Modelul educațional al

omului creștin

Elaborat:Știrschi Olga
gr.DDI
Verificat:dr.conf.univ.,Buzinschi E.
• Încă din primele trei secole creștine, Biserica a jucat un
rol important în actul educațional.
• Cu atât mai mult, peste câteva secole, în Occident,
Biserica, alături de statele medievale nou-apărute, va
defini o frumoasă perioadă din istoria umanității.
• Univer­si­tățile, chiar și în accepțiunea lor modernă, sunt
profund legate de Biserică și de regalitate.
• La o privire generală se constată că majoritatea profesorilor
erau episcopi, aceștia rezervându-și dreptul de a recruta
corpul profesoral și de a impune programa de studiu.
 ,,La începutul Evului Mediu, educația se făcea în
familie”
• Orice copil primea cele dintâi elemente ale educației sale în
familie și mai ales sub îndrumarea femeilor.
• Acolo învață să vorbească, să meargă, să deprindă bunele
maniere și să se familiarizeze cu noțiunile elementare ale
credinței creștine.
• Primele cuvinte erau cele ce aveau la bază silabele dublate –
tata, mama. Chiar și prăjiturile pentru copii aveau forme de
litere pentru ca ei să poată memoriza încă de la o vârstă
fragedă alfabetul.
• Socializarea trecea apoi prin învățarea unei lungi serii de
reguli de viață.
• Acestea erau „bunele maniere”, inspirate de regulile
vieții monahale, găsite în diverse tratate.
• Religia nu a fost deloc absentă din cadrul educației
familiale, din moment ce cuvintele rostite îna­intea
principalelor mese ale zilei sau chiar formulele de
politețe și de salut nu sunt ­altceva decât binecuvântări.
• Acestea sunt primele dovezi ale învățământului religios.
Minimumul cerut de Biserică era învățarea a două
rugăciuni importante: Tatăl nostru și, începând din
secolul al XIII-lea, și Simbolul Credinței.
• Mama era cea care îi învăța pe copii
cuvântele Crezului, lista de păcate capitale și a virtuților
creștine, ea mergea cu copiii la biserică pentru a asculta
slujba și omiliile duminicale sau pe cele de la marile
sărbători.
• Fiicele trebuiau să se achite de această „datorie” mai
puțin decât s-ar părea.
• În schimb, mulți băieți își perfecționau educația din punct
de vedere religios, de regulă, în anturajul preoților, având
inten­ția clară de a deveni și ei slujitori ai Domnului. 
 ,,Fă-te Lumină și vei dărui Lumină
Sf.Serafim de Sarov”
• În cadrul creştinismului se insistă pe ideea că morala îşi
are începutul în Dumnezeu. De la Dumnezeu omenirea,
prin descoperire a învăţat legile morale.
• Dumnezeu este Binele, de aceea o educaţie morală corectă
înseamnă a-l aduce pe om la Dumnezeu, morala creştină,
fiind unul din modelele principale în opera de instruire şi
educaţie religioasă.
 De-a lungul istoriei mai multe personalităţi din domeniul
teologiei şi al pedagogiei au apreciat rolul enorm pe care îl are
creştinismul în educaţia morală a tinerei generaţii.
• Scriitorul creștin Clement Alexandrinul (150-215)
prezintă Educația sau Pedagogia creștină ca pe un proces
care urmărește patru aspecte, pe care le numește principii.
• Alexandrinul considera că, în primul rând, procesul
educației îl privește pe ucenic, pe cel educat, deci, scopul
educației copilului era primordial. 
• Copilul era cel care primea învățătura, în ideea de a
deveni „copilul lui Dumnezeu”, fiul lui Dumnezeu, de a
păstra și cultiva „Chipul lui Dumnezeu”. 
• Același scriitor creștin considera că educația îl privește și
pe educator sau pedagog care are misiunea de a transmite
învățătura ucenicului său.
• Potrivit lui Clement Alexandrinul, principiile educației
creștine se raportează la Hristos, Prototipul
prototipurilor. „Pedagogia (sau educația) după voința lui
Dumnezeu este (în)dreptarul adevărului pentru
înțelegerea lui Dumnezeu, este deci o întipărire a faptelor
sfinte pentru o durată perpetuă”.
