac de lemn), în vârful căruia era prinsă jalba
(cererea). Obiceiul simboliza metaforic focul ce pârjoleşte
inima jeluitorului pentru nedreptatea suferită, sau „a-şi pune
cenuşă pe(în) cap” - în sensul de pocăinţă.
Această curioasă expresie vine de la obiceiul evreilor din
antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă
remuşcare, îşi sfâşiau veşmintele, se acopereau cu un sac
şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei
vechi ca un semn de doliu. Obiceiul acesta este consemnat
în mai multe locuri în Biblie şi de acolo, dându-i-se un
sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a
devenit o expresie curentă.
A-şi aprinde paie-n cap este deseori folosită cu scopul de a reda figurat
sensul a-şi provoca neplăceri fără voie, pe neaşteptate, a mânia pe
cineva fără intenţie. Această expresie a avut şi ea la origini un sens
direct, oglindind şi ea un obicei al poporului român. Omul care dorea să
atragă atenţia domnitorului şi să se jeluie, aprindea un smoc de paie şi-l
ridica deasupra capului. Gestul vroia să spună, că tot astfel îi arde
inima de durere ca şi focul paielor. Obiceiul a fost preluat de moldoveni
de la turci şi a dăinuit din secolul al XVI-lea până la jumătatea secolului
al XIX-lea. El era practicat nu numai de oamenii din popor, dar şi de
boieri, chiar şi de domnitori când vroiau să fie primiţi şi ascultaţi de
către sultan. Sensul expresiei, descifrat mai sus, i-a fost imprimat prin
faptul că deseori jălbaşii stârneau mânia celor cărora li se plângeau şi
astfel dădeau de neplăceri.
 Obiectul culturologiei lingvistice.
Frazeologismele cu sens cultural. Legătura istoriei şi
culturii poporului se reliefează în deosebi la nivel frazeologic, unde
se reflectă anumite trăsături naţional specifice care îşi trag
rădăcinile din istoria poporului, felul lui de viaţă, obiceiuri, tradiţii.
Să analizăm în plan lingvoculturologic câteva frazeologisme: a fi cu
ciubote roşii, a nu avea nas, a-şi arăta arama pe faţă (rom.), etc.
Expresia a nu avea nas înseamnă astăzi a nu avea trecere, a
pierde simpatia şi consideraţia cuiva, însă puţini dintre cei care o
folosesc ştiu că ea a fost generată de o practică veche, ce făcea parte
din nomenclatura pedepselor. Persoanele, care se făceau vinovate în
faţa domniei sau autorităţilor, erau crestate la nas, altfel zis, li se
tăia nasul. Procedura avea drept consecinţă dispreţuirea şi înjosirea
celui „fără nas”. El nu se mai bucura de primire şi cinste nicăieri.
Mai târziu expresia iese din uz, dar sensul ei continue să persiste în
unele expresii similare de tipul: a avea nas, a-i tăia cuiva nasul, a
da peste nas cuiva, a-şi lua nasul la purtare, obrazului fără nas
nu-i stă bine, etc.
 Întroducerea în circulaţie în sec. al XVII-lea a unor bani noi în
locul celor de argint curat a generat expresia a-şi arăta(da) arama
pe faţă. Monedele noi aveau aceeaşi valoare ca şi banii de argint,
numai că erau fabricate din aramă şi suflate pe de-asupra cu un strat
subţire de argint. Spoiala se rodea în timpul circulaţiei banilor şi se
arăta arama, adevărata lor faţă. Prin transfer, această expresie a
devenit aplicabilă unor indivizi cu fire ascunsă, închişi, care prin
maniera de a se comporta îşi ascund caracterul rău, dar în
anumite împrejurări şi-l descoperă vrând-nevrând.
A fi cu ciubote roşii – a fi rar şi scump. Acest etalon al rarităţii
şi preţuirii porneşte de la faptul că cizmele de culoare roşie erau
purtate în Principate numai de domnitor. Restricţia provine din
regulile de ceremonial ale curţii bizantine, unde numai bazileul şi
porfilogeneţii se bucurau de onoarea de a purta veşminte şi, mai
ales, încălţăminte de această culoare.
 Mai târziu, datorită modei vestimentare turceşti, s-a ajuns ca
încălţăminte de această culoare să poarte şi boierii, apoi spre această
distincţie râvnesc şi parveniţii bogaţi. Astfel expresia sus-
nominalizată ajunge să marcheze stratificarea socială, un rang
înalt în societate.
A fi ţap ispăşitor – persoană căreia îi sunt atribuite greşelile
altora, pentru care este trasă la răspundere. Expresia provine de
la macedoromânii stabiliţi în Dobrogea, la care se practica ritul
„caprei ispăşitoare”, respectiv al „ţapului ispăşitor”, un rit expiator
pentru „păcate” personale, familiale sau comunitare: animalul,
spălat şi împodobit, era alungat din mijlocul satului până la
marginea moşiei, fiind bătut cu pietre până pierea, ispăşind astfel
păcatele celor din jur.
Este de remarcat faptul că însăşi apariţia frazeologismelor şi a
unităţilor idiomatice este condiţionată de schimbările ce se produc
în viaţa socială a poporului; apar aşa condiţii când valoarea socială
a cuvintelor este într-atât de importantă, încât ea devine simbolică.
Cuvinte şi expresii cu sens civilizator legate
de istoria poporului – пропасть как швед
под Полтавой (rus.), ţara piere de tătari, şi
el bea cu lăutari, în ţara lui Papură-Vodă
(rom.)
Fraze consacrate din literatură – Dacă voi
nu mă vreţi, eu vă vreau, proşti dar mulţi, a
fi cu pufuşor pe botişor, cherchez la femme, à
la guerre comme à la guerre (fr.), etc.
 Unităţile linguale care nu au echivalent în alte
limbi. Aceste unităţi exprimă realităţi specifice pentru
cultura dată – гармошка, балалайка(rus.),catrinţă,
doină, horă (rom.), kimono, ikebana, geisha, samurai
(jap.), etc. care se numesc exotisme, etnografisme,
cuvinte fără echivalent, străinisme etc. şi care constituie
nişte pete albe sau lacune pe harta semantică a unei alte
limbi. De multe ori petele albe, lacunele în una sau altă
limbă se explică nu prin aceea că lipseşte denotatul
corespunzător, dar prin faptul că cultura dată nu are
nevoie de acest sens. În aceste unităţi însăşi realitatea
este naţională şi de aceea cuvântul care o exprimă
conţine un component naţional-cultural bine conturat.
 Fondul paremic al limbii este la fel un obiect de
studiu al culturologiei lingvistice.Vom studia acele
proverbe şi zicători, ale căror origine şi funcţionare sunt
legate de istoria unui popor concret sau a unei etnii, de
cultura şi natura lui. Proverbele şi zicătorile nu numai
stochează în ele experienţa de veacuri şi înţelepciunea
poporului, dar şi reflectă particularităţile culturii
naţionale, istoria, tradiţiile, obiceiurile unui anumit
popor. Studiul proverbelor permite de a penetra în
lumea unei alte culturi, câteodată foarte diferită de a
noastră, ne ajută să cunoaştem particularităţile naţional-
culturale ale altui popor.
 Nu orice unitate idiomatică devine proverb, numai
aceea care e coraportată la modul de viaţă, la tipul de
gândire al unei comunităţi umane; o astfel de unitate poate
să existe timp de secole, fiind transmisă din generaţie în
generaţie. În spatele fiecărui proverb se ascunde autoritatea
generaţiei care l-a creat. Proverbele nu contestă, nu
dovedesc nimic, ele pur şi simplu confirmă sau neagă ceva
cu certitudinea că tot ce-i spus în ele este adevărul în
ultima instanţă. De exemplu, în proverbul japonez pereţii
au urechi şi uşile ochi se include experienţa de viaţă a
poporului japonez conform căreia trebuie să fii nu numai
atent şi prevăzător, dar şi suspicios, ceea ce constituie o
informaţie civilizatoare foarte importantă pentru a înţelege
unele trăsături ale acestui popor.