• Scriitorul bisericesc îl aduce în atenție - ca model
desăvârșit de urmat - pe Pedagogul Hristos, pentru că El
este iubitor de oameni și El a urmat Cuvântul Tatălui
până la Jerfa de pe Cruce din dragoste de Dumnezeu și
de oameni.
• Ioan Gură de Aur (344-407) a insistat asupra educaţiei
copiilor privind curăţenia sufletească şi buna cuviinţă,
mântuirea oamenilor.
• În tratatul său pedagogic ,,Despre slava deşartă şi
despre creşterea copiilor,” consideră că „în această lume
secularizată, orice încercare de reconstrucţie spirituală,
socială sau economică riscă să eşueze, dacă nu va începe
cu renaşterea morală a tinerei generaţii”.
• Fericitul Augustin (345-430) a identificat educaţia cu
iluminarea sufletului, cu răsucirea ochilor şi a minţii spre
lumina divină, lumina veritabilă, învăţătorul lăuntric fiind
Hristos.
• Ian Amos Comenius (1592-1679) este cel dintâi mare
pedagog care armonizează educaţia religioasă cu celelalte
dimensiuni educaţionale.
• Teolog de formaţie, Comenius se adresează conducătorilor
de stat, păstorilor bisericilor, directorilor de şcoli, părinţilor
şi copiilor pentru a da o justă învăţătură tineretului, să-şi
amintească de Creatorul său, şi să-i urmeze poruncile –
principala datorie a omului.
• Comenius, autorul lucrării Didactica magna, apărută între anii
(1633-1657), prima carte care fixează principiile didacticii, ca știință
și marchează „începutul profetic al educației moderne. 
• Comenius susține că încă de la naștere, copilul este „dotat” nu
numai cu semințele științei și ale cunoașterii, ci și cu cele ale
religiozității.Numai că aceste ,,semințe” devin folositoare doar prin
educație.

• Învățătura sa își trage ceva din învățătura Evangheliei lui Hristos și

din cea a Sfinților Părinți. Comenius merge pe ideea că întreaga
creație, inclusiv, omul sunt creația lui Dumnezeu și din această
perspectivă idealul de educație trebuie să se raporteze la Dumnezeu-
Creatorul,iar copilul sau tânărul să ajungă încet-încet la desăvârșire.
El susține că Pedagogia este „arta universală de a transmite Totul
tuturor prin procesul de învățare”.
• Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) în tratatul Emil sau
,,Despre Educaţie” şi-a exprimat convingerile religioase
şi recomandarea educării în spiritul religiei naturale.
Dumnezeu este obiectul contemplaţiei şi suportul retrăirii
libertăţii.
• În tumultul vremilor, și în contextul în care se
mizează pe secularizare și pe noile modele
educaționale provenite din diverse culturi, ca popor
avem cele mai elocvente exemple ale unei educații
bazate pe spiritul de jertfa, dragoste și ascultare.
• Conform principiului în care educația pornește de
acasa, iar cele mai frumoase valori se cultivă anume
în familie, Familia Brâncovenilor ramâne a fi un
portret desăvârșit al legăturii nediluate dintre părinte
-copil.
• Avem în față, un tată împreună cu copiii săi, creștini, aduși
în fața stăpânitorilor acelei vremi. În schimbul slavei și a
puterii promise, nu li se cere altceva dect renunțarea la
,,Dumnezeul lor”.
• Aparent, nu este un lucru greu de îndeplinit, pentru
oamenii care nu au tăria credinței, dar este atât de profund
în esența sa, întrucât, oastea turcă înțelegea că
îngenuncherea unui popor o faci mai ușor, dacă le darâmi
oamenilor credința.
• Avem câteva idei de bază ce se desprind aici, prin care voi
creiona și argumenta plasarea, anume a acestei familii, în
contextul modelelor educaționale.
Primul model educațional al omului este în sine parintele sau.
• Constantin Brîncoveanul este modelul tatălui dedicat
familiei, auster și corect, dar în același timp smerit și blând.
• Lucrurile bune și corecte pot fi mai ușor captate de copii, la
vârstele fragede, atunci caracterul copilului este unul
maleabil și ușor de modelat.
• Spre deosebire de culturile straine( ex:turcă), ortododoxia
poarta în sine amprenta bunatății și a spiritului de jertfa.
• Tot ce face un creștin raportează la Dumnezeul Său, ca un
principiu permanent de desăvârșire .