În acest proverb trebuie luate în consideraţie aşa
motivaţii social-politice cum ar fi izolarea Japoniei
timp de 250 de ani de la alte culturi şi popoare şi
conducerea ţării un timp îndelungat de către elita
militară, dar şi faptul că casele japonezilor se
deosebesc cu mult de cele ale europenilor; ele,
graţie construcţiei anumite, legate de modul de
viaţă japonez, nu asigură izolarea sunetului. Acest
proverb a fost însă preluat şi în limbile rusă şi
română: и у стен есть уши, şi pereţii au urechi,
transmiţând un adevăr cu o arie mai largă de
acoperire.
 În unele proverbe româneşti, de exemplu, se
remarcă un evident fatalism caracteristic
psihologiei poporului român: Aşa mi-a fost scris,
Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, Cum vrea
Dumnezeu. La fel şi chipul mioritic al românului
de supunere şi jertfire de sine: Capul plecat, sabia
nu-l taie. Astfel, folclorul românesc oglindind
credinţa în izbânda raţiunii, a dreptăţii şi a voinţei
lui Dumnezeu, sancţionează totodată inacţiunea şi
neimplicarea, condamnabile din punct de vedere
moral: Ajută-te singur, dacă vrei ca şi alţii să te
ajute, Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.
Etalonul cultural. Exemplu de etalon pot servi
structurile de tipul: sănătos ca tunul, gros ca
polobocul, etc. Aceste etaloane exprimă conceperea
naţională a lumii în urma perceperii naţional-tipice a
fenomenelor realităţii. Etalonul este ceea în ce
imaginar se măsoară lumea. El există în limbă de cele
mai dese ori sub forma unor comparaţii idiomatice:
rău ca lupul, ca câinele, prost ca noaptea, frumos ca
soarele, etc. dar şi structuri de tipul: sătul până peste
cap, îndrăgostit până peste urechi, etc. Etalonul este
la fel esenţa care măsoară capacitatea şi calitatea
obiectelor, fenomenelor şi lucrurilor. Etalonul conţine
în sine, în formă ascunsă, prescrieri, el influenţează
alegerea şi aprecierea.
 Stereotipul etnic.
Fiecare etnie se caracterizează printr-un mod specific de
comportament şi de mentalitate. Fapt ce permite
reprezentanţilor altor culturi să-şi facă o impresie despre
alţii, înserându-i pe fiecare într-un model imagologic tipic
etniei date. Este însă de remarcat faptul că o cultură conţine
în sine toate notele posibile, precum un individ toate
aspectele caracterologice. G. Călinescu, cu privire la
specificitatea caracterelor naţionale spunea: Francezii sunt
raţionalişti, germanii sunt idealişti, englezii pragmatici,
ruşii mistici, orientalii fatalişti.
Se mai consideră – Francezii sunt cartezieni, dar unii sunt
mistici, englezii sunt pragmatici, dar mulţi sunt nişte
visători, germanii sunt romantici şi sistematici, dar printre ei
sunt sceptici şi dezordonaţi. Deci, specificitatea nu e o notă
unică, ci o notă cu precădere.
Exemple de alte stereotipuri etnice: scoţienii sunt zgârciţi,
românii sunt ospitalieri şi harnici, francezii sunt iubăreţi, evreii
sunt cu simţ de afaceri, englezii – aristocraţi, italienii – ocupaţi
cu siesta, nemţii – băutori de bere, francezii – băutori de vin,
italienii – macaronari, românii – mămăligari, etc.
Trăsăturile etnice caracteristice unui popor ies la iveală şi din
situaţia ce urmează : Reprezentanţilor diferitor naţiuni li s-a
derulat un film cu următorul conţinut: un pustiu arid şi un soare
arzător. Cu greu prin el merge un om şi o femeie. De odată,
omul scoate o portocală şi i-o întinde femeii. Celor care au
privit filmul li s-a pus întrebarea: de ce naţionalitate era omul?
Francezul răspunde: „Numai un francez ar putea să se
comporte atât de curtuos cu o femeie”; rusul: „Nu, acesta era
rus – trebuie să fii aşa de prost, aş fi mâncat-o singur”, evreul:
„Nu, acesta este evreu, cine ar mai fi putut găsi o portocală în
pustiu?”
 Stereotipurile remarcate aici sunt: curtuazia
francezilor, negligenţa ruşilor, caracterul descurcăreţ al
evreilor. În concluzie am putea spune că, în mare parte,
imaginile naţionale nu coincid cu adevărul, nici nu ar
avea cum, întrucât sunt generalzări ce ţin de domeniul
opiniilor şi conţin o doză mai mare sau mai mică de
prejudecăţi şi presupuneri. Deci, în cazul stereotipurilor
ne aflăm în faţa unei „realităţi fluide”, în termenii
folosiţi de Heitmann.
 Simbolul. S.S.Averintsev, în „Dicţionarul enciclopedic-literar”
M.,1987, p.378, determină simbolul în felul următor: „Simbolul în
arte este o categorie universală estetică, care se evidenţiază prin
intermediul opunerii la alte categorii asemănătoare - aceasta este
imaginea artistică”. În „Cel mai nou dicţionar filosofic” (sub red. L.
Rodionova, M.,1999) este dată următoarea definiţie destul de largă a
simbolului: „Simbolul este o noţiune care fixează capacitatea
lucrurilor materiale şi a evenimentelor de a exprima un conţinut
ideal, diferit de existenţa lor fizico-senzorială”. Sunt însă şi
simboluri lingvistice care apar în procesul evoluţiei şi funcţionării
limbii.
 Aceste simboluri au o natură mitologică, sau mai precis,
arhetipală. De exemplu, curcubeul la ruşi este simbolul
speranţei, bunăstării, bucuriei, de unde şi verbul радоваться,
adică el are un sens pozitiv: радужные мечты радужное
нрастроение, радужные надежды, etc. Acest simbol îşi
are începutul în legenda biblică: după potopul mondial,
Dumnezeu, în semn de înţelegere cu oamenii că potop nu va
mai fi, a lăsat pe pământ curcubeul. Astfel, metafora în cazul
dat, complicându-se cu conotaţii culturale, se transformă în
simbol. De cele mai dese ori câteva metafore, intercalându-se,
creează un simbol.
La Români, lumina apare ca simbol a ceva foarte de preţ,
măreţ, deştept: lumina ochilor, Luminăţia Voastră, luminat
la minte, etc., pâinea – simbol al bunătăţii: bun ca pâine cea
caldă
 •Lexicul onomastic. G. Kostomarov şi E. M. Veresciaghin în
cartea “Limba şi cultura” remarcă că cel mai important purtător al
informaţiei civilizatoare este lexicul onomastic, adică toponimele
şi antroponimele care au o semantică naţional-culturală bine
conturată, deoarece sensul lor este direct legat de istoria şi cultura
poporului – purtător al limbii date [Верещагин, Е. М. Костомаров,
В.Г.,1990 р. 85]. Prezenţa lexicului onomastic în proverbe le fac să
fie civilizator relevante şi importante pentru cei ce tind să descopere
cultura unui alt popor prin intermediul propriei culturi. Toponimele
conţin în ele anumite conotaţii istorico-culturale care nu sunt
altceva decât cheiţa de aur care ajută la descifrarea sensului
proverbului care le conţine., însă lipsa cunoştinţelor în acest
domeniu face imposibilă trecerea prin uşa închisă în spatele căreia
ele se ascund.
 De exemplu, înţelegerea sensului proverbului japonez: Chiar
şi orbul se urcă spre Kioto necesită următoarele cunoştinţe
civilizatoare:
1. din 794 până în 1868 oraşul Kioto a fost capitala Japoniei;
2. până în ziua de azi Kioto este centru cultural şi religios al
Japoniei, având multe monumente frumoase arhitecturale, fiind
pentru turişti şi pelerini un fel de Mecca japoneză;
3. în plan lingual în Japonia „se urcă” spre capitală, indiferent de
situaţia sa geografică faţă de alte oraşe, deoarece sediul regelui şi
locul de guvernare a ţării se află tot timpul ridicat deasupra altor
oraşe.
Cunoaşterea componenţilor culturali incluşi în semantica
toponimului Kioto, permite înţelegerea sensului proverbului despre
respectul faţă de tradiţii, istorie, valorile străvechi, despre
frumuseţea şi măreţia oraşului Kioto, spre care în Japonia, conform
proverbului, tinde să se urce chiar şi orbul.