• Fermitatea deciziilor,este o capacitate pe care exemplul
vieții lor o scoate în evidență.
• Hotărârea neclintită de a pierde însăși viața, dar nu credinț
• a, arată tăria Duhului pe care acesta din urma o deține.
• Deși aparent am fi tentați să credem că aceasta este mai degrabă
un exemplu și o emblema a torturii, consider că este mai
degrabă o invitație permanentă la a ne regândi și reorganiza
valorile și principiile de viață.
• Cultura unui popor, vine din oamenii săi, iar oamenii săi sunt cei
care o reprezintă.
• Educația unui popor, nu se face prin supunere și teroare, ci prin
libertatea conștiinței, iar Brîncoveanu asta a făcut, a redat
oamenilor libertatea cea mai presus de teritoriu, libertatea
Duhului, iar mărturie stau zecile de mănăstiri ctitorite.
• S-a vărsat sânge de sfânt pe pământ de turc, iar asta arată că
pâna și după moarte cultura noastră iese învingătoare.
• Revin la ideea mănăstirilor, în contextul în care, acestea au fost
primele surse, în jurul și datorită cărora educația și-a avut
începuturile.
• Vedem, așadar, o simbioza perfecta dintre educație și biserica.
• Profesorul creştin aspiră către desăvârşire. Activitatea
pedagogică îi este orientată spre devenirea morală şi
spirituală a discipolilor, pregătindu-i să se apropie de
Dumnezeu cu inima, cu sufletul, cu cugetul.
• Una dintre calităţile educaţionale inerente pedagogului
creştin este ţinuta lui morală şi spirituală.
• Profesorul creștin va educa virtuţile morale şi teologice
precum:
Iubirea - Iubirea este cea mai mare poruncă. A exprimat-o
evanghelistul Marcu reproducând spusele Mântuitorului: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Evanghelia după
Marcu, 12: 30-31).
• Credința - obiectul credinţei creştine este absolutul,
eternul, transcendentul, Dumnezeu, descoperirea prin
revelaţie şi cunoaşterea Lui în fenomenele naturii, în
întâmplările vieţii, în trăirile sufleteşti şi spirituale, în
modul de revelare în Sfânta Scriptură.
• Nădejdea - angajează întreaga fiinţă umană. Ca atitudine,
convingere şi stare de spirit, nădejdea are ca obiect Duhul
suprem – Dumnezeu.
• Înțelepciunea - înţelepciunea divină este mobilul creării
omului trup şi suflet, destinat să stăpânească pământul
prin înţelepciune, raţiune, responsabilitate.
• Dreptatea - modelul virtuţii creştine de dreptate este
Dumnezeu–Tatăl şi Dumnezeu–Fiul.
• Curajul- mobilurile curajului pentru creştini sunt: iubirea
de Dumnezeu, credinţa în adevărurile creştine. Modelul
virtuţii curajului este Iisus Hristos.
• Cumpătarea- rugăciunea şi contemplarea vieţii şi pătimirii
lui Iisus Hristos sunt practici spirituale de întărire a
deprinderilor şi convingerilor vieţii cumpătate.
• Sinceritatea- sinceritatea este o condiţie a comunicării
benefice cu semenii, o condiţie a relaţiei cu confesorul, o
condiţie a progresului pe drumul desăvârşirii morale.
• Bucuria- creştinismul este religia harului şi oferă şansa
trăirii bucuriei.
• Milostenia- în sensul moralei creştine, compasiunea
înseamnă facerea de bine, practicarea milosteniei şi
organizarea ei.
• Smerenia- este o virtute excesiv creştină şi rezultă din relaţia
noastră de supunere faţă de Dumnezeu şi de adorare a Lui.
• Smerenie înseamnă supunere nu din teamă sau din slăbiciune,
ci din aderare liberă. Smerenie nu înseamnă lipsa de
demnitate sau lipsa stimei de sine.
• Atitudinea şi convingerea supunerii sunt îndreptate spre
Dumnezeu, spre învăţăturile Sfintei Scripturi, spre autoritatea
Bisericii, spre părintele spiritual, spre ordinea de stat şi legile
lui. La antipodul smereniei se află mândria şi egoismul.
• Bibliografie
http://patriarhia.ro/educatia--
lumina-edificatoare-pentru-viata-7888.html
https://ise.md/uploads/files/1538399450_educatie_moral-
crestina.pdf
https://doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